21 de metri sub mări

TIPĂREȘTE

În vara anului 2011, pe timpul celui mai frumos concediu din Grecia , am avut inspiraţia, ocazia şi bucuria de a participa la o şedinţă de scufundări organizată de o agenţie locală specializată în astfel de activităţi. La farmecul acestui concediu reuşit, a contribuit de asemenea şi această zi după care pot spune că, alături de scufundarea din Corfu, a fost cea mai spectaculoasă scufundare la care am participat până acum.

Pentru această activitate am apelat la o agenţie specializată din oraşul Potos. Agenţia se numeşte Diving Club Vasiliadis şi este situată pe strada comercială principală din Potos, nu departe de portuleţul din această localitate.

La centrul acesta de scufundări am ajuns întâmplător într-una dintre zile când am făcut turul insulei, noi fiind cazaţi în acea perioadă la Skala Potamia (vezi impresii). Aveam de gând să merg la scufundări oricum pe timpul acestui sejur iar descoperirea acestui centru specializat mi-a înlesnit îndeplinirea acestei dorinţe.

Acolo am fost întâmpinaţi de domnul Vasiliadis, proprietarul centrului de scufundări şi instructor în acelaşi timp, un domn serios, între două vârste, care a abordat discuţia în engleză într-un spirit optimist. Din grupul cu care eram, doar un prieten a hotărât să încerce să se scufunde pentru prima dată în viaţă, astfel că, după câteva negocieri, a fost hotărâtă data când urma să mergem la scufundări, programul, precum şi tariful pentru fiecare în parte. Am bătut palma, am plătit şi ne-am văzut de drum bucurăşi că urma să ne îndeplinim un vis frumos – scufundarea în apele mării Egee.

Conform celor stabilite scafandrul începător, adică prietenul meu a plătit 50 de Euro pentru o şedinţă de instruire şi iniţiere în domeniul scufundărilor precum şi o scufundare de maxim o oră în ape puţin adânci – 6-8 metri.

Eu care aveam ceva experienţă în domeniu având câteva zeci de ore de scufundare am plătit tot 50 de Euro dar pentru două scufundări de aproximativ o oră fiecare. A precizat că în mod normal preţul ar fi fost mai mare (60 Euro) dar a ţinut cont de faptul că veneam cu costumul meu de scufundări. Acum nu ştiu dacă acest lucru nu a fost doar o manevră de marketing, dar mie preţul mi s-a părut OK pentru 2 scufundări. Asta comparativ şi cu alte scufundări făcute în Grecia sau Turcia.

Am revenit după câteva zile, aşa cum fusese stabilit, dimineaţa, cred că pe la ora 8.00. Am găsit centrul de scufundări în mare agitaţie şi am observat că avea 5 sau 6 instructori între care era şi o fată cu aliură de înnotătoare şi care, surpriză, era româncă. Instructorii împreună cu patronul au încărcat echipamentele şi materialele necesare şedinţelor de scufundare într-o maşină de teren şi am pornit spre micul port al localităţii unde am ajuns în câteva minute. Cred că a durat mai mult încărcatul şi descărcatul materialelor decât drumul până la ambarcaţiune.

Totul a fost transbordat pe o şalupă cu cabină suficient de mare ca să încapă acolo toată echipa de clienţi ai domnului Vasiliadis. Nu eram prea mulţi, cred că maxim 7 - 8 persoane. Instructorii au stat o parte în cabină şi o parte afară pregătind echipamentul.

Şalupa, condusă de domnul Vasiliadis a ieşit din port şi s-a îndreptat către est. Nu a mers nici ea prea mult şi cam în 15 – 20 de minute a aruncat ancora aproape de ţărmul înalt şi foarte stâncos de acolo. Apa era liniştită şi avea aici culorile acelea deosebite care fac marea Egee să fie atât de admirată şi îndrăgită. Soarele era deja puternic, poate prea puternic pentru nişte omuleţi aflaţi pe mare, fie ei chiar şi într-o cabină de şalupă.

Imediat după ancorare a început forfota pregătirii echipamentelor, a verificării buteliilor de aer şi a regulatoarelor de presiune – cele mai importante elemente din echipamentul unui scafandru.

Domnul Vasiliadis şi unul dintre instructori au făcut împărţirea ,,clienţilor” pe echipe de câte doi şi pe nivele de pregătire (începători şi avansaţi) în acest domeniu, nou pentru cei mai mulţi dintre noi.

,,Avansat” în acea zi am fost doar eu, ceilalţi – începătorii au fost preluaţi de instructori care i-au învăţat să se echipeze şi i-au dus la ţărm pe o micuţă plajă la baza malului stâncos şi înalt, în dreptul şalupei. Acolo s-a desfăşurat şedinţa de iniţiere şi instruire în arta scufundării cu butelie de aer. Din ce am văzut eu, a fost repartizat un instructor la doi începători.

După instructajul care a durat cam o oră, fiecare echipă de doi începători s-a scufundat undeva nu departe de mal, însoţită de instructor şi din ce am observat, au făcut o tură subacvatică de cam 45 de minute, timp în care au coborât probabil până la adâncimea de maxim 7-8 metri. Când eşti începător consumi repede butelia de aer chiar dacă adâncimea de scufundare este mică. O bună condiţie fizică te poate ajuta foarte mult în ceea ce priveşte ritmul consumului de oxigen precum şi aclimatizarea în noul mediu în care, libertatea de mişcare (la început prea puţin controlată) în cele trei dimensiuni te poate solicita foarte mult.

Mie mi s-a repartizat un instructor grec, mai plinuţ dar sigur pe el şi meticulos care mi-a verificat echipamentul atât pe timpul echipării cât şi înainte de scufundare. Am stabilit câteva semne elementare de comunicare sub apă cât şi câteva elemente ale şedinţei de scufundare. A luat cu el o baliză de marcare a locului scufundării şi o cameră de filmat subacvatică şi am plecat înotând pentru început la suprafaţă îndreptânu-ne către zona desemnată avansaţilor.

După câteva zeci de metri de la şalupă, ne-am avântat în adâncuri încet – încet pentru ca organismul să se obişnuiască cu presiunea şi pentru ca efortul adaptării la noul mediu să fie mai mic, mai puţin consumator de resurse. Baliza cu steguleţul roşu cu o dungă albă oblică a fost eliberată în proximitatea locului unde ne-am scufundat.

Încă de sub suprafaţa apei o lume mirifică şi plină de viaţă ni s-a dezvăluit în culori de turcoaz şi verde translucid cu jocuri de lumini şi umbre în funcţie de cum se jucau razele soarelui cu undele liniştite ale mării.

Acolo lângă şalupă apa nu era mai adâncă de 5-6 metri dar am înaintat la o anumită distanţă de malul înalt şi stâncos al falezei şi am tot coborât în adâncuri. La început instructorul m-a supravegheat mai îndeaproape dar apoi văzând că mă descurc bine s-a relaxat şi a început să filmeze liniştit îndrumându-mă din când în când pe un traseu doar de el ştiut.

La începutul scufundării vegetaţia era foarte bogată, plantele verzi cu frunze subţiri şi lungi unduind în curenţii slabi subacvatici. Aici am întâlnit câţiva zărgani subţiri, lungi şi argintii cu botuleţ lung şi subţire dar şi câteva pâlcuri de chefal cu câteva exemplare de 30 chiar 40 de cm. Nu se speriau de noi şi îşi vedeau de drumul lor având grijă să păstreze o mică distanţă de siguranţă. Sunt peşti răpitori (mănâncă crustacee şi peşti mici dar nu refuză nici planctonul şi algele), argintii cu nişte dungi longitudinale abia perceptibile. Sunt foarte graţioşi în mişcări şi totodată foarte agili. Nu sunt spectaculoşi aşa cum poate s-ar aştepta un fan al canalului TV Discovery dar sunt interesanţi dacă apreciezi această lume subacvatică.

Coborând puţin te întâmpină un peşte de talie mică cu o înotătoare codală cam în forma cozii de lăstun. Sunt negri sau argintii şi practic de la o anumită adâncume sunt peste tot. Nu înoată în roiuri, nu se sincronizează dar îi vezi oriunde te uiţi. Se găsesc între ape undeva începând de pe la 2-3 metri adâncime până pe la 7 poate 10 metri. Înoată calm, nu se agită, parcă ar fi nişte pete în apă. Nu am reuşit să identific denumirea lor în limba română.

Apoi, coborând mai departe apar şi stâncile şi odată cu ele diverse alte specii de peşti. Înotând pe lângă peretele de stâncă, am observat undeva exact sub mine la 4-5 metri un peşte mare, mai mare decât cei pe care îi văzusem până atunci. L-am observat uşor pentru că era foarte închis la culoare. L-am apreciat la aproape 80-100 cm. I-am făcut repede semn instructorului care filma să îndrepte camera spre acest locuitor bizar al adâncurilor dar colegul meu de scufundare nu l-a observat la timp iar peştele a dispărut undeva în cavităţile stâncilor. Am observat cu atenţie acele stânci şi am constatat că erau foarte cavernoase. În coborâre am privit în acele caverne şi pentru câteva secunde am văzut o siluetă întunecată cu o gură cu mulţi dinţi ascuţiţi. O murenă, oare? E posibil, fiind un locuitor obişnuit al apelor Egeei, dar totul s-a petrecut prea repede iar imaginea a fost prea estompată de umbrele adâncurilor.

Privirea mi-a fost apoi atrasă de o altă mişcare - la baza stâncii, roia un banc mare de peşti roşii de talie mică. La prima vedere semănau foarte bine cu cei negri cu coada ca de lăstun doar că erau ceva mai mari şi stăteau mai adunaţi. Nu se îndepărtau de stâncă şi roiau parcă în jurul unui punct invizibil, doar de ei înţeles şi ştiut.

Apoi, instructorul de scufundări mi-a făcut semn să mă apropii. Eram chiar pe fundul mării, în acel loc apa având cam 20 de metri adâncime. Pe nisip, camuflată bine se afla o caracatiţă. Văzusem multe până atunci, nu a fost mare surpriză, dar de fiecare dată îmi face plăcere să privesc aceste fiinţe extraordinare şi atât de diferite ca organism şi metabolism de celelalte fiinţe de pe Terra. Ajuge doar să reamintesc faptul că au sângele albastru şi că transportul oxigenului prin sânge se bazează pe un compus al cuprului (hemocianina) faţă de fierul din hemoglobină prezent la majoritatea fiinţelor din regnul animal, ca să ne facă să reflectăm îndelung la măreţia şi diversitatea naturii. Unde în negura vremurilor a apărut această modificare, această transformare sau ce anume a determinat o evoluţie atât de diferită a speciei? Sunt întrebări greu de abordat chiar şi de către oamenii de ştiinţă.

Am privit caracatiţa îndelung. Era mică, probabil 40 de cm cu tentaculele desfăcute. Se considera bine mascată şi se mişca imperceptibil. Instructorul a privit manometrul, cântărind în gând cam câte minute mai puteam sta sub apă şi apoi am continuat deplasarea îndreptâdu-ne către o zonă stâncoasă care urca spre suprafaţă. Pe stânci erau tot felul de fiinţe marine frumos colorate şi care unduiau în curenţii submarini. Cu toate că sunt asemănătoare plantelor, ele fac parte din regnul animal. Printre cele mai cunoscute sunt anemonele din ordinul Actiniaria care se prezintă într-o varietate largă de culori, forme şi mărimi. Cele mai multe întâlnite aici aveau tentaculele albe sau roz şi erau de mărime medie. Am înţeles că în anumite locuri şi condiţii, anemonele pot ajunge şi la 2 metri...

Am continuat urcarea către suprafaţă de-a lungul pantei ascendente şi din loc în loc am făcut pauzele necesare decompresiei. Conform tehnicii de scufundare la adâncimi mici în jur de 20 de metri, cea mai lungă pauză pentru decompresie şi totodată cea mai importantă este cea de la adâncimea de 3 metri. Aici deja vegetaţia era foarte bogată iar diversitatea peştilor foarte mare. Pe lângă stânci erau o puzderie de cocoloaşe mici şi negre cu ţepi foarte ascuţiţi – aricii de mare. În iarba înaltă, din loc în loc erau castraveţi de mare, fiinţe urâte, maronii.

Grecul a desfăcut cu cuţitul o scoică şi mi-a dat carnea să hrănesc peştii din jur şi în felul acesta să-i ţin aproape ca să mă fotografieze. Câteva minute m-am tot jucat cu ei. Majoritatea făceau parte doar dintr-o singură specie, aveau lungimea cam cât palma unui adult şi erau viu coloraţi în roşu, verde şi argintiu. Culoarea verde este mai estompată şi nu prea se observă în fotografii, dar credeţi-mă că o au toţi sub forma unor dungi longitudinale, paralele cu cele roşii. Şi-au învins teama şi ciuguleau cu poftă din scoica pe care le-o ofeream.

Mai timizi, erau şi câţiva peşti dintr-o altă specie, gri cu dungi negre, verticale, care se mulţumeau să ciugulească frimiturile pierdute de confraţii lor coloraţi. Aceşti peşti cresc mai mari, depăşind chiar 30 de cm şi în general i-am văzut deplasându-se solitari şi ciugulind pe fundul apei prin nisip, dar cei care veniseră să adune rămăşiţele erau exemplare mici.

Timpul a trecut repede şi iată că a venit momentul să ieşim la suprafaţă. Cu regret m-am desprins din acel loc minunat şi cu mişcări lente am atins suprafaţa. Nu eram departe de şalupă şi m-am relaxat. Butelia de oxigen am detaşat-o încă din apă pentru a îmi fi mai uşor la urcarea la bord.

Recapitulam în gând ceea ce am văzut în adâncuri şi aşteptam cu nerăbdare să primesc fotografiile pe un CD. Conform procedurilor clubului de scufundări, fotografiile le primeşti în preţul plătit pentru scufundare, însă pentru filmele făcute sub apă trebuie să plăteşti şi nu este ieftin. Nu mai ţin minte suma cerută dar ştiu că nu mi s-a părut rentabil şi în consecinţă am refuzat politicos. Îmi aduc aminte că în Turcia ni s-au cerut 100 de dolari pe CD – ul cu fotografii şi filme şi unii turişti chiar au dat. Acum nu a fost vorba de o sumă atât de mare dar oricum nu a fost nici una convenabilă...

Până la urmă fotografiile au fost suficiente. Dar amintirile sunt nepreţuite!

Şalupa a ajuns repede la ţărm. Aventura din adâncurile Mării Egee se terminase. Îmi aduc aminte că l-am întrebat pe instructor până la ce adâncime am coborât acolo în sudul insulei Thasos şi acesta consultându-şi ceasul multifuncţional mi-a comunicat scurt: 21 de metri.

Pare puţin dar e atât de diferit... atât de vast... o altă lume... şi doar 21 de metri.

---

VIZUALIZĂRI: 3400 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI