Parcul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău (III)

TIPĂREȘTE

În partea centrală a Bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt se află parcul ce nu se putea numi altfel decât tot Ştefan cel Mare şi Sfânt, unul dintre cele mai frumoase locuri ale Chişinăului. Chiar la intrarea principală în parc, situată pe colţ, înspre Piaţa Marii Adunări Naţionale, se înalţă celebra statuie a lui Ştefan cel Mare, devenită un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţi moldoveni, cum ar fi cuplurile de tineri căsătoriţi, care vin aici pentru a se fotografia. În vârful soclului, bătrânul Ştefan Vodă, cu o înfăţişare gravă, ţine în mâna dreaptă spada, rezemată cu vârful în pământ, în timp ce cu mâna stângă înalţă spre cer crucea. Monumentul a fost construit în 1928, de către sculptorul Alexandru Plămădeală, originar din Chişinău, dar a trecut prin multe peripeţii, redate în Hronicul monumentului, gravat pe două plăci din apropiere. Astfel, în iunie 1940, odată cu cedarea Basarabiei către URSS, monumentul a fost evacuat la Vaslui, soclul rămas aici fiind distrus de către sovietici. După redobândirea Basarabiei de către România, monumentul a fost readus la Chişinău în 1942, dar va fi din nou evacuat din faţa trupelor sovietice, în 1944, de data aceasta la Craiova. În 1945, după ce România intrase practic sub ocupaţie sovietică, monumentul a fost adus din nou la Chişinău, chiar de către sovietici, care i-au adus şi unele modificări, ce vizau mai ales inscripţiile, dar şi crucea din mâna voievodului. În 1972, monumentul a fost mutat 18 metri mai în spate, înspre interiorul parcului, pentru a fi mai puţin vizibil. A revenit la locul iniţial la 31 august 1990, cu ocazia sărbătoririi a un an de la reintroducerea grafiei latine în Basarabia.

Interiorul parcului, frumos şi îngrijit, ne-a plăcut mult, deşi perioada în care l-am vizitat noi nu era cea mai nimerită, copacii nefiind încă pe deplin înverziţi. Nici frumoasa fântână arteziană nu era încă în funcţiune, iar vremea era mohorâtă, potrivnică unor fotografii frumoase şi clare. Sper ca vreodată să ajung la Chişinău şi vara, pentru a-mi bucura ochii pe deplin cu frumuseţea acestei grădini publice.

Locul cel mai interesant al parcului este Aleea Clasicilor, împodobită de busturile unor reprezentanţi de marcă ai literaturii şi culturii române. Totuşi, cel mai vechi monument de aici, situat la mijlocul aleii, pe un soclu în formă de coloană, nu este al unui scriitor român, ci al marelui Puşkin, clasicul rus care a trăit câţiva ani la Chişinău, în perioada 1820-1823, într-un fel de exil provocat de scrierile sale îndreptate împotriva regimului autocratic ţarist. Asemeni anticului Ovidiu, exilat la Tomis, Puşkin nu s-a simţit prea bine aici, la marginea Imperiului, departe de strălucirea Sankt Petersburgului. În scrierile sale, Chişinăul, abia intrat sub stăpânire ţaristă, este descris ca un târg murdar şi întunecat, iar moldovenii nu sunt nici ei prezentaţi în culori foarte măgulitoare. Aceste păreri defavorabile nu scad, însă, cu nimic valoarea de scriitor a acestui mare romantic, mort la doar 38 de ani, în urma unui nefericit duel. Chipul marelui Puşkin, precum şi părul său creţ, trădează originea africană a străbunicului său matern, Abram Petrovici Hannibal, născut în Eritreea, cel care a fost descris de către scriitor în romanul său neterminat numit "Harapul lui Petru cel Mare".

De o parte şi de alta a monumentului lui Puşkin, instalat aici în 1885, au fost plasate, de-a lungul timpului, busturile scriitorilor români, aşezate pe socluri din granit roşu. În total, sunt reprezentaţi aici 28 de scriitori, busturile lor fiind instalate în epoci diferite. Amenajarea Aleii Clasicilor a început în 1957, pe fondul destalinizării începute de Hruşciov. Au fost instalate atunci 12 busturi, între statuia lui Puşkin şi actualul Bulevard Ştefan cel Mare şi Sfânt. Deloc întâmplător, toţi cei 12 scriitori erau moldoveni, unii chiar basarabeni. Acest lucru corespundea propagandei oficiale sovietice, care susţinea că poporul moldovean este un popor diferit de cel român. Astfel, primii 12 clasici, socotiţi moldoveni, nu şi români, au fost Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Alecu Donici, Gheorghe Asachi, Constantin Stamati, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi Alexandru Hâjdeu, tatăl precedentului. Aşa cum spuneam, unii dintre ei, adică Donici, Stamati, Russo, Hâjdeu-tatăl şi Hasdeu-fiul erau basarabeni, iar Asachi era născut la Herţa, aflată atunci tot în Uniunea Sovietică. După destrămarea URSS, Aleea Clasicilor a fost prelungită şi în spatele statuii lui Puşkin, fiind aşezate aici alte 16 busturi, ale următorilor scriitori: Mihail Kogălniceanu, I. L. Caragiale, Alexei Mateevici, Constantin Stere, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia, George Călinescu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Grigore Vieru şi Adrian Păunescu. De această dată, scriitorii aparţin întregului spaţiu românesc, chiar dacă unii dintre ei sunt tot basarabeni, semn că această provincie a dăruit culturii române nume mari şi în secolul al XX-lea. Astfel, basarabeni sunt Alexei Mateevici, preotul mort la doar 29 de ani, care ne-a lăsat Limba noastră, imnul naţional al Republicii Moldova, Constantin Stere, conducător al revistei "Viaţa românească" şi promotor al poporanismului, precum şi regretatul Grigore Vieru, adevărat apostol al românismului şi al redeşteptării naţionale a basarabenilor. Chiar şi Adrian Păunescu, al cărui bust a fost instalat ultimul, în 2011, s-a născut tot în Basarabia, în satul Copăceni, din fostul judeţ Bălţi, părinţii săi locuind aici câţiva ani, ca învăţători, în timpul războiului.

---

VIZUALIZĂRI: 4404 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI