The Claremont, Bournemouth

TIPĂREȘTE

Bournemouth, această pată de culoare din centrul sudului Angliei (!), localitate prin excelență victoriană, dar modernă, în același timp. Nu am crezut că o simplă vizită pe meleaguri insulare va fi cauza atâtor regrete și a atâtor promisiuni de a reveni din partea mea, un adept al veseliei galice de la sud de Canal. Cu toate că, dacă stau să mă gândesc, deși am dat roată Hexagonului, cele mai puternice trăiri le am tot de la țărmul Mânecii (ca să dăm Cezarului ce el al Cezarului), din mica Normandie...

Dar, ajunge cu divagația! Pentru că încerc să scriu un review de cazare, chiar dacă, în buna-mi filozofie de excursie, îi sparg fruntariile de stil...

Deci, prin ianuarie al anului de grație 2013, într-o senină duminică de iarnă, primesc un telefon cu un număr ciudat. Având diverși prieteni pe diverse meleaguri, încercam, în timp ce dădeam OK-ul conversației, să depistez codul de țară și să înțeleg cine ar putea să mă caute la o dată atât de atipică pentru cei care mă sună de obicei. Până să mă dumiresc, o voce feminină plăcută se convinge de identitatea mea și mă anunță că rezervarea pe care o făcusem cu o lună înainte pe site-ul lor în localitatea Bournemouth se anulează. După un mic șoc, pentru că așa ceva nu se mai întâmplase, am întrebat de ce, iar răspunsul nu a fost pe cale să mă lămurească, deoarece nici vocea de dincolo, deși într-o română neaoșă, nu avea habar. Doar că anularea, nefiind din vina mea, se făcea fără costuri suplimentare. Asta ar fi fost culmea!

Acum, am sesizat că una dintre locațiile romantice (aș putea spune) la care am stat anul trecut, în Spania, nu mai figurează pe lista site-ului respectiv, în ciuda review-urilor majoritar pozitive. Așijderea, la întoarcerea mea din Lisabona, chiar înainte de a primi invitația de a îmi spune părerea, hotelul la care am stat a fost scos și el de pe listă. O cauză, mă gândesc – și în urma discuțiilor avute cu terți – ar putea fi evaziunea fiscală din partea administratorilor, care, nici în Spania, dar nici la Lisabona, nu păreau dornici să emită vreo factură pentru serviciile prestate.

Sau, poate, cauza este alta și am citit eu prea multe romane polițiste în copilărie.

Nu am avut liniște, în acea duminică ce părea liniștită, până când nu am rezolvat problema cazării, mai ales că Bournemouth era o etapă cheie în deja planificata excursie. Într-un târziu, am găsit locația ce părea ideală, ca preț, așezare geografică și comentarii: Inn The Claremont. Ușor de ajuns de pe autostradă, la doi pași de centrul stațiunii și de plajă, cu parcare proprie gratuită. Rezervarea am făcut-o de pe un site rival, deoarece prețul a fost mai avantajos, pentru același tip de cameră și aceeași perioadă.

Bun, lunile au trecut și, după lunga călătorie de la Ramsgate (despre care am povestit), iată-ne la intrarea în Bournemouth. Interesant, navigația ne-a ocolit spre nord vest (deși veneam dinspre est și se putea ajunge la destinație străbătând toată periferia și tăind pe din două orașul), ca să ne aducă pe cel mai confortabil drum până în fața hotelului (s-o fi prins computerul de bord, după câte borduri am luat în prima după amiază, că șoferul este un ageamiu european și o fi trecut pe modul ”Păzea! ”?). Cert este că, puțin după intrarea în oraș, la o intersecție semaforizată, am făcut-o la stânga (ceea ce, în Anglia, echivalează cu virajul la dreapta de la noi, adică simplu) și, după câteva secunde de șofat, am ajuns la destinație. Hotelul, mic, alb, este situat pe partea dreaptă a străzii. Pe laterala sa, câteva locuri de parcare, dintre care unul liber. Hait, mi-am zis. O să am probleme seara, când mă voi întoarce din hoinăreală... Cu toate acestea, am citit, cu coada ochiului, în timp ce căutam intrarea în hotel, micul anunț amenințător ce avertiza crunta soartă a celor care ar fi avut intenția să parcheze acolo, fără a fi fost mândrii posesori ai unui loc de cazare.

Clădirea este mică și cochetă – fără să am alt criteriu de comparație în Europa, mi-a amintit de casele coloniale cu etaj din Massachusetts – iar holul de la intrare îți dă, din prima clipă, o senzație de liniște și siguranță. Este îngust și lung, către un rând de scări și intrarea în restaurant. Ne-a întâmpinat o femeie, care ne-a lăsat curând pe mâna proprietarului, soțul. Un tip aristocratic, cu o engleză de dicționar. De la prima vedere am zis că e un libanez stabilit de ceva vreme în Anglia și nu am fost departe de adevăr. În ultima zi am stat de vorbă pe îndelete cu el și am aflat că era din ținutul vechi al Mesopotamiei, atât de încercat în ultima vreme, că mama lui trecuse, prin anii ’70, pe meleaguri mioritice și că el se ocupa de câțiva ani de această afacere. Care îi aducea satisfacție, dar, în același timp, îl obliga să își desfășoare propriile vacanțe în anotimpul în care noi, ceilalți, doar ce visăm la alte vacanțe. De aceea mergea prin insule exotice și calde, pe care mi le-a recomandat cu plăcere. Un tip interesant și politicos, cum aproape de loc nu vezi printre patronii carpatini. De altfel, aspectul acesta l-am sesizat din prima zi, când, ușor îngrijorat, l-am chestionat referitor la locurile de parcare. Cu un zâmbet abia mijit, fără să fie arogant sau măcar mirat de întrebare, mi-a spus că sunt exact atâtea locuri câte camere, deci mereu voi găsi un loc liber, deoarece orice intrus ar fi pe loc amendat. M-am simțit destul de prost, în paranoia mea de șofer dâmbovițean, dar, sincer, nu poți înțelege un modus vivendi civilizat abia după o zi...

Ceea ce frapează, la acest hotel, este curățenia și aspectul solid, căci, dacă nu ar fi fost calculatorul de la recepție și pliantele cu tipăritură modernă, aș fi putut jura că m-am întors în secolul al XIX-lea. De la stradă se văd camerele de lux, cu peretele rotunjit de ferestre mari, ce adăpostesc o mică terasă cu două fotolii. De la stradă...

Noi aveam camera dublă cu baie proprie... Am urcat la etaj, fascinat de curățenie și am descoperit ușa, într-un colț. Bun... După camera de la Premier Inn-ul din Ramsgate (vezi impresii), am avut un atac de panică, deschizând ușa. În fața ei, la vreo 70 de centimetri, se întindea patul dublu, cu capul sub un ochi de geam. De-o parte și de alta a patului, cam 30 de centimetri până la cei doi pereți, cât să încapă două noptiere cu veioze. Lumina principală se aprindea trăgând de un șnur, ca acum 100 de ani, ceea ce mi-a mai adus la loc buna dispoziție. Lângă ușă și în fața patului se aflau un șifonier și o comodă cu sertare, peste care, pe o tavă metalică se odihneau cafetiera și vasul cu plicurile de cafea, ceai, lapte, zahăr alb, zahăr negru și îndulcitori, precum și cele două căni, cu lingurițele aferente. Iar deasupra, fixat în perete, un televizor de tipul LCD. Interesantă însă a fost ideea băii proprii. O ușă mare din lemn culisa de-a lungul peretelui (nici nu ar fi avut cum altfel), către sala de baie, lungă cât toată camera, foarte bine compartimentată și aerisită printr-un geam al său. Totul sticlea de curățenie.

Bun, deci iată o adevărată cameră englezească...

Am găsit loc pentru trolere, am pus tava de metal cu tot cu conținut peste unul dintre ele și, fără prea multe cuvinte, am încercat salteaua patului, pentru că, oricum, era singurul loc unde te puteai așeza. Hm, ceva claustrofobie? Pe geamul care dădea spre centrul stațiunii se zărea balonul, punctul stabil de reper.

Acum, oricât de ciudată pare camera, oricât de înghesuită (căci era!), nu am avut nici o clipă vreo senzație de disconfort. Totul era aranjat cu bun simț, într-o economie a spațiului perfectă. Sunt convins că, la acest aspect, a contribuit curățenia exagerată, lipsa oricărui miros, fie el de vag mucegai, cum te-ai aștepta să găsești în astfel de locații.

Iar liniștea (deși, situat central, aproape de plaja cu concerte, m-aș fi așteptat să am parte de niscaiva muzică pe timp de noapte) și saltelele acelea pe care numai în Anglia le-am întâlnit au făcut ca odihna să fie deplină.

Hotelul însuși, spuneam, este situat aproape de centrul orașului, în partea sa veche, pe strada care coboară la faleza înaltă. De altfel, pe aceeași stradă, dar dincolo de intersecția semaforizată, se ridică niște hoteluri de lux, în stil victorian, ce străjuiesc drumul până la mare. Cu camere al căror cost zilnic sare de 100 de lire, nu păreau tocmai populate, deși pub-urile de lângă ele erau ticsite de lume. De altfel, restaurantele lor, altminteri selective în a nu primi alți clienți decât propriii clienți, abundau cu afișe care te invitau pe tine, turistul de ocazie, să le calci pragul. Strategie de criză...

Probabil că, pentru cineva care dorește să își petreacă vacanța strict pe plaja din Bournemouth, micul Inn The Claremont nu ar fi tocmai locul ideal (în raport cu mai modernele hoteluri dinspre estul stațiunii). Dar, dacă dorești să vizitezi împrejurimile, dacă vrei să te bucuri de toate ofertele orașului, de la plajă, la pub-uri sau concertele din aer liber, adică dacă nu îți propui să stai efectiv închis în cameră, hotelul este perfect.

De altfel, la plecare, patronul, dându-ne cartea sa de vizită, ne-a sfătuit să îl contactăm direct, dacă mai ajungem acolo, pentru oferte avantajoase chiar la camerele de la stradă... Acelea cu ferestrele arcuite și cu fotolii pe terasă...

---

VIZUALIZĂRI: 2057 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI