O altă față a lumii - Oaza Siwa (2)

TIPĂREȘTE

O lumina abia simtita, izvorata de peste tot si de nicaieri se strecura printre lujeri de plante cu flori minunate, un parfum abia perceput, greu de descris, revarsat din sute de flori nemaivazute, de culoarea peruzelei, flori galbene, albe, rosii, portocalii, intr-o simfonie de culori perfecta. Un susur usor se prelingea din curgerea unui paraias limpede, petrecut de un podet din lemn, si apoi o alta gradina se deschide, in miloc cu o impresionanta piscina cu apa limede ca lacrima. Pe margini sezlonguri albe luminate discret de becuri puse in vase de ceramica albastra. Un baietandru fara varsta era deja in spatele nostru incarcat cu bagajele uitate in mijlocul drumului.

Intram in receptie, o camaruta mica si intima, ne facem formalitatile de cazare, si pornim voiniceste catre camera. Inca eram nauci si ne-am naucit mai tare cand am intrat in hotelul propriuzis: un labirint de alei, cu foisoare si bancute, cu boluri de ceramica din care se insinua lumina si parfumul de ambra. Palmieri de curmale isi fosneau frunzele in firul de vant care se insinua discret. Ajungem la camera. IMENSA. Doua paturi de uriase se lafaiau sub o cupola fara sfarsit, cu asternuturi moi de bumbac, baia, cam cat o garsoniera la noi, cu prosoape pufoase, albe ca spuma laptelui, o cabina de dus in care intrau lejer, daca ar fi sa fim un pic perversi, vreo 6 persoane, fara sa simta ca sunt inghesuite. Dau sa ma spal pe dinti si, surpriza, la baie ne spalam cu apa minerala.

Un usor zgomot la fereastra camerei ma face sa dau perdeaua la o parte si ce vad: un palmier ne da buna seara scaldat in lumina feerica a unei luni galbene. Milioane de stele clipeau sfios pe un cer ca smoala. Pasari nestiute cantau muzici numai de ele cunoscute, intr-un cor minunat. Eram atat de departe de freamatul de afara si totusi ata de aproape incat, cu toata oboseala celor 1200 de kilometrii, nu am rezistat sa nu iesim pentru prospectare. Stefan, prietenul si soferul nostru, mai fusese acolo si binenteles ca nu putea rata iesirea. Am fost in grup trei romani si trei maghiari, se vorbea aproape exclusiv in limba engleza pentru ca noi nu stiam maghiara si ei nu stiau romaneste. Si ne-am inteles perfect.

Si am iesit.

Batea un vant subtire si rece, si asa am ajuns sa pricep si eu rostul turbanelor cu care isi inveleau capul si i-si acopereau fetele. Am ajuns in centru, se pare chiar in toiul timpului de relaxare.

Ce sa te plimbi?

Ce sa ai timp sa te minunezi?

Proprietarul restaurantului din apropiere a venit la noi si ne-a imbratisat de ziceai ca suntem prietenii lui de o viata. Cand spun “ restaurant” nu va ganditi la cine stie ce Niste trunchuri de palmier ce sustineau un tavan din frunze de palmier, si niste mese frumos aliniate, cu decoruri din sare pe pereti. Dar acolo am baut cel mai bun ceai de menta din viata mea. Dupa ce am sporovait cu dumnealui o vreme, admirandu-I neincetat ochii mari si negrii, puternic fardati, am plecat la urmatoarea cafenea.

O incapere micuta, fara usa, cu mese de tabla. Ne intreaba unde vrem sa stam, pai unde sa stai, ca era plin, lumea se uita la fotbal. A, dar nu-i nici o problema. In secunda urmatoare au aparut de nicaieri doua mese si6 scaune care ne-au fost puse in mijlocul drumului, sic and zic mijloc e chiar mijloc. Urgent au mai aparut si 3 pipe cu apa si, evident, la toata lumea, ceai. Pai cum, sa plecam pentru ca nu mai era loc in cafenea? Si am stat in mjlocul strazii, nimeni nu s-a uitat la noi ca la urs, nu am deranjat pe nimeni, masinile ne ocoleau fara nici cel mai mic semn ca le-am sta in cale, eco –taximetristii ne salutau veseli, ba la un moment dat chiar un jeep a oprit langa noi, o binecuvantare de altfel pentru ca tremuram vartos, si ne mai ferea e vant. Dar nu ne mai dadeam dusi. Si stateam acolo, si radeam ca nebunii, incercand sa ne incalzim la jarul de la sisha.

Daca cineva mi-ar fi impus asta cred ca se alegea cu o sfanta boscorodeala cu trimiteri pe la parinti. In timpul asta oamenii aceia, imbracati simplu, in locurile lor de o simplitate dezarmanta i-si vedeau de viata lor. Toti, dar absolut toti erau veseli, relaxati, linisiti, senini, impacati, multumiti, calmi, molcomi, dar mai ales frumosi. O frumusete izvorata din suflet, din limpezimea privirii, din linistea inimii, din constientizarea privilegiului ca locuiesc intr-un loc unic pe pamant, un loc unde ramane numai cel om pe care ei il doresc. Traiau in felul lor, acelasi, neschimbat de sute de ani, permitand noului sa intre numai in masura in care lor le este de folos la modul strict, fara fite, fara fandoseli, fara infumurare, fara fanfaronada, fara excese, fara risipa, fara opulent a inutila a occidentului. Simplu, practic, necesar, util, suficient. Si nu ar schimba cu nimeni.

Au spital modern, dar au si medic ce-ti prepara din plante numai de el stiute leacuridupa retete din vremea faraonilor, casle lor sunt din nisip si sare, dar au, fiecare, antena parabolica. Strada lor este din nisip, dar au Internet café, restaurantul nu are geamuri, usi, aer conditionat, dar are cea mai buna mancare ce mi-a fost dat sa mananc, mancare ce in urma cu cateva minute era pe camp sau in cotet, are eco-taxi, dar si jeepuri ce fac fata dunelor de nisip, femeile lor umbla coplet acoperite, dar au un sediu de banca ultimul “racnet”, si, mai mult ca orice, au istoria.

Pe vremea cand “civilizatii” europei nu deschideau geamurile si nu se spalau cu lunile, sa nu se imbolnaveasca, ei aveau piscine cu apa termala, intr-una din ele avand sansa sa fac si eu baie, aveau unul din cele mai mari si mai vestite temple, aveau celebrul Oracol din Siwa, si aveau un oras al mortilor a carui priveliste i-ti taie rasuflarea, pe vremea cand doamnele Europei se rupeau scarpinandu-se din cauza muscaturilor de paduchi ce colcaiau in perucile lor, femeile lor traiau le fel de simplu ca si astazi, dar impodobite cu coliere de peruzele si de scoici culese de pe un fund de mare, loc in care am avut privilegiul sa fiu si eu.

Dar despre asta vorbim maine.

R.O.

---

VIZUALIZĂRI: 2012 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI