O zi la Monaco

TIPĂREȘTE

O vizită la Monaco este inevitabilă (sau “incontournable”, cum ar spune francezii), dacă vă aflaţi pe Coasta de Azur şi, mai ales, la Nisa, aşa că nu putea lipsi nici din agenda noastră. În plus, pe lângă faima de bogăţie, lux şi opulenţă, ce fac renumele principatului, se poate bifa o nouă ţară în palmaresul de călător!

In cifre, Monaco este al doile cel mai mic stat din lume, după Vatican, cu doar 2 km², în prezent efectuând-se ample lucrări de extindere a uscatului, cu o lungime a liniei litorale de cca 4 km şi o populaţie de peste 36.000 locuitori, ceea ce face ca densitatea populaţiei sa fie de peste 18.000 locuitori/ km², cea mai ridicată de pe Glob. Deşi mic, este voinic, adică destul de dificil de stăbătut şi să nu vă faceţi iluzia că poate fi străbătut la pas, într-o singură zi, fiind adeseori poziţionat în pantă, iar accesul între străzi se face cu lifturi sau pe scări.

Aflat în sud-estul Franţei, la o auncătură de băţ de Nisa – cca 20 km şi la 10 km de oraşul Menton, situat la graniţa cu Italia, această ţară-oraş exercită un anumit magnetism turistic, prin poziţia sa pe pantele stâncoase, ce surpomblează apele azurii ale Mării Mediterane, prin farmecul, deloc discret, al unei familii regale cu o viaţă tumultoasă, subiect al presei tabloide şi prin acează doza de eleganţă şi exotism rafinat (unii ar spune “fiţe”), specific unei clase sociale care se scaldă în milioane (să nu uităm că Monaco este “tax heaven”, paradis fiscal, unde nu se plăteşte impozit pe venit sau averea personală!).

Un link util pentru o vizită la Monaco este acesta

Deci, dimineaţa, nu chiar pe răcoare, pe la 8,30, după micul dejun la Hotelul “National”, am luat trenul din gara centrală din Nisa şi într-un sfert de oră am ajuns la Monaco. Se mai poate ajunge şi cu autobuzul 100, dar e de preferat trenul, pentru că se economiseşte timp, deşi e mai scump – autobuzul era 1 Euro, iar trenul 6 Euro, în august 2012. Seara, la întoarcere, am luat şi noi acest autobuz, dar am făcut mai mult de o oră, fără loc şi înghesuiţi printre alte zeci de turişti, bine asudaţi de traseele monegasce, dar nu ne plângem, “noblesse oblige” :).

Gara din Monaco e subterană, sub forma unui tunel lung, cu multiple ieşiri, scări rulante, lifturi, dar şi bine semnalizată cu indicatoare. Noi am ajuns într-o zonă oarecum centrală, “Place d’armes, de unde începe urcuşul, sub forma unei alei – Rampe Majeure, spre cartierul cel mai vechi din oraş, Monaco Ville, “Le Rocher”- stânca, ce domină Mediterana ,,pe care se află, printre altele, Palatul Princiar, Muzeul Oceanografic şi Catedrala. Celelalte cartiere importante sunt Fontvielle, La Condamine şi renumitul Monte Carlo (deseori Monaco este denumit Monte Carlo, ceea ce este incorect).

La intrarea în Piaţa Palatului, dinspre Rampe Majeure se află statuia lui Francesco Grimaldi, lider al ghelfilor din Genova, întemeietorul dinastiei, ce a capturat fortificaţiile de pe stânca Monaco (numele vine din greacă, mono oikos = o singură casă), împreună cu oamenii săi, în 1297, deghizat în straie de călugăr însemnând tot “Monaco”, în italiană, fiind, însă, doar o coincidenţă cu numele grecesc.

Primul obiectiv vizitat a fost Palatul Princiar

El reprezintă reşedinţa actuală a prinţului Albert al II-lea şi este de menţionat că, dacă suveranul este în palat, steagul flutură deasupra castelului, ceea ce se şi întâmpla când am fost noi, deşi nu am avut onoarea de a vedea capul încor(n)onat :) ! Palatul are o curte interioară destul de mare, în stil italian, unde au fost ţinute, de exemplu, festivităţile prilejuite de nunta regală a prinţului, cu înotătoarea sud africană Charlotte Wittstock, în anul 2011. Apartamentele imperiale sunt mai mici de decât cele de la Versailles sau Schonbrunn, dar amenajate cu cu tot dichisul regal necesar, la loc de cinste aflănd-se portretele înaintaşilor, inclusiv unul al prinţesei Grace. Se succed, printre altele, salonul galben, salonul albastru (preferatul meu), salonul Ludovic al XV-lea sau sala tronului cu deviza monegască “Deo Juvante”, unde s-a oficiat, în 1956, căsătoria între părinţii actualului suveran, Prinţul Rainier al III-lea şi actriţa americană Grace Kelly, cea care va muri tragic, după un accident de maşină, în 1982, pe o serpentină de pe culmile principatului, tot prin locurile unde venise să filmeze, în 1955, pentru filmul“To Catch a thief”, alături de Cary Grant. Durata de vizitare a palatului o estimez la circa o oră şi o bilă neagră ar fi că nu e voie să faci poze. Deşi palatul e un model de locuinţă princiară, amenajat cu un gust elevat, dacă nu sunteţi prea pasionaţi de asemea obiective regale, este o vizită peste care am fi putut să trecem şi să stăm mai mult timp în grădina exotică, de exemplu.

Imediat în stânga Pieţii Palatului, cum stai cu faţa spre el, se află unul din numeroasele parcuri-grădini ale principatului, poate şi cele mai frumoase: “les jardins Saint Martin”, excelent amenajate, combinaţie superbă de explozie vegetală, privelişti superbe spre cartierul şi portul Fontvielle sau spre Muzeul Oceanografic, presărate cu statui (“Ettore şi Andromaca” de Giorgio de Chirico sau statuia prinţului savant Albert I, în chip de mare cârmaci înfruntând oceanul).

Dinspre grădinile Saint Martin am mers spre catedrala Notre-Dame-Immaculée, construită la finele secolului al XIX-lea, pe locul bisericii Sfântul Nicolae, distrusă în 1864. În acest edificiu romano-bizantin se odihnesc membrii familiei regale, inclusiv prinţesa Grace, aici fiind un adevărat loc de pelerinaj pentru tragica prinţesă, o adevărată prinţesă Diana a timpurilor sale. În catedrală mai este de văzut şi un mozaic bizantin, ca şi o orgă impunătoare.

Am ajuns, apoi, la Muzeul Oceanografic, clădire monumentală, terminată în anul 1910, sub conducerea prinţului Albert I, mare iubitor de oceanografie şi, de fapt, unul dintre întemeietorii acestei ştiinţe. Apropo de conducere, să mai spun că marele cercetător subacvatic, Jacques Yves Cousteau, a condus muzeul, mai bine de 30 de ani, între 1957 şi 1988. Edificiul se ridică maiestuos, parcă din mare, la 85 m înălţime, şi este construit din rocă dură, de culoare albă, adusă dintr-o localitatea din apropiere, La Turbie. Pentru copii este un must-see, dar dacă aţi mai văzut acvarii sau nu sunteţi interesaţi de oceanografie, vă puteţi mulţumi cu vizită exterioară. În caz că intraţi, veţi vedea schelete de balene şi alţi peşti mari, multe bazine-acvarii, expoziţii temorare (noi am prins una cu sculpturi de Marc Quinn, atrăgea atenţia un bebeleuş enorm din faţa muzeului) vă sfătuiesc să ajungeţi până pe terasa superioară, pentru a savura priveliştile deosebite asupra întregului principat. Tot pe această terasa, alături de un mic bar, noi am găsit amenajat chiar şi un loc de joacă pentru copii, ca şi o mică colecţie de broaşte ţestoase, primite în dar de prinţul Albert, de la un conducător african şi avute-n grijă de un O.N.G., ce încerca să atragă atenţia asupra speciilor pe cale de dispariţie.

Ştiind că schimbarea gărzii la palat are loc în jur de 11,50, ne-am întors spre Piaţa Palatului, unde, cu coatele de rigoare, în acea buluceală turistică, am reuşit să filmăm eleganţii carabinieri monegasci, îmbrăcaţi în uniforme de un alb imaculat şi executând “mecanicile cadenţe”, cum ar zice poetul. Ion Barbu.

A urmat masa de prânz luată la o terasă populară (iată că poate exista şi aşa ceva în Monaco!), prin oraşul vechi, cu alei înghesuite şi magazine cu suveniruri. Dacă interesează preţurile, în jurnalul de bord scrie că am dat 55 Euro pe trei porţii: somon cu orez, o pizza şi o porţie de pui cu cartofi, plus trei sucuri şi o bere.

După prânz, am reuşit să găsim staţia autobuzului 2, care merge spre Grădina exotică, situată oarecum excentric, pe versanţii de nord vest ai principatului.

Link trasport Monaco

Recomand cu căldură Grădina exotică, este locul de unde panoramele sunt fabuloase, vegetaţia, alcătuită predominant din cactacee, este exuberantă şi este o anumită linişte, numărul turiştilor fiind mult mai redus decât în lumea dezănţuită din Monaco-Ville. Am reuşit să prindem o vizită şi la Grota Observatorului, o peşteră destul de adâncă, de cca 300 trepte, în adâncurile principatului, cu intrare la ore fixe, din oră în oră.

Ne-am întors tot cu autobuzul 2 spre cartierul Monte Carlo, unde am debarcat în faţa Cazinoului, clădire emblematică, realizată de Charles Garnier, în 1879, după ce prinţul Charles al III-lea a hotărât să scape statul de datorii, luând banii de la jucătorii de noroc bogaţi, înfiinţând Société des bains de mer de Monaco, societate controlată şi în prezent de statul monegasc, ce are sub control, pe lângă Cazino, şi Opera, şi “Hotel de Paris” din Monte-Carlo. În cazino nu au voie copii, iar intrarea este gratis pentru sălile cu ruletă; vă asigur că interioarele sunt superbe şi merită vizitate. O vizită virtuală, aici

Am naufragiat, spre finele vizitei noastre, în grădina japoneză, mică oază zen, în agitaţia turistică înconjurătuare: o mică cascadă, un podeţ arcuit, o mică pagodă, pietre şi arbori savant amplasate, toate contrubie la calmarea turistului agitat :).

Ne-am întors spre Nisa, pe la ora18 cu autobuzul 100, cam neinspirat, cum am menţionat la început, durata călătoriei fiind de o oră, mai ieşind pe seară pe Promenade des Anglais şi la o terasă în oraşul vechi...

Monaco mi-a lăsat o impresie frumoasă, amestec de eleganţă, curăţenie şi ordine, micul stat oferind, turistic, mult mai mult decât se poate acoperi într-o singură zi.

---

VIZUALIZĂRI: 7443 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI