Cetatea Soroca, de strajă la hotarul pe Nistru al Moldovei (XII)

TIPĂREȘTE

În a şaptea şi ultima zi a călătoriei noastre prin Basarabia, am mers în oraşul Soroca, pentru a vizita, în primul rând, cetatea de aici. De la autogara din Bălţi am luat un autobuz pe la ora 10,00 dimineaţa. Drumul a durat cam două ore, trecând prin preajma Gurii Căinarului, de unde provine apa minerală cea mai cunoscută din Republica Moldova, apoi prin orăşelul Floreşti, axat, în primul rând, pe industria alimentară. De altfel, de o parte şi de alta a drumului, pot fi văzute întinse livezi, mai ales de meri, care ne-ar fi oferit, în mod sigur, o privelişte superbă, dacă am fi trecut pe aici cu câteva săptămâni mai târziu, când i-am fi găsit în floare.

Soroca se situează, ca populaţie, între primele zece oraşe ale Republicii Moldova, fiind şi unul dintre cele mai vechi, atestat documentar din 1499, de la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare. La intrare în Soroca am trecut pe lângă o pădurice, unde, pe un deal, se înalţă un monument intitulat Lumânarea Recunoştinţei, ridicat în 2004 din iniţiativa scriitorului Ion Druţă. Noi nu am avut timp, dar altfel am fi încercat să urcăm cele 600 de trepte care duc la el, de unde, probabil, ai parte de o foarte frumoasă privelişte.

Am coborât în autogara Soroca pe la ora 12,00, având la dispoziţie doar vreo două ore, întrucât autobuzul se întorcea la Bălţi pe la 14,00. De la început, nu ne-a plăcut aspectul sărăcăcios şi murdar al autogării. Am pornit pe malul Nistrului, în direcţia cetăţii, care se află la mai puţin de doi kilometri de la autogară. Frumuseţea bătrânului Nistru, care pare a merita mai degrabă denumirea de fluviu decât de râu, contrasta cu lipsa de îngrijire de pe mal. Am ajuns şi într-un punct de frontieră, de unde se poate trece Nistrul cu bacul, către celălalt mal, în Ucraina. Am mai trecut şi pe lângă o frumoasă bisericuţă din lemn, ce pare a fi mai degrabă maramureşeană decât moldovenească. De asemenea, pe o bucată de piatră, o inscripţie cu caractere chirilice, atât în română, cât şi în rusă, ne informează că în acest loc, unde se afla un vad, norodul moldovenesc l-a întâmpinat, în 1711, pe ţarul Petru cel Mare, venit să elibereze Moldova de sub stăpânirea otomană, în urma tratatului încheiat cu Dimitrie Cantemir. Din nefericire pentru ei, dar poate din fericire pentru Moldova, Petru cel Mare şi Cantemir au fost învinşi la Stănileşti. Altfel, cine ştie, poate că stăpânirea rusească asupra unei părţi din Moldova, sau asupra întregii Moldove, ar fi putut începe cu vreun secol mai devreme de 1812.

Am ajuns şi la obiectivul principal al vizitei noastre aici, cetatea Soroca, pe care, spre stupefacţia noastră, am găsit-o închisă. Asta deşi eram într-o zi de miercuri, iar de pe internet aflaserăm că este închisă în zilele de luni şi marţi. Din fericire, sperietura noastră nu a ţinut mult, deoarece am sunat la numărul de telefon afişat pe poartă şi, în mai puţin de cinci minute, a venit şi custodele cetăţii, un domn foarte de treabă, care ne-a deschis. Biletul de intrare a costat doar trei lei moldoveneşti, o sumă derizorie faţă de valoarea istorică a obiectivului.

În Evul Mediu, cetatea Soroca făcea parte din brâul de cetăţi ce proteja Moldova de atacurile năvălitorilor. În timpul lui Ştefan cel Mare, aici exista o cetate din lemn şi pământ, fapt dovedit de un document din 1499, care îl menţionează pe un pârcălab de Soroca, numit Coste. Ea era ridicată într-un loc de mare importanţă stategică, întrucât aici se afla unul dintre puţinele vaduri de pe Nistru, pe unde tătarii treceau adesea, atacând Moldova. Actuala cetate, din piatră, a fost ridicată în perioada 1543-1546, în timpul celei de a doua domnii a lui Petru Rareş, fiul marelui Ştefan. Pentru construcţia cetăţii, Petru Rareş a apelat la meşteri ardeleni, din Bistriţa. Cetatea are o formă perfect circulară, cu diametrul de 37,5 metri. Zidurile au înălţimea de 15-20 de metri şi grosimea de 3,5 metri. Circumferinţa zidurilor este întreruptă de cinci turnuri de apărare, aflate la distanţe egale între ele. Turnul de la intrare are formă rectangulară, iar celelalte patru sunt rotunde. Preferinţa aceasta pentru forme rotunde ale cetăţii şi ale turnurilor se explică prin faptul că acestea erau mai uşor de apărat.

Am intrat în cetate, rămânând impresionaţi de cât de bine s-a păstrat, ea fiind cea mai bine conservată dintre vechile cetăţi ale Moldovei. Oarecum paradoxal, după spusele custodelui, rezistenţa ei s-a datorat tocmai faptului că zidurile sale au fost ridicate dintr-o piatră de proastă calitate, calcaroasă. Astfel, după abandonarea cetăţii, această piatră moale nu a stârnit interesul locuitorilor din zonă pentru a o folosi la construcţiile gospodăreşti, aşa cum s-a întâmplat cu alte cetăţi medievale părăsite.

Am intrat în cetate, în mijlocul căreia se află o fântână, obligatorie în orice tip de fortăreaţă medievală. Timp de aproape o oră, am intrat prin încăperile cu întrebuinţări diferite în Evul Mediu, am urcat pe ziduri, până la înălţimea crenelurilor, am privit prin găurile rotunde, destinate tunurilor. În turnul rectangular de la intrare, am putut vizita paraclisul amenajat aici, din care nu putea lipsi icoana binecredinciosului voievod Ştefan. De pe ziduri am admirat cursul sinuos al Nistrului, iar, în direcţia opusă, am putut vedea, de la distanţă, cartierul ţigănesc al Sorocii, aflat în zona înaltă a oraşului. Trebuie spus că în Soroca se află numărul cel mai mare de ţigani, dintre toate oraşele Republicii Moldova. Ne-au atras atenţia construcţiile ridicate de aceştia, unele având cupole dintre cele mai extravagante, potrivite mai degrabă unor biserici decât unor locuinţe particulare.

Am ieşit din cetate, mai admirându-i un pic frumuseţea exterioară, din grădina publică învecinată, ce poartă numele lui Petru Rareş. Ne-am îndreptat apoi spre autogară, mergând, de data aceasta, pe Strada Independenţei, paralelă cu malul Nistrului, pentru a mai vedea câte ceva din oraş. Am lăsat, în partea dreaptă, Liceul Teoretic „A. Puşkin”, apoi am trecut pe lângă două monumente învecinate, aflate în partea stângă. Primul dintre acestea este dedicat ostaşilor sovietici, unii dintre ei basarabeni, căzuţi în îndepărtatul Afganistan. Cel de al doilea comemorează jertfa locuitorilor din Soroca morţi în 1992, în timpul conflictului din Transnistria. În dreptul Parcului Central, am găsit şi Muzeul de Istorie şi Etnografie, pe care nu l-am putut vizita, întrucât între orele 13,00 şi 14,00 era închis pentru pauza de masă. Am mai trecut pe lângă sediul Mişcării Populare Antimafie, formaţiune politică înfiinţată recent în Basarabia, apoi am intrat prin Piaţa Centrală, în care am rămas miraţi de preţul mare al peştelui, deşi Soroca se află chiar pe malul Nistrului.

Cu acelaşi autobuz cu care venisem, ne-am întors la Bălţi. A doua zi, ne-am întors în România, cu un microbuz spre Iaşi luat din autogara oraşului. Am pus, astfel, capăt frumoasei noastre călătorii, de o săptămână, prin aceste locuri româneşti, atât de puţin cunoscute, din nefericire, majorităţii românilor.

---

VIZUALIZĂRI: 5160 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI