Cum să te îndrăgosteşti iremediabil de Scoţia

TIPĂREȘTE

Există un review pe acest site, un review frumos ca o poveste, ca un basm pe care îl asculţi sau îl citeşti într-o noapte rece de toamnă, la gura unei sobe. A fost punctul meu de plecare în această aventură numită Scoţia. A fost imboldul care mi-a trebuit pentru a nu mai amâna ceea ce-mi doream de prea multă vreme: o gură de aer scoţian... Lecturaţi, vă rog, Mistere... Haar (vezi impresii), o capodoperă greu de egalat, priviţi fotografiile şi apoi întoarceţi-vă. Eu vă aştept...

Cred că în viaţa mea nu m-am pregătit mai mult pentru o călătorie. Cred că niciodată nu am avut atâţia fluturi în stomac cu gândul la ceea ce urma să fac peste o lună. Cu două săptămâni înainte de plecare au început coşmarurile şi panicile: Dacă nu prindem legătura din Dublin? Dacă se întâmplă ceva şi nu mai putem pleca? Dacă se schimbă orarul la Blue??? Dacă... dă faliment??? Dacă... ? Dacă... ? Pfff, ajunsesem la un moment dat să îmi dau singură palme în oglindă ca să mă trezesc.

Încă din noiembrie, înainte de plecarea în Andaluzia, începusem să creionez itinerariul pentru Scoţia. “Măi, tu ai toate ţiglele pe casă? Nu vrei să aştepţi, măcar din bun simţ faţă de mine, să ne întoarcem din Spania? ”, mă apostrofă domnul meu când, într-o noapte pe la 1.00, m-a găsit în faţa laptopului cu o grămadă de ferestre deschise: Edinburgh Castle, Stirling Castle, Rosslyn Chapel, plus nenumărate tururi cu fantome, cimitire, morţi şi mistere. Aşa că mi-am cerut scuze şi am avut grijă… să nu mă mai surprindă asupra faptului până nu ne-am întors de pe meleaguri andaluze. În plus, documentul cu Scoţia a primit calitatea de hidden până mi s-a dat ok-ul oficial şi am putut să-l aşez la loc de cinste – pe desktop ca “The Next Trip”.

Preţuri şi altele...

Deşi acest capitol nu prea se potriveşte cu modul în care va continua acest review, este imperios necesar, acesta fiind primul review dedicat excursiei noastre în Scoţia.

Început de octombrie într-o noapte târziu… Dând căutări aiurea pe diferite site-uri ale companiilor aeriene, văd ceva ce mă lipeşte de ecranul laptopului: Ryanair: Dublin – Edinburgh, dus/întors, 29.98 euro cu toate taxele. Perioada: 25-28 martie 2014. Repede dau căutare la Blue. Aveau Bucureşti – Dublin în 25 şi 29 martie. Pun mâna pe telefon tremurând şi îmi informez jumătatea, care era de tură la acel ceas târziu în noapte. “Ariciule, o să murim de frig în martie în Scoţia! ” “- Zău??? E aşa greu să ne îmbrăcăm bine??? Cam multe fiţe, cred că vin odată cu vârsta... ” N-a mai avut ce să zică… Mi-a luat fix 10 minute să fac un calcul cu privire la cursa cea mai avantajoasă Dublin – Edinburgh (aveau trei curse pe zi), şi încă vreo 10 minute să iau biletele. Biletul Bucureşti – Dublin a fost luat încă din decembrie cu 400 de lei. Bine, al domnului meu, că eu mi-am valorificat premiul câştigat aproape de sfârşitul anului trecut pe un site de călătorii. Eh, nu mai contează ce site, unul, acolo, de umplutură. Ăla de-i spune toată lumea “AFA”, cred că aţi auzit măcar din întâmplare de el... :))

Ne-a luat ceva vreme să ne hotărâm ce facem. Aveam la dispoziţie două zile jumate şi am fi vrut... cam tot. Adică şi Edinburgh, şi Highlands, şi loch-uri (nu neapărat alea cu monştri), şi faruri, şi fantome, şi castele, şi mai ales... Haar... Că la vreme frumoasă ştiam că nu putem spera. Timp de o săptămână am cochetat cu ideea de a închiria o maşină cu care să mergem până la Inverness şi înapoi. Ne-am lăsat însă păgubaşi. Ceea ce aveam noi de gând să facem în turul respectiv presupunea în primul rând ratarea Edinburgh-ului, poate cel mai bântuit oraş al Europei. Neeeeee, cu aşa ceva nu mă puteam împăca defel.

Până la urmă am căzut de acord cu închirierea maşinii pentru o zi, preluată în data de 26.03 dimineaţă şi returnată pe 27.03 dimineaţă. Cost total cu GPS, additional driver şi asigurare full 47 de lire la Arnold Clark. Domnul meu s-a ocupat de aceste aspecte, aşa că o să spună el cum a ajuns la acest preţ extraordinar pentru preţurile care se practică în Edinburgh.

Înainte cu 4-5 zile de a pleca, cercetând site-urile, am găsit o super ofertă la Explorer Pass. 23 de lire de persoană de la 29 cât costa în mod normal. Acest Pass oferă intrare gratuită la 78 de situri istorice pe tot teritoriul Scoţiei. Are inclus Edinburgh Castle, Stirling Castle şi multe altele. După calculele noastre, numai din cele două făceam economie, intrarea la Edinburgh Castle fiind 16 lire, iar la Stirling Castle 14 lire. Din start economie de 7 lire de persoană. Avantajul mai este şi faptul că acest Pass permite intrarea timp de 3 zile în toate cele 78 de situri, iar cele 3 zile pot fi în oricare din cele 5, cât este valabil. Adică pot vizita cu el în a doua, a treia şi a cincea zi... de exemplu. Sau în prima, a treia şi a patra. Sau cum vreau eu în funcţie de planul pe care mi l-am făcut. Mai există şi un Pass de 14 zile cu drept de vizitare în 7 care costă 38 de lire de persoană şi care funcţionează pe acelaşi principiu. Pass-ul l-am achitat online şi am printat foile pe care le-am prezentat la fiecare intrare. Cum ne vedeau cu foile, ne întâmpinau direct: “Oooo, we have explorers here! ”…

Şi acum să vă povestesc despre incursiunea noastră în tainele Scoţiei…

Castelul Linlithgow - atunci când soarele străluceşte în odăile sale

După ce am părăsit Edinburgh, prima noastră ţintă a fost Linlithgow Palace. Aflat nu departe de Edinburgh, în orăşelul cu acelaşi nume pe drumul spre Stirling, fiind acoperit de Explorer Pass, nu putea fi ratat. Am ajuns acolo pe o vreme “tipic scoţiană”, să-i spunem. Adică sfârşit de martie cu 9 grade afară şi un soare orbitor pe cerul albastru brăzdat doar de câţiva norişori albi… Tipic scoţian, nu? :)))

Castelul, aflat pe malul unui loch îţi taie pur şi simplu răsuflarea. Am văzut de multe ori în poze ruinele castelelor scoţiene aflate pe pajişti de un verde crud, ireal. Întotdeauna am trăit cu impresia că sunt lucrate în photoshop, că acel verde este practic imposibil. Ei bine, nu. Este mai mult decât posibil. Ajunşi în dreptul castelului am dat cu ochii de acel verde pe care îl ştiam din poze. Era exact aşa, crud, mătăsos, umplând aerul de prospeţime, formând o pajişte perfectă. Din mijlocul acestei pajişti se ridica semeaţă amintirea unui castel de o frumuseşe desăvârşită. Mărturie a existenţei lui sunt ruinele care stau încă în picioare şi pe care, cu mare uşurinţă le poţi îmbrăca cu ochii minţii pentru a avea în faţa ochilor imaginea de ansamblu a marelui palat.

Construcţia acestuia a fost începută în sec XV de James I şi a servit ca loc de relaxare pentru dinastia Stewart. De asemenea, aici s-au născut James V, Mary Queen of Scots şi Princess Elizabeth. Acum, din castel se poate admira fântâna centrală, incredibil sculptată şi care reprezintă simbolul puterii creatorului său, precum şi scările interioare care te poartă sus prin camerele şi sălile descoperite care ţin piept vitregiilor naturii. De la ferestre, priveliştea este măreaţă. Poiana din spatele castelului, se termină în pantă în apele micului loch Linlithgow. Localnicii, puţini la număr, fac jogging sau îşi plimbă căţeii în această zonă. Probabil sunt atât de obişnuiţi cu imaginea palatului, încât uneori nici nu-şi mai ridică ochii pentru a surprinde lumina soarelui căzând jucăuş printre ramurile unui copac pe zidurile exterioare ale castelului. În camerele cândva împodobite cu tapiserii scumpe, porumbeii şi-au făcut cuiburi. Lor ruinele le sunt singurul adăpost.

Când am ajuns noi, nu erau decât doi-trei vizitatori. Au plecat repede însă, şi, pentru câteva minute bune, palatul a fost al nostru. L-am admirat, ne-am plimbat prin camerele şi holurile lui privind întruna cerul albastru de deasupra noastră. Doar porumbeii se auzeau şi zgomotul paşilor noştri.

Lângă intrarea în castel, în partea dreaptă se află St. Michael’s Church. Încă din dreptul uşii, se auzea dinăuntru sunetul orgii. Am intrat încercând să păşim astfel încât să nu facem zgomot. Biserica era goală. Doamna de la intrare care ne-a înmânat o broşură cu date despre lăcaşul de cult, şi un domn care cânta la orgă erau singurele persoane prezente acolo. “Intraţi, mergeţi pe mijloc până în dreptul altarului şi priviţi în dreapta”, ne-a spus doamna. Am făcut cum ni s-a spus, iar vitraliile ne-au luat graiul. Am să ataşez ceva fotografii, dar, se ştie, sunt slabe redări a ceea ce poate fi văzut la faţa locului. Capela este construită în formă de cruce, este simplă dar deosebit de frumoasă. Merită să-i aruncaţi o privire dacă sunteţi în zonă.

Pentru intrarea în Castelul Linlithgow trebuie să plătiţi 5,50 lire dacă nu aveţi Explorer Pass.

Falkirk Wheel - singurul lift pentru ambarcaţiuni din lume

La Falkirk Wheel am ajuns după ce am bâjbâit puţin, recunosc. După ce ieşi din Linlithgow ai indicatoare spre roată, dar la un moment dat acestea încetează brusc pentru a apărea din nou câţiva kilometri mai încolo. Dispar însă suficient de mult încât să te gândeşti dacă ai luat-o bine. Norocul face ca momentele de confuzie să nu dureze mult. Imediat reapar indicatoarele şi totul e ok.

Recunosc, nu am ţinut morţiş să ajung aici, dar insistenţele domnului meu au dat roade şi m-am lăsat convinsă. Îmi zicea că nu poate sub nicio formă să rateze această minune a ingineriei. Roata a fost construită pentru a face legătura între două canale aflate la 35 de metri distanţă unul de altul... pe verticală. Practic, barca este preluată de pe canalul de jos, asigurată şi urcată apoi pe canalul de sus, timp în care barca aflată deja sus, este adusă jos. Barca ajunsă sus, îşi continuă călătoria în lungul canalului.

Pentru turişti, aceasta este considerată o adevărată atracţie, deşi există motive pentru care acest lift funcţionează nu doar în scopuri turistice. O asemenea “aventură” costă 9 lire de persoană şi durează cu tot cu plimbarea pe canalul de sus şi întoarcere cam o oră. Noi, după calculele cu ceasul în faţă, am ajuns la concluzia că nu putem să pierdem poate mai mult de o oră, aşa că am ales să stăm 15 minute pe bancă şi să privim o rotaţie a mecanismului. A fost într-adevăr interesant, dar nu e ceva după care să mă dau în vânt. Poate inginerii ar aprecia-o mai mult. Eu voiam castele, loch-uri, munte, haar…

Stirling Castle – măreţia la ea acasă

Ce ar fi oare de spus despre acest obiectiv turistic aflat pe locul doi ca şi renume după Edinburgh Castle? Am ajuns acolo imediat după Falkirk. Am găsit parcarea plină şi abia am reuşit să dibuim un loc liber pentru care a trebuit să dăm 4 lire.

Ajunşi în faţa intrării, pe pod, am uitat brusc de tot stresul provocat de urcarea cu maşina pe o străduţă îngustă cu dublu sens, într-o ţară în care toată lumea conduce pe dos.

Coadă la intrare nu era. Noi oricum, având Explorer Pass, am trecut fluierând. Intrarea la Stirling costă 14 lire fără Pass. Ne-au scanat rapid foile la intrare şi ne-au urat vizită plăcută într-o zi atât de tipic scoţiană. Era atât de frumos afară încât şi paznicii aveau chef de glume. “See, it’s a beautiful day outside. Enjoy the scottish weather”, ne-au spus râzând în timp ce ne scanau biletele.

Castelul Stirling este uimitor. Mie una mi-a plăcut mai mult decât Castelul Edinburgh, pe care îl vizitasem cu o zi înainte. Este mai mic, în primul rând, şi poate fi înţeles mai bine. Chiar şi în extrasezon era plin de turişti. Mă rog, “plin” în accepţiunea mea, care sunt conştientă că nu am habar de ceea ce înseamnă cu adevărat plin, deoarece întotdeauna m-am ferit de aşa ceva.

Nu am să mă apuc să înşir aici planul castelului, istoria sa, ce se poate vizita, pentru că aceste informaţii se pot găsi cu uşurinţă pe net. Am să spun doar că acest castel domină semeţ întreg oraşul Stirling. Au fost mulţi cei care au susţinut că adevărata capitală a Scoţiei trebuia să fie Stirling. Interesant la acest castel a fost că am văzut mulţi copii în vizită. Pentru micuţi, sunt pregătite săli interactivo-educative care au rolul de a-i învăţa distrându-i câte ceva despre istoria castelului şi nu numai.

Pentru cei mari, turul este unul lejer. Cel mai mult mi-a plăcut ideea de a proiecta într-o sală un filmuleţ de cinci minute despre arhitectura şi scopul castelului.

Palatul regal a fost construit de James V cu ocazia căsătoriei sale. Aici au fost încoronaţi regi ai Scoţiei printre care şi Mary Queen of Scots. Poziţia fortăreţei este una strategică, aflându-se pe o colină deasupra râului Forth, de unde se poate vedea toată zona.

Impresionante sunt şi statuile din curtea interioară reprezentând zei şi animale, fiecare cu un rol în protecţia regelui.

Nu am să mai zăbovesc asupra acestui obiectiv. Castelul Stirling merită cu siguranţă. Fiind însă un obiectiv turistic deosebit de popularizat, este foarte… comercial, ca să spun aşa. Ceea ce, bineînţeles, că îi ştirbeşte din farmecul original. Recunosc, m-am simţit mult mai bine în ruinele pustii de la Linlithgow decât în acest castel. Dar trebuie să îi recunosc frumuseţea şi importanţa.

Doune Castle – o altă ruină în calea timpului

Următoarea noastră oprire a fost la Castelul Doune. Situat la mai puţin de 10 km de Stirling, are acel farmec aparte al ruinelor scoţiene mai puţin bătute de turişti. Ca şi Linlithgow, este înconjurat de iarbă verde, crudă şi are în plus galbenul narciselor, flori pe care le-am întâlnit pe tot drumul nostru. Are aceeaşi statură impozantă şi transmite acelaşi mister oricui se află în preajma lui. Deşi a fost locaţia aleasă pentru filmarea unor scene ale unor producţii destul de cunoscute, l-am găsit singur, pustiu aproape. La intrare am prezentat Pass-ul şi ne-a fost oferit gratuit audioghid-ul. Văzusem înainte de a pleca pe wikipedia parcă, o serie de fotografii care înfăţişau curtea castelului verde, iar în mijlocul acesteia se ridica o fântână. Fântâna era într-adevăr acolo, dar iarba dispăruse. Întreaga curte interioară era doar praf asemănător celui văzut în arenele de gladiatori. În mijlocul acestui praf se ridica fântâna pe care o ştiam din poze. M-am întristat puţin. Parcă n-ar fi stricat un pic de culoare.

Având acoperiş, este mai bine păstrat decât Linlithgow. Nu este însă atât de mare. Am intrat în Marea Sală şi am încercat să ne imaginăm cum arăta în vremurile ei de glorie, am văzut bucătăria, care era deosebit de bine păstrată, dar cea mai tare chestie, a fost descoperirea unui sistem primitiv de toaletă, la etaj, care avea sistem de deversare până în apele râului din apropiere.

Se poate urca şi în turn. De sus, de pe metereze, se poate vedea întreaga privelişte.

Vizita la Doune a fost momentul în care s-a marcat pătrunderea în parcul Trossachs şi apoi înaintarea spre Highlands. De aici încolo nu mai vânam castele, ci căutam Haar-ul Scoţiei.

Mormântul lui Rob Roy din Balquhidder

Eram puţin în cumpănă... Fusesem sfătuiţi la Falkirk să nu încercăm să ajungem până la Glencoe, unde ne propusesem noi, ci să ne ducem la Loch Katrine şi să încercăm să vizităm sătucurile din zonă. Cică acelea ar fi mult mai scoţiene, iar la Glencoe nu era nimic de văzut şi în plus drumul cică ar fi fost destul de îngust şi virajat. Cu inima îndoită am setat GPS-ul pentru un orăşel din apropierea acelui loch şi am pornit la drum. Pentru o bună bucată, drumul era comun cu cel spre Glencoe.

Iată că deodată, trecem în viteză pe lângă un indicator care arăta spre dreapta: “Church of Balquhidder, Rob Roy’s tomb”. O fracţiune de secundă a durat: “-Ce facem? ” “-Fă dreapta, mai şi întrebi? ... ”. Făcând dreapta am intrat pe un drum care cu greu ar fi putut trece două maşini una pe lângă alta. “Balquhidder Church 2”, scria pe indicator. Asta însemna două mile. Eh, n-o fi atât de rău, ne-am spus, şi am pornit la drum. Preţ de două mile nu am întâlnit pe nimeni. Nu ne-am intersectat cu nicio maşină şi nici nu am văzut picior de om. Ceasul se apropia rapid de ora 16.00 când pe partea stângă a drumului am zărit celebrele vaci scoţiene pentru care se organizează adevărate tururi. Păşteau liniştite de partea cealaltă a unui gard. Nu ne-am apropiat prea mult ca să nu le speriem. Le-am făcut două poze şi am plecat mai departe. Iată că soarta ne scosese în cale ceva pentru care lumea dă bani frumoşi ca să vadă. Satisfacţia a fost cu atât mai mare cu cât noi le zărisem pur şi simplu întâmplător, în mediul lor, netulburate şi nepăsătoare. Am trecut mai departe şi după vreo jumătate de milă ne aflam în faţa a ceea ce părea un cimitir mic în mijlocul căruia se ridica semeaţă o mică biserică. Am parcat maşina. Soarele era spre apus iar lumina lui caldă mângâia uşor pietrele funerare şi acoperişul bisericii. De când am coborât ne-a izbit liniştea din jurul nostru. O linişte care cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Aerul tare de munte îţi pătrundea până în adâncul plămânilor, iar peisajul… uluitor. Se auzeau ciripiturile păsărilor, iar undeva, puţin mai departe, susurul unei cascade nu foarte mari. Păşind cu grijă printre morminte, am plecat să găsim ceea ce ne făcuse să ne schimbăm brusc direcţia de mers: mormântul bravului haiduc al Scoţiei, pe numele său Robert Roy MacGregor, sau mai simplu, Rob Roy.

L-am găsit după o căutare scurtă. Este singurul mormânt din tot cimitirul înconjurat de un gard simplu de fier. Locul de veci adăposteşte de fapt trei pietre de mormânt. Sub cea din mijloc este înmormântat Rob Roy, sub cea din stânga soţia sa, iar sub cea din dreapta fiul său. Cu ochii pierduţi dincolo de pietre, mă gândeam că mă aflu atât de aproape de cel care a fost apărătorul acestui neam atât de binecuvântat. Mă obişnuisem cu el ca şi cu o poveste, dar iată că povestea începuse să se materializeze sub ochii mei. Flori şi bucăţi de tartan îi împodobeau mormântul, semn că oamenii nu l-au uitat şi nu cred că-l vor uita vreodată. Acolo, la marginea unui pâlc de copaci, sub o iarbă de un verde crud, cu ciripit de păsări şi susur de cascadă la cap, îşi doarme somnul de veci unul dintre cei mai de seamă oameni ai Scoţiei. Un om mai mare decât regii, mai mare decât o întreagă dinastie. Cred că nici nu se putea un loc mai potrivit de odihnă pentru cel care a fost Rob Roy. Am părăsit în linişte micul cimitir. Mi-a părut rău că nu am adus o floare, ceva, că nu am aprins o lumânare. Nu că trebuia, dar asta simţeam că trebuia să fac. Am făcut cale întoarsă încă două mile de unde am ieşit în drumul principal. Eram hotărâţi. Pornisem la începutul zile cu gândul de a ajunge la Glencoe cu orice preţ, aşa că... trebuia să ne atingem scopul...

Loch-uri şi Highlands, o clipă cât o viaţă

Ştiam din review-ul lui Laurenţiu că Scoţia nu e pentru oricine. Ştiam că Haar o apără, ştiam că ea nu se arată, nu se descoperă uşor. Ştiam că ne va fi greu s-o vedem mai ales la sfârşit de martie când vremea este atât de capricioasă, speram însă că vom reuşi măcar puţin. Mă rugam în gând încă de când părăsisem ultimul castel să apucăm să vedem măcar puţin. Ştiam că în munţi vremea e schimbătoare, ştiam că... era singura noastră şansă. De asemenea, ne aşteptam ca EA să nu ne primească prea bine. Nu ne cunoştea, nu ştiam dacă suntem pe placul ei.

Prima dată am oprit pe malul unui loch. Totul era pustiu. Loch Lubnaig ne-a primit cu braţele deschise. Era cred cam ora 15.00. Să stai pe malul lacului, să priveşti undele jucăuşe în care se oglindesc dealurile înconjurătoare este de vis. Atunci mi-am dat seama că e posibil ca ea să ne placă. Arătându-ne din prima un zâmbet cald, mângâindu-ne cu o rază de soare, lăsându-ne să ne bucurăm de liniştea şi pacea ei, ne ura parcă bun venit. Nu, era imposibil să nu ne lase s-o vedem. Părea prietenoasă, defel supărată că am venit să-i tulburăm existenţa.

Încurajaţi de peisajele de la Loch Lubnaig, de la Balquhidder şi de apariţia surprinzătoare a celebrelor animăluţe, ne-am luat inima-n dinţi şi am pornit spre Highlands. Speram să zărim măcar puţin. Însă ce a urmat ne-a lăsat muţi de uimire.

După ce am plecat de la Rob Roy, următoarea oprire a fost pe malul Loch Lubhair. Şi aici, am avut parte de o primire caldă. Deja vârfurile munţilor acoperite pe alocuri de zăpadă se puteau vedea în întreaga lor splendoare. Şi aici am fost doar noi şi EA. Şi ne-a mai arătat ceva. Ne-a arătat cât este de frumoasă atunci când nori albi îi mângâie culmile, ne-a arătat ce maiestuos ştie să poarte haina portocalie a luminii şi cum o scoate în evidenţă ajutându-se de albastrul cerului şi de crestele încă înzăpezite ale munţilor. Ne-a mângâiat uşor părul cu o adiere şi ne-a îndemnat să mergem mai departe. Ziua se apropia de sfârşit şi mai avea ceva să ne arate până când noaptea avea s-o acopere. N–am mai zăbovit decât pentru câteva cadre şi pentru a atinge cu degetele apa rece a lacului. Am urcat înapoi în maşină şi am cutezat să pătrundem mai adânc în munţi întrebându-ne, ce oare mai are de arătat. Deja, gândeam noi, văzusem mai mult decât puteam spera. N-a trecut mult şi ne întrebam dacă ceea ce ni se deschidea în faţa ochilor era real sau pur şi simplu trăiam un vis. În stânga şi-n dreapta drumului îngust şi uşor şerpuit se desfăşura spectacolul EI la scenă deschisă: Zeci de tonuri de culori reflectate în apele lacurilor, portocaliul crestelor amestecat cu albul zăpezii se închidea brusc atunci când un norişor răzleţ trecea prin dreptul soarelui care îşi arunca ultimele raze. Turme de căprioare confundându-se cu peisajul se opreau speriate ciulindu-şi urechile atunci când treceam uşor pe lângă ele pentru ca în următoarea clipă să nu le mai zărim decât codiţele sărind în depărtare.

Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, în depărtare am putut surprinde un pic de Haar. Prezenţa ei discretă ne amintea totuşi că noi puteam vedea ceea ce vedeam, doar pentru că ea ne permitea. Doar pentru că ea avea încredere în noi. Ştiam că într-o clipă se poate supăra şi poate acoperi totul ascunzându-l privirii. Am chemat-o încet ca să vadă că nu suntem răi, să vadă că ştim că ea face parte din Scoţia şi că fără ea nimic n-ar fi aşa cum este. N-a vrut însă să se apropie. Ca o fecioară timidă s-a dus mai departe, odată cu căprioarele care fugeau. N-am insistat. Şi aşa ne arătase mult mai mult decât visasem vreodată. Poate data viitoare ne va recunoaşte şi va veni mai aproape ca s-o putem simţi şi să-i putem mulţumi.

Ajunşi la Glencoe în ceas de seară, atunci când soarele îşi arunca ultimele săgeţi peste valea îndurerată, ne-am oprit pentru a simţi şi acest loc încărcat de mister şi istorie. În acea lumină părea că întreaga vale plânge. Simţeai în adâncul sufletului o durere inexplicabilă şi nu te puteai gândi decât la acel masacru nedrept în timpul căruia atâtea vieţi au fost curmate. Scoţia e frumoasă, dar e atât de tristă uneori. Îşi apără fiii şi îi plânge pe cei pierduţi. Te lasă s-o auzi, îţi spune povestea ei dacă te simte că o poţi înţelege. Scoţia a fost, este şi va fi întotdeauna un tărâm binecuvântat. Aceste pământuri au ceva aparte, ceva ce nu mulţi reuşesc să perceapă. Nouă ni s-a arătat în toată splendoarea ei parcă pentru a ne face în ciudă că nu aveam decât atât de puţin timp la dispoziţie. A ştiut că dacă ni se dezvăluie aşa, data viitoare o vom iubi la fel indiferent de ce haină va îmbrăca. Poate cea a ploii, poate cea a vântului, poate cea a negurii. Poate ni se va înfăţişa acoperită de Haar... Noi o să ştim cum este ea cu adevărat şi vom avea răbdare. O vom lăsa să se joace cu noi doar pentru că ştim că merită. Ştim că este frumoasă şi vom avea răbdare să se plictiseacă şi să ni se arate din nou aşa cum ni s-a arătat în ziua aceea.

Ne-am întors în noaptea aceea la hotel după un tur de 14 ore. Eram obosiţi, dar simţeam că psihic ne-am încărcat bateriile pentru cel puţin câteva luni bune. Suntem conştienţi că aşa cum am văzut noi Scoţia nu o vede multă lume. Dar ne-am îndrăgostit iremediabil de ea şi sper că şi ea de noi. Data viitoare când vom merge, vom avea mai mult curaj, pentru că acum am fost cam timizi. Vrem să-i explorăm şi nordul, şi insulele, vrei să auzim graiul muntenilor şi să mâncăm la masă cu ei, vrem să facem cunoştinţă cu Haar, aşa cum trebuie, să stăm cu ea la poveşti... Rareori se întâmplă ca aşteptările să-mi fie depăşite într-aşa un mod. Pentru mine Scoţia este cu totul altceva şi va rămâne întotdeauna indiferent pe unde mă vor mai purta paşii. Mă voi întoarce la ea întotdeauna până când, sătulă de mine, mă va alunga. Până atunci însă... Freeeeedooooom!!! Scoooootlaaaaand!!!

---

VIZUALIZĂRI: 6341 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI