Când n-ai bani e bun orice...

TIPĂREȘTE

În luna august a anului de graţie 2012 s-a ivit o oportunitate şi ne-am încercat norocul timp de 5 nopţi în Neptun, la hotel Caraiman, două stele plus. Preţul: în jur de 1.000, din care o parte reprezentau bonuri de masă, cam 500 de lei, cred.

Am plecat la drum încântaţi, mama aducându-şi aminte că a fost cu mine în staţiune pe când aveam 4-5 ani şi se cazase tot la Caraiman. Super! Eram foarte încântată că şi fiica mea va sta în acelaşi hotel care, pe vremea Ceauşescului, era ţâţă de mâţă şi pe culoarele căruia picioruşele mele au tropăit, aşa cum aveau să tropăie şi ale ei.

Fă bagajele şi hai la drum. Autostrada pe vremea aia nu era terminată, aşa că am ajuns cam în 3 ore, 3 ore şi jumătate. La prima vedere, totul părea ok: parcarea mare, umbrită în mare parte, grădină în spate cu iarbă verde şi copăcei. Hotelul chiar la bulevard, intrarea frumoasă, recepţia aşijderea. Personalul întâlnit foarte drăguţ cu noi şi cu ploada care alerga peste tot şi le punea răbdarea la încercare. Mai ales că am ajuns înainte de ora check-in-ului şi am fost cazaţi imediat.

Primim cameră la etajul 2. Singura cu aer condiţionat de pe etaj, din câte am înţeles. Sau poate singura cu aer condiţionat funcţional. Nu prea sunt sigură :)

Pornim încet, trăgând din toate puterile de multele bagaje cu care te pricopseşti dacă pleci cu copilul la drum: haine, jucării, ceva medicamente (“Ai luat toată farmacia, femeie?!?”) şi câte altele de trebuinţă. Foarte atentă să nu cad pe scări, nu am putut să nu remarc mocheta care acoperea treptele: veche, roasă pe alocuri, mă şi întrebam dacă era aceeaşi de pe vremea copilăriei mele.

Când ajunserăm în cameră, trai nineacă (!): la prima vedere - mică şi înghesuită. Poate şi din cauza culorilor – totul era roşu: mocheta, cuvertura de pe pat, draperiile de la geamuri. Mocheta mai nasoală decât cea de pe hol, arsă de mucuri de ţigări... Aproape mă aşteptam să găsesc şi ceva chiştoace pe sub pat. Staţi liniştiţi, n-am găsit! :)

Felul în care era decorată camera chiar mi-a amintit de vremea copilăriei, când plecam prin tabere. Diferenţa era că atunci dormeam la grămadă.

Mobila părea nouă - sau măcar design-ul ei era nou -, dar uzată. Poate nişte investiţii nu ar fi fost de lepădat, dar aşa e democraţia noastră de aur (doar pentru proprietari): dacă merge, de ce să stric mersul? :) Patul dublu, dar cu două saltele, aşa că a trebuit să folosim păturile existente ca să căptuşim spaţiul dintre.

În rest - baia modestă, cu cădiţă construită din faianţă care se umplea constant, obligându-ne să folosim prosoapele existente la îndepărtarea dezastrului, aşternuturi vechi, găurite, dar curate, chiar apretate aş putea spune. Oricum, nu mi-am făcut griji din acest punct de vedere, pentru că îmi adusesem de acasă lenjerie pentru copil.

Prosoapele le storceam şi le uscam pe balcon, ca să poată fi refolosite, pentru că nu am observat să fie schimbate de nimeni pe toată perioada sejurului; n-am văzut nicio menajeră la faţă cât am stat pe acolo. Şi am stat ceva vreme, întrucât în primele două zile a bătut vântul şi a plouat niţel.

Pe urmă, când a dat soarele şi am mers la plajă, pe drumul de întoarcere făceam pariuri dacă a trecut cineva prin cameră. Întotdeauna câştiga soţul, el fiind mai cu simţul realităţii decât mine :)

În schimb, aveam televizor! Plus un mini-răcitor şi, desigur, aerul condiţionat.

Şifonierul (dulap din acela încorporat în perete) era încăpător, plus alte câteva sertăraşe la noptiere. O comodă în faţa patului cu oglindă, o masă micuţă şi scaune îmbrăcate la fel ca restul camerei.

Probabil că din cauza asta mi s-a părut atmosfera apăsătoare. Prea multă mobilă într-un spaţiu nu foarte generos. Aşa că ce am simţit la prima vedere a persistat.

Termopane nu existau. Ce ne-a plăcut însă a fost faptul că balconul dădea în spatele hotelului, către grădiniţa despre care am amintit la început, către parcare şi lateral către stradă. Foarte plăcut să stai acolo şi să priveşti ploaia. Am profitat în plin de privelişte.

Per ansamblu, o cameră cât de cât decentă, la un preţ la fel de decent pentru buzunare mai modeste.

Am lăsat bagajele şi am plecat să hrănim buburuza. Ne-am oprit la restaurantul hotelului Caraiman. Primisem informaţii de la recepţie că bonurile valorice pot fi folosite la restaurantul propriu, cât şi la restaurantul altui hotel, nu-i mai reţin numele, afiliat aceluiaşi grup.

L-am probat mai întâi pe cel care era mai aproape, logic. Restaurantul are terasa veche în aer liber, dar sunt şi câteva mese dotate cu umbreluţe care te adăpostesc de soare afară. De recomandat, totuşi, să le eviţi, mai ales la amiază, când se încingea cimentul şi cu greu puteai respira în voie.

Am poposit la umbră, în partea superioară a terasei. Mese vechi, unele abia se ţineau pe picioare. Scaunele la fel. Reparate cu ceea au găsit la îndemână, dar fără upgrade-uri.

(Am observat din pozele de pe sait-ul hotelului de curând că au făcut ceva modificări şi îmbunătăţiri. Bravo lor! Era necesar, după părerea mea…)

Câţiva ospătari pe care trebuie să îi aştepţi ceva vreme, deşi terasa e goală, îţi înmânează meniurile: nu foarte multe oferte pe listă, preţuri un pic mai mari decât ne aşteptam pentru un hotel de două stele. Ca dovadă faptul că bonurile nu ne-au ajuns decât pentru 4 mic-dejunuri pentru două persoane (în condiţiile în care soţul meu nu servea decât o cafea dimineaţa, iar restul banilor se duceau pe o singură porţie la micul dejun şi încă o cafea pentru mine) şi încă 3 prânzuri (tot pentru două persoane, mititica mâncând de la noi, cu ciorba de rigoare - uneori o singură porţie -, felul doi şi un desert). Ca raport calitate preţ aş da nota 7. Mâncarea nu extraordinară, doar bunicică... Adică nu mori de foame, dar nici nu rămâi cu gândul la bucatele din farfurie.

La cel de-al doilea restaurant, atmosfera niţel schimbată. Personal mai săritor, mai amabil, mâncarea ceva mai gustoasă. Am mâncat şi aici o singură dată, la unul din cele 3 prânzuri plătite cu bonuri de masă.

Oricum, în staţiune găseşti o multitudine de alte locuri unde poţi să serveşti masa, aşa că asta a fost ultima noastră problemă.

În zilele însorite aveam de parcurs ceva distanţă până la plajă. Făceam în jur de 15 minute de mers lejer, cu zecile de bagaje fără de care nu poţi pleca din cameră: prosoape, jucării, creme de plajă, ceva fructe de ronţăit pentru pitică. Toate cărate de mamă, pentru că tata căra pitika.

Nu pot să spun că efortul era totuşi prea mare, pentru că eram în concediu, atmosfera de vacanţă te molipsea. Veselie şi muzică la tot pasul. Drumul e plăcut şi nici nu simţi când ajungi la steaguri. Plaja frumoasă, şezlonguri cam 20 de lei pe vremea aceea pentru o zi întreagă. Dacă de dimineaţă aveai norocul să prinzi locuri aproape de mare, după prânz- când trebuia să te retragi către hotel pentru masă sau să fereşti pruncii de soarele prea puternic - le găseai cu siguranţă ocupate. Chiar dacă lăsai semne vizibile că ai fost acolo şi că te întorci. Dar asta nu este vina supravegherilor, ci mai degrabă a lipsei de civilizaţie a unor turişti.

O destinaţie bună pentru copii

Către seara nu aveam alte opţiuni decât să ieşim la plimbare prin centru, colindând pe lângă magazine de suveniruri, restaurante, terase, locuri de joacă pentru copii.

O staţiune plăcută, ca un furnicar în fiecare zi pe drumul spre plajă şi în fiecare seară, când întâlneai de la cupluri tinere, singure sau cu copii după ei, la cupluri de seniori care încă se mai ţin de mână şi la grupuri vesele şi fără griji de tineri puşi pe distracţie.

Trotuare mari, curate, îngrijite, pe care aproape nu mai aveai loc pe măsură ce te apropiai de inima orăşelului.

Delicioasa plăcintă turcească făcută chiar în faţa ta, pe care nu poţi să o ratezi cânt pierzi timpul, părăsită fiind de restul echipei pentru o tură sau două cu maşinuţele electrice. Îngheţată la tot pasul, vată de zahăr, porumb fier sau copt. Clovni cu baloane (10 lei bucata), picturi pe faţă (10 lei), trăsuri cu cai (100 de lei ora), biciclete pentru toată familia. Bani să ai, că în rest, nu te plângi de tentaţii!

Parcul de distracţie a fost atracţia principală pentru noi. Răsfăţ printre căluţi, maşinuţe, trenuleţe şi sărituri cu coarda elastică pe trambulină. Ce mai! Distracţie maximă! Pentru copii, că doar pentru ei ai venit la mare :). Pentru noi părinţii, rămaşi la stadiul de însoţitori pentru o bună bucată de vreme, e suficientă privirea din ochii odraslelor încântate de atâtea lumini şi zumzete de copii aliniaţi în faţa caselor de bilete.

Dacă am fi fost singuri, fără prichindică, probabil că nici nu ne-am fi amintit mare lucru despre acest sejur. Fiind cu ea, totul a fost mai frumos, mai luminos.

Colac peste pupăză, ajungând la Savoy, în Mamaia anul următor (vezi review), fiică-mea ne-a apostrofat că vrea înapoi unde a fost anul trecut. Din toată experienţa ea şi-a amintit că sărea toată ziua în “patul roşu“ şi că privea la televizorul care era agăţat de perete.

Aşa că… Trageţi voi concluziile de rigoare! :)

---

VIZUALIZĂRI: 4120 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI