Eforie Sud, între agonie și extaz...

TIPĂREȘTE

Un şezlong (eventual din plastic) întins pe o plajă cu nisip este ca un bocanc tropăit pe un cristal de Boemia. Dacă plaja este una privată şi administratorul ei se preocupă de curăţenie şi de confortul clienţilor (căci, în acest caz, turiştii devin clienţi, care plătesc pentru un serviciu), atunci, poate, se mai acceptă. Dar dacă plaja este publică şi, încă de dimineaţă, se umple cu asemenea monstruozităţi din plastic alb, care sufocă până şi cel mai insensibil suflet dornic de o baie heliomarină, lucrurile se schimbă dramatic. Pentru că, până la urmă, atuul litoralului românesc, atât cât a mai rămas, îl constituie tocmai plajele nisipoase şi plăcerea de a simţi fierbinţeala nisipului atunci când ieşi din apă şi evaporarea rapidă îţi răcoreşte organismul până la senzaţia de frig.

Spun asta, deoarece primul contact cu plaja din Eforie Sud a fost unul nu tocmai plăcut, cu un orizont obturat de şezlongurile aşezate ordonat, ca la armată, de la un capăt la altul al plajei. Şi dacă ar fi fost ocupate, dacă oamenii s-ar fi bătut pentru bucuria de a respira briza mării, în chiar primul rând de lângă apă, de la înălţimea celor aproximativ treizeci de centimetri oferiţi de marginea din plastic alb, aş fi înţeles. Aş fi acceptat că sunt eu de modă veche şi că îmi place un lucru desuet sau, poate, pervers, acela de a simţi nisipul. Dar toate şezlongurile erau libere, iar turiştii se strecurau cu greu printre ele. Adică, înţeleg să existe posibilitatea închirierii unui şezlong pe plajă, dar acestea trebuie să rămână „la mantinelă” şi cine vrea, îl ia şi îl pune unde găseşte loc. Nu?

Pentru că, dacă ceva m-a impresionat cu adevărat în acest sfârşit de sezon, la Eforie Sud, a fost tocmai marea, de o limpezime şi un colorit pe care numai în fotografiile de pe litoralul elen le-am mai întâlnit. Am petrecut zeci de minute, sus, pe faleza înaltă dinspre sudul staţiunii, numai ca să admir transparenţa apei. Ca să nu mai vorbesc despre temperatura mai mult decât plăcută pentru îmbăiere.

Viața stațiunii s-a mutat, cum era de așteptat, în partea înaltă, spre mare. Chiar dacă, istoric vorbind, de la Ioan Movilă, cel cu statuia din parc, stațiunea a luat naștere jos, la lacul barbunului, după unele referințe sau lacul lui Tekir, bătrânul turc vindecat de nămol, după altele, (Tekirgöl), pentru că boierul moldovean cunoștea ideea de stațiune balneoclimaterică din Occidentul pe care îl vizitase. Și a știut ce să facă pe fosta moșie a lui Kogălniceanu (el însuși un mare român, care a avut viziune în ceea ce privește dezvoltarea fostului teritoriu otoman, pierdut de ultimul voievod, Mircea, la 1418). Chiar dacă moartea l-a răpit încă din 1904, văduva sa i-a dus mai departe moștenirea și a clădit prima stațiune balneară de pe litoralul românesc. Dacă luăm în considerare ridicarea spitalului pentru tratarea tuberculozei osoase, încă de la 1909, de către Eforia Spitalelor Civile, de unde și numele modern, putem spune că românii acelor epoci erau cu mult mai conștienți de valoarea țării lor... Iar numele interbelic al staținii, Carmen Sylva, spune multe despre respectul și valoarea turistică acordate zonei. Chiar și comuniștii, în crasa lor incultură, au denumit stațiunea Vasile Roaită, după mitul stupid al agentului Siguranței pe care ei, comuniștii, l-au confundat, decenii, cu un muncitor loial cauzei... Cât de ridicol ar trebui să se simtă acel propagandist dacă, azi, ar ști ce gafă a făcut. Noroc pentru el că e oale și ulcele... Dar faptul în sine, de a acorda un nume legendar în epocă acestei stațiuni dovedește, cred, importanța pe care și aceia o dădeau locului.

Iată de ce, la un secol de la fundare, deprimarea care te cuprinde, cunoscător al stațiunii, al realităților istorice și al dezvoltării unor localități similare de aiurea, de peste hotare, este absolută. Degeaba se vede o oarecare investiție în imagine, degeaba încearcă patronii teraselor să revigoreze atmosfera, pentru că ceea ce lipsește este viața însăși. Chiar, nu pot decât să laud pe cei de la terasa Coredo, chiar dacă în meniul de anul acesta nu am mai regăsit gustoasa saramură de crap, iar în pizza au cam uitat să pună mozzarella...

Agitația s-a mutat în partea înaltă, spre mare. Este bine că strada Dezrobirii a fost... dezrobită de corvoada autovehiculelor care o toceau și a devenit pietonală și că terasele și-au scos scaunele pe partea carosabilă. Este bine că, paralel cu faleza, au apărut zone dedicate copiilor, de la sferele umflate cu aer, până la elasticele care îi aruncă spre cer pe temerari și, dincolo de Cazinou, spre sud, parcul de distracții cu roata mare și cartingurile. Este bine că mai sunt spectacole, măcar la Cazinou, care încearcă să atragă tinerii, atât cât mai îndrăznesc să calce fruntariile stațiunii, fie aduși de părinți, fie din lipsă de locuri la Costinești. E bine că s-a încercat reabilitarea falezei care, acum câțiva ani, devenise un pericol public.

Dar... Lipsește viziunea edililor, care par dezinteresați de dezvoltarea propriei urbe. De parcă opulența stațiunii de la nordul Constanței i-a orbit. Dincolo de strada Dezrobirii, stațiunea este moartă, cu toate că împărțirea rectangulară a străzilor, multitudinea caselor și a vilelor și relieful ascendent de la lac spre mare ar putea oferi întreprinzătorilor oportunități deosebite, de la magazine de tot felul la restaurante, case de jocuri și altele. Că nu sunt bani? Păi, de ce ar opri turistul cu bani la Eforie Sud, în anul de grație 2013? Ori se oprește la Mamaia, ori merge mai departe, către bulgari, turci sau greci.

Ia să pună edilii locali de-o colaborare și să transforme aerodromul de la Tuzla într-un adevărat focar pentru turiștii dornici de adrenalină. Ia să dezvolte prefectura Constanței zone de atracție la nivel european în Dobrogea continentală... Cum ar fi un safari adevărat în dealurile vecine, transport cu vaporașul peste Techirghiol și acces confortabil la lac. Ia să organizeze expediții de pescuit pe mare, că tot mor de foame localnicii, care, iată, cu un minim de instructaj pe timpul iernii, se pot transforma în ghid ad-hoc. Ia să pună de o bază navală, cum au făcut frații lor din Eforie Nord, că sudul stațiunii este, în continuare, sălbatic și atractiv.

Se laudă cu construcția treptelor roșii care te coboară de la Cazinou la plajă? Da, e adevărat, dar ce ne facem cu calitatea materialului, pentru că treptele au început să plesnească. Sau cu inegalitatea lor, că îți rupi gâtul, la propriu, dacă nu ești atent, pentru că, aici sunt mai înalte și mai înguste, aici sunt mai late și mai joase. Ca și cum muncitorii care le-au pus au făcut lucrul ăsta la plesneală. Sau, poate, chiar l-au făcut.

Plaja a fost mai curată, anul ăsta, chiar și dealul înalt, care mărginește faleza. Aici este, desigur, și vina turiștilor, care, iată, în anul de grație 2013, încă stau pe bordura de pe faleză (acolo unde nu este spartă, firește, pentru că bănci a uitat să pună primăria și, culmea, chiar acolo unde știu că erau, spre nord, spre hoteluri, au fost scoase) și aruncă pe jos kilograme de coji de semințe. Dar, iar, ce fel de turiști stiu edilii să atragă?

Acum, o întrebare pe care o am încă de acum doi ani... Mi-a plăcut faptul că a fost reabilitată promenada dinspre nord, de sub spital, către tabăra de copii de la Eforie Nord. Un drum respectabil, solid, rezistent la furtuni. Dar, ca orice drum respectabil din România (vezi recent construitele porțiuni de autostradă), leagă nimic de nimic. Această promenadă pornește de la capătul Eforiei Sud, merge curajos de-a lungul țărmului și sucombă, rectiliniu, în zidul cazematei rămase din vremea celui de-al doilea război mondial. Când am străbătut-o, prima oară, cu două veri în urmă, mi-a venit în minte imaginea năstrușnică a unui biciclist naiv care ar pedala acolo...

Plajele sunt înguste și mă îndoiesc că, la un studiu serios, nu se pot așeza stabilopozii astfel încât să se poată reda soarelui părțile inundate. Pe de altă parte, orice stațiune care se respectă are un dig alungit în mare, cu promenadă și, eventual, un restaurant sau un magazin la capătul său. Cât de dificil este să se investească într-o asemenea construcție, mai ales că, oricât de grele ar fi iernile la noi, Marea Neagră nu este supusă vreunui fenomen meteo extrem?

Chiar așa, ce or gândi cele patru lebede (ce caută lebedele în apa mării?) care își făceau veacul în spatele ultimului dig, dinspre sud, când vedeau mașinile ce coborau până la apă, încât, încă puțin și cădeau în apă? Chiar așa, cum e posibil să lași mașinile pe dig? Sau, mai departe, pe plaja neamenajată, din sud? Care, deși anul trecut observasem o activitate constructivă febrilă, a rămas exact așa cum o cunoșteam? Ba chiar, malul excavat din plin și cele două platforme pe care eram convins că o să le găsesc anul ăsta sub forma unor înfloritoare șosele, erau năpădite deja de verdeață. Măcar să le fi lăsat așa cum le știam de acum 10 ani, ca să mai poată veni localnicii cu oile la păscut...

Eu spun că Eforie Sud are tot potențialul pentru a deveni o perlă a litoralului românesc, dar lipsa de inițiativă și indolența românilor vor face ca, în cel mult un deceniu, să dispară de pe hartă. Cum e posibil să transformi o platformă de beton rămasă din ultimii ani ai regimului comunist într-un hotel (Splendid se cheamă el), dar să lași în același timp în paragină un hotel în toată regula, cu o vedere... splendidă spre răsăritul de peste mare (și am numit aici Cosmos) ? Cum este posibil să distrugi, lent, dar sigur, un alt hotel care putea ajunge de lux, adică Măgura?

Întotdeauna apa mării din zona celor două Eforii a avut o culoare aparte. Cu un minim de efort, dar și de interes, Eforie Sud ar putea concura cu Paralia sau cu oricare altă stațiune grecească de pe continent...

Pentru că, iată, până și conaționalii noștri au trecut la the next generation, mai școliți decât părinții lor, atunci când își strigă marfa, pe plajă: ”Nămol de la Techirghiol avem! ”

Adică cum? Nu mai aud: ”Nemolu’ și peatra de baie avem. Nemolu’! ”...

---

VIZUALIZĂRI: 3431 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI