Cantabria, spre Galicia (partea 1), iulie 2012

TIPĂREȘTE

Grea decizie, cu harta în față, să creionezi un traseu pe meleaguri iberice, în miez de vară. Fără îndoială, orașul adoptiv al lui Gaudi, Barcelona, tentează ca punct de plecare spre coasta arabă, miticul Al-Andalus, până către Coloanele lui Hercule, britanicul Gibraltar.

Si totusi... La zece kilometri de Paris, în fața unui pahar de vin roșu (căci ce altceva poți face atât de aproape de Paris, decât să bei un pahar de vin roșu?), mi-am dat seama că nu regret alegerea, aceea de a nu vizita sudul torid, cu temperaturi dâmbovițene și, mai ales, plin de prea mulți turiști dornici să bifeze o acțiune, încât, dacă i-ar fi văzut, don Rodrigo, el Cid Campeador, s-ar fi predat demult sarazinilor.

Și acolo, la cei zece kilometri de Paris, dar deasupra lui, pe axa verticală, lipit de scaunul avionului, în cerul unde omul a îndrăznit să își depășească condiția terestră, așteptam... Dincolo de golful Biscaya, relieful s-a schimbat brusc, nuanțele de verde ale bătrânului continent sucombând subit în tonuri maronii. Iar atingerea Pământului, la Madrid, a părut, mai degrabă, o asolizare pe o planetă stranie, într-un decor insolit, deosebit de tot ceea ce simțurile mele puteau recunoaște.

De asta aveam să mă conving cîteva zile mai târziu, după un weekend halucinant în capitala unei țări rupte din legendă, de pe Fuencarral, colț cu Gran Via, când, la volanul micului Polo închiriat, străbăteam drumul care lega sudul de nord, către Santander. Până la Burgos am urmat calea autostrăzii, printre dealuri ciudate peste care pluteau, parcă, sate cochete, cu case albe și unde, din loc în loc, pe câte o înălțime, se profila silueta de tablă a unui taur. Simbol inconfundabil al unor tradiții păgâne și bărbătești, totodată, îmi spuneam, fără să știu cât de mult greșeam, adevărul aflându-l mai târziu, o dată cu recitirea unei cărți fabuloase, scrise de un autor pe nedrept uitat, după ce ne-a umplut sufletele de bucuria aventurii goeletei ”Speranța”. Căci taurul de tablă era doar o frivolă reclamă la o băutură locală.

Pentru că, la Burgos, GPS-ul meu bătrân m-a sfătuit să părăsesc autostrada, poate pentru că îi cerusem să mă ducă pe drumuri fără taxă, poate ca să îmi facă o surpriză de proporții sau poate pentru că, pur și simplu, nu avea harta actualizată. Personal, prefer varianta a doua, deoarece șoseaua m-a purtat printr-un relief de pe altă planetă.

Din maroniul solului se ridicau, pieziș, stânci cenușii, ascuțite, de parcă aici, la marginea continentului, planeta s-ar fi contorsionat, supărată de marea ruptură la care a fost supusă, doar pentru ca, milioane de ani mai târziu, Columb să străbată un Ocean și să regăsească jumătatea pierdută. Și chiar așa, acei conchistadori, pe jumătate inculți, au regăsit acolo, la mii de mile de casă, tocmai relieful pe care îl cunoșteau, printre canioane și preerii...

Iar în pitorescul Langre, situat vizavi de Santander, peste golful cu același nume, sat care străjuiește coasta înaltă a Golfului Biscaya, brăzdată de plaje paradisiace, aveam să mă conving de ospitalitatea iberică, în persoana patronului pensiunii la care am adăstat. Și care mi-a indicat, în drumul către Cueva de Altamira (ce nume senzual pentru o incursiune în preistorie!), o vizită la Cabarceno, fosta mină de fier din Cantabria.

Ce să caut acolo, printre ruine și halde, mai ales că intrarea în ceea ce azi este Parcul Național costă echivalentul unei nopți de cazare? Doar că fotografia halucinantă a turmei de elefanți care străbate valea din josul casei de bilete te lasă fără suflare, la propriu si oprești mașina, alături de alți uimiți, ca să privești si să declanșezi, instinctiv, camera de luat vederi. Pentru că, azi, Cabarceno este un uriaș safari, prin care te plimbi cu mașina, pe un traseu cu sens unic, printre stânci cenușii, răsărite din solul roșu, de parcă aurul proștilor, pirita, oxidată de atâtea milenii, se expunea, pudic, vederii.

Din loc în loc, șoseaua îngustă se deschidea pentru parcare, doar ca ocupanții frivoli ai vehiculelor pe patru roți să se bucure de maiestuosul pas al leoaicelor, în adâncul unui defileu, sau de cugetarea profundă, la marginea prăpastiei, a cangurului austral. De ghidușia ursuleților, sus, pe dealul lor. De stranietatea hipopotamilor pitici, ființe nepământești, căci rudele lor mai mari se ascundeau privirii în adâncul lacului, că te și miri cum de a lăsat Evoluția această dovadă vie pe drumul dintre patrupede și foci. De melancolia zebrelor, care privesc pantele muntelui, întrebându-se dacă nu cumva, în joacă, destinul le-a ascuns sub dungile tărcate adevărata menire, aceea de a conduce ființa firavă, bipedă, pe șa, către noi orizonturi. Sau delicatețea cu care girafele își arcuiesc grumazul, doar pentru a se lăsa fotografiate, într-un casting ad hoc.

Și abia atunci înțelegi comuniunea omului cu natura, pentru ca apoi, la Altamira, în peștera copiată din muzeu, fiindcă originalul a fost degradat în cîteva decenii de turism mai mult decât în mileniile de așteptare, desenele rupestre să te proiecteze într-o lume aparte, pe care noi, modernii, nu o vom pricepe niciodată. Iar istoria se scrie între Potes și Cangas de Onis, pe versanții abrupți ai munților ce cu mândrie au fost botezați Picos de Europa.

La Cangas de Onis și-a stabilit capitala Pelayo, vizigotul, cel care, în bătălia de la Covadonga, a pus opreliște înaintării maure și a fundat regatul Asturiei. Astăzi, orașul este o stațiune tipică de munte, înghesuit și cu Podul Roman, ca atracție principală. De altfel, multe poduri au lăsat romanii în urma lor în această regiune.

Dar până acolo, este spectaculoasă șoseaua care străbate defileul La Hermida, până la Potes, un traseu de 20 de kilometri ce nu trebuie ratat. Cum nu trebuie ratate parcările special amenajate, marcate, simplu, Mirador, de unde poți să te bucuri de priveliște. Ca cea de peste Marea Cantabriei, în punctul cel mai înalt al serpentinelor ce par fără sfârșit, cu un singur sens, către cer, deși harta, GPS-ul și, până la urmă, bunul simț spun că plajele, adică nivelul zero se află la doar câțiva kilometri.

De acolo, din înalt, se dezvăluie privirii, departe, într-o prăpastie adâncă, încât te întrebi cum vei ajunge jos, altfel decât prin cădere liberă, albastrul mării, confundat, la infinit, cu azuriul cerului. Și, pată de culoare, casele cu acoperișul roșu așezate în trepte din Lastres, unde trebuie neapărat făcută o haltă. Aceștia sunt Picos de Europa, stavilă în calea invaziei, leagăn de civilizație și piatră de hotar pentru pelegrinii Căii lui Santiago. Pentru că de aici începe basmul.

Cu un popas de o zi la motelul de la ieșirea din A Devesa, sătucul pe care destinul l-a așezat la o aruncătură de băț de minunea dăltuită în stâncă de repetabila trecere a mareelor înalte, pe Plaja Catedralelor, celebra As Catedrais. Unde, la reflux, printre sute de anonimi, să te încolonezi într-un pelerinaj pe sub uriașe arcade gotice, pătruns de o tăcere multilingvă, încât nici nu observi trecerea timpului, privind sirena care citește pe stânca ce a devenit, pe nebănuite, insulă. Pentru că vocile oamenilor în uniformă te trezesc la realitate și îți simți picioarele udate de valuri jucăușe. A început fluxul! Și, câteva ore mai târziu, cocoțat pe promontoriul ce dimineață părea înalt, să asculți simfonia tumultoasă a valurilor uriașe care au inecat plaja sub metri buni de apă înspumată. Iar în apusul innourat să te gândești la etapa următoare, către inima Galiciei...

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2080 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI