Prin Banatul Montan

TIPĂREȘTE

Am petrecut cateva zile în Orşova, despre care am scris ceva mai pe larg intr-un review dedicat pensiunii Damiro.

Am să amintesc aici doar că oraşul de la malul Dunării este foarte cochet şi poate constitui o bună bază de unde să poată fi explorată zona Cazanelor Dunării şi a Parcului Naţional Porţile de Fier.

În plus, pe lângă croaziera pe Dunăre, poate fi văzută Manastirea Sfânta Ana care se află pe Dealul Moşului, undeva în spatele Orşovei, de unde avem o minunată vedere asupra Dunării.

Manastirea Sfanta Ana a fost ctitorită de marele jurnalist Pamfil Şeicaru, drept recunoştinţă pentru că a scăpat cu viaţă din luptele care s-au dat aici în primul război mondial. Istoria de după 1945 a manastirii este destul de tristă fiind transformată de autorităţile comuniste pe rând, în tabara pentru elevi si restaurant. Abia după 1990, biserica a fost sfinţită şi a revenit la destinaţia iniţială.

Tot aproape de Orşova, la circa 8 km spre Severin, se poate intra pe o vale între munţi până la Mânăstirea Vodiţa. Aceasta pare să fi fost cea mai veche ctitorie voievodală din Ţara Românească, anterioară perioadei lui Mircea cel Bătrân. Din păcate, din vechea ctitorie se mai pot observa doar câteva ruine. În prezent se află acolo o biserică de lemn construită după 1990.

De la Vodiţa am mers şi până la Porţile de Fier, pentru a vedea hidrocentrala, una din construcţiile cu adevărat impresionante făcute de români (e adevărat, in cooperare cu sârbii). Drumul de-a lungul Dunării e o încântare şi mi-a amintti cumva de un drum pe care l-am făcut demult cu maşina, de la Nisa la Sanremo: viaducte, asfalt impecabil, munte, pădure şi apă. Singura diferenţă este că şoseaua curge de-a lungul Dunării şi nu de-a lungul vreunei mări.

Dar să revenim la incursiunea în Banatul montan. Iniţial planul a fost să mergem de-a lungul Dunării de la Orşova la Moldova Nouă şi de acolo să urcăm spre nord spre Oraviţa şi să atingem mai multe puncte cum ar fi Cheile Nerei, Valea Minişului, Cheile Rudăriei cu morile de apă de la Eftimie Murgu şi, mai apoi, zona Văliug-Semenic-Trei Ape, unde intenţionam să ne cazăm.

Planul a fost schimbat din mers în ultima zi a şederii la Orşova pentru că destul de mulţi dintre cei cu care am vorbit mi-au spus că drumul până la Moldova Nouă, după ce treci de Dubova, e destul de prost şi se pierde foarte mult timp pe cei 100 de kilometri. Prin urmare, am plecat spre Herculane de unde venisem şi am făcut stânga spre Iablaniţa din drumul ce duce la Caransebeş.

Drumul până la Bozovici curge printre dealuri lucrate de oameni gospodari şi prin sate frumoase, dar nu foarte deschise turismului. O singură pensiune am văzut undeva în satul Prigor (se numea Prigorel). În fine, înainte de Bozovici, din şosea am făcut stânga spre munte, spre satul Eftimie Murgu. Drumul este practicabil fiind plombat iar priveliştea este absolut splendindă (aduce aminte cumva de drumul ce duce la Sâmbăta de sus, cu munţii în faţă şi câmpuri frumos lucrate în stânga şi dreapta).

Cheile unde sunt morile de apă se află dincolo de sat, accesul e facil întrucât a fost asfaltat, însă de la ieşirea din localitate e foarte îngust şi trebuie mers cu mare grijă mai ales dacă vin alte maşini din sens invers. E un loc de vis unde se îmbină capodopera naturii cu ingeniozitatea tehnică a omului. O linişte desăvârşită şi un obiectiv turistic bine întreţinut (am înţeles că au reuşit să atragă foduri europene pentru acest proiect). Accesul la mori se face pe alei betonate şi, unde e cazul, pe punţi nou construite peste râul învolburat.

Încântaţi de ceea ce am văzut la Eftimie Murgu, nu am simiţit cum trece timpul şi ne-am dat seama că trebuie să grăbim ritmul pentru că aveam drum lung până la Văliug. Am renunţat la a mai merge către Cheile Nerei socotind că lor va trebui să le dedicăm câteva zile cu altă ocazie şi am decis să urcăm pe valea Minişului, spre Anina.

Valea Minişului este un loc splendid care deţine o comoară nebănuită: cascada Bigăr. Această cascadă este uşor de vizitat fiind chiar lângă drumul naţional. Ce o face unică este faptul că este ca un con îmbrăcat în muşchi verde iar apa în cădere capătă reflexe bizare. Din ce am constatat în ultima perioadă, cascada este din ce în ce mai mediatizată şi se pare că imaginea ei ar fi fost folosită într-un film holywoodian, dacă nu mă înşel, Avatar.

De la cascadă am mers de-a lungul apei spre izvor şi am constatat că majoritatea turiştilor beau apă direct din albie, fiind într-adevăr foarte curată. Date fiind cele 30 de grade din aer, puştiului nostru i s-a făcut sete şi a băut apă cu căuşul palmelor, din râu. Ceea ce ne-a surprins era faptul că nu se mai oprea şi ne-am temut să nu avem surprize neplăcute. Am încercat şi noi apa şi, într-adevăr, pe lângă faptul că era rece ca din fântână avea un gust foarte bun (mai bun decât apa plată pe care o căram după noi). Drumul spre izvorul Bigărului e foarte frumos... Se merge prin pădure, pe o cărare nu foarte dificil de străbătut dacă dispui de încălţăminte adecvată. De asemenea, cei de la ocolul silvic care administrează locul întrucât face parte dintr-o rezervaţie naturală au amenajat o scară din lemn care pleacă din albia râului până sus la o grotă interesantă. De menţionat că la scară se ajunge traversând râul pe pietre sau, după dorinţă, prin apă.

Am părăsit Cascada Bigăr cu sentimentul că am văzut un colţ de rai şi ne-am continuat drumul spre Anina-Reşiţa-Văliug. Anina ni s-a părut un oraş interesant însă prea mult marcat de peisajul post-industrial, iar Reşiţa chiar ne-a plăcut. De la Reşiţa am intrat în Munţii Semenicului care ne-au încântat cu pădurile dese şi aerul bun.

Spre seară, am ajuns la Văliug şi ne-am cazat undeva mai sus de lac, la Hotelul Claris, aproape de râul Bârzava care se auzea susurând în vale. Înainte de a ne stabili la Văliug, am mers până la Gărâna, un loc foarte pitoresc unde se ţine şi un festival de folk şi la Trei Ape unde am găsit un lac de munte superb unde se poate face baie sau se poate pescui. Culoarea lacului e verde de la cetina brazilor care-l înconjoară, aerul e bun, peisajul superb. În apropiere am admirat şi câteva exponate în aer liber ale unei tabere de sculptură în lemn.

La Văliug, hotelurile şi pensiunile de la lac, din apropierea pontoanelor, sunt ceva mai scumpe şi mai exclusiviste, dar merită pentru că locul e foarte frumos. Noi am preferat să mergem mai departe de lac pentru un plus de linişte. Şi l-am, găsit la hotel Claris, unde am avut nişte gazde deosebite. Hotelul e curat, are o vedere frumoasă asupra văii, un restaurant foarte bun cu o terasă rustică şi o mică grădină cu loc de joacă pentru copii.

Deşi e destul de departe de Bucureşti, ne-am propus să ne întoarcem cândva pentru măcar câteva zile. Plimbându-ne seara pe lângă râu am observat foarte mulţi turişti cu corturile dar şi destul de mulţi câini care l-au cam descurajat pe puştiul nostru.

Dimineaţa următoare am plecat ţintă către vârful Semenic (cca 1460 m), de unde am avut parte de o privelişte minunată asupra Munţilor Semenicului. Aerul e tare, iar în depărtare pot fi observate turme care pasc în golul alpin. E o senzaţie de libertate şi linişte cum numai acolo sus, pe culmi, o poţi avea. Din păcate, sus pe Semenic, pe cât de splendidă e natura, pe atât de dezolant este ceea ce a rămas din staţiunea de schi. Clădirile sunt părăsite şi au un aer sinistru. Doar câţiva intreprinzători încearcă să supravieţuiască.

De pe Semenic am plecat iarăşi spre Gărâna şi Trei Ape, cu intenţia de a trece munţii la Slatina Timiş şi de acolo la Caransebeş pentru a merge la Poiana Mărului. Drumul de la Trei Ape la Slatina Timiş mai are asfalt pe o porţiune scurtă (dar se lucrează). Urmează apoi un drum pe piatră de terasament pe care l-am parcurs în aproape două ore.

Am ales această variantă pentru frumuseţea peisajului şi pentru a nu mai face un ocol de 70 de kilometri înapoi prin Reşiţa. Pe măsură ce ne depărtam de Munţii Semenicului, pe care îi lăsam în spate, ne dădeam seama cât de mult ne-a dăruit Dumnezeu şi cât de mult avem noi de făcut în ţara aceasta.

---

VIZUALIZĂRI: 2006 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI