Căpriana - cea mai renumită mănăstire a Basarabiei (VIII)

TIPĂREȘTE

După ce ne-am întors la Chişinău de la Cricova, am vrut să profităm de vremea superbă a acelei zile, pentru a face o nouă ieşire din oraş, la Căpriana, acolo unde se află cea mai vestită mănăstire din Basarabia. Ne-am interesat de unde putem lua un mijloc de transport spre Căpriana, şi am aflat că trebuie să luăm un microbuz dintr-o altă staţie, situată pe Calea Ieşilor, care începe din Piaţa Cantemir, acolo unde se întâlneşte cu Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt.

De altfel, în Chişinău sunt multe autogări, astfel că este nevoie să te interesezi în prealabil, în funcţie de direcţia în care vrei să pleci. Microbuzul de Căpriana ne-a lăsat la destinaţie după vreo oră de mers, timp în care am parcurs aproximativ 40 de kilometri, spre vest de Chişinău, către graniţa cu România. Comuna Căpriana se află în raionul Străşeni şi are un aspect destul de sărăcăcios, chiar dacă, în preajma mănăstirii, par a se construi nişte pensiuni.

În ceea ce priveşte mănăstirea, aceasta este una dintre cele mai vechi din Moldova, fiind atestată printr-un hrisov domnesc, emis în 1429, de către Alexandru cel Bun. Voievodul dăruia soţiei sale, doamna Marena, „Mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Căprian. ” Deci, numele sub care va fi cunoscută mănăstirea vine de la acest prim egumen al său, numit Căprian, adică Chiprian.

Oricum, mănăstirea este anterioară anului 1429, întrucât un alt document, din 1420, pomenea locul numit „Poiana lui Căprian. ”

În timpul lui Ştefan cel Mare, mănăstirea a fost reconstruită din piatră, primind hramul Adormirii Maicii Domnului, fiind închinată o perioadă Mănăstirii Neamţ, după dorinţa mătuşii domnului, domniţa Chiajna, fiica lui Alexandru cel Bun. Fiind grav afectată de cutremurul din 1516, mănăstirea este reconstruită în timpul lui Petru Rareş, ocazie cu care este menţionată cu denumirea de Căpriana. Şi alţi domni ai Moldovei au înzestrat mănăstirea, dintre care îl amintesc aici doar pe Alexandru Lăpuşneanu, ginere al lui Petru Rareş şi nepot al lui Ştefan, care era originar chiar din aceste locuri, numite pe atunci Codrii Lăpuşnei.

În secolul următor, mănăstirea a decăzut, fiind închinată, în 1698, de către domnul Antioh Cantemir, fratele mai mare al lui Dimitrie, Mănăstirii Zografu, de la Muntele Athos. În 1813, la un an după anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, Căpriana este desprinsă de Mănăstirea Zografu, trecând în sobordinea nou-înfiinţatei Arhiepiscopii a Basarabiei, condusă de Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acest prim mitropolit al Basarabiei, de origine ardelean din Bistriţa, a fost şi stareţ al Căprianei, pe care a reconstruit-o în anii 1818-1820, după ce fusese din nou avariată de cutremurul din 1802.

Odată cu această reconstrucţie, Biserica Adormirea Maicii Domnului şi-a schimbat în mod radical aspectul, îmbinând elementele arhitectonice tradiţionale moldoveneşti cu cele noi, de inspiraţie rusească. Astfel, turla iniţială, zveltă, a fost înlocuită cu o alta masivă, greoaie, având acoperişul în formă de ceapă. De asemenea, deasupra pridvorului a fost ridicată o clopotniţă, care nu exista mai înainte. În 1837, Căpriana este din nou închinată Mănăstirii Zografu.

Sub stăpânire ţaristă, în 1903, în incinta mănăstirii a fost construită o nouă biserică, de tip neobizantin, în formă de cruce greacă, având hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Deasupra acesteia tronează o turlă masivă, de formă semisferică, înconjurată de alte patru turle asemănătoare, dar mai mici. În 1918, odată cu unirea Basarabiei cu România, Mănăstirea Căpriana încetează de a mai fi subordonată Mănăstirii Zografu.

Trecerea Basarabiei sub stăpânire sovietică a înrăutăţit din nou situaţia mănăstirii, care a fost închisă în 1962, având diferite alte destinaţii, precum cele de sanatoriu pentru tuberculoşi sau club sătesc. Numeroase obiecte de patrimoniu, unele de valoare istorică deosebită, au dispărut atunci. Abia în 1989, Mănăstirea Căpriana a fost redeschisă, recăpătându-şi menirea sa firească.

Din staţia de microbuz, am coborât vreo două sute de metri până la mănăstire, trecând pe lângă iazul aflat în faţa acesteia. În incinta mănăstirii era destul de puţină mişcare, noi fiind practic singurii vizitatori veniţi de la distanţă. Am vrut să vizităm vechea Biserică a Adormirii Maicii Domnului, dar am găsit-o închisă, fiind în renovare de mai bine de un deceniu. Lângă biserică am putut vedea mormântul mitropolitului Chişinăului şi al Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni, înmormântat aici în 1821.

Am fost direcţionaţi către biserica de iarnă, cea rusească, închinată Sfântului Gheorghe, singura care este deschisă. De altfel, aşa cum auzisem dinainte de venirea noastră în Basarabia, am observat că înşişi călugării de aici încearcă să promoveze biserica nouă, rusească, în detrimentul celei vechi, moldoveneşti, drept principală biserică a mănăstirii. Pictura interioară a Bisericii Sfântului Gheorghe a fost realizată recent, fiind frumoasă, dar fără mare valoare istorică.

În faţa altarului, ca şi în cazul altor biserici din Basarabia, i-am găsit pictaţi pe doi monarhi sanctificaţi: Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, şi Vladimir cel Sfânt, marele cneaz al Kievului, cel care i-a creştinat pe ruşi. Adică, patronul spiritual al moldovenilor alături de cel al ruşilor, pentru a împăca în acest chip întreaga suflare pravoslavnică.

Am părăsit incinta mănăstirii, cu regretul că nu am putut intra şi în vechea biserică, cea care ar trebui să fie văzută drept elementul central al mănăstirii, chiar dacă şi ea, în urma reconstrucţiilor, mai păstrează prea puţin din aspectul vechii ctitorii voievodale moldoveneşti. Am luat microbuzul şi ne-am întors la Chişinău, pentru a ne mai bucura de vreo două ore de plimbare de seară prin centrul oraşului.

---

VIZUALIZĂRI: 4119 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI