Croazieră în Delta Dunării cu prânz tradițional pescăresc

TIPĂREȘTE

E frig și cerul posomorât afară. Stau în fața monitorului și din când în când arunc câte o privire pe fereastra dincolo de care câțiva fulgi zgribuliți de zăpadă vestesc ninsoarea ce are să vie. În sinea mea recunosc că iarna e un anotimp la fel de frumos ca și celelate trei surate ale ei, dar asta nu mă împiedică să am o ordine de preferințe. Și în vârful ierarhiei se află, cine alta, decât vara! Probabil că m-am născut o ființă solară, căci în toată existența mea, am suportat mult mai bine excesele de căldură decât pe cele ale frigului. Poate de aceea, vara rămâne anotimpul meu preferat, dar sigur, în această alegere temperatura nu își arogă singularitatea. Asociez deopotrivă vara cu natura ajunsă la maturitate, astfel încât să mă pot bucura în toată plinătatea de frumusețea ei. Ușurința deplasării și a transportului în general se adaugă ca noi argumente dorului de ducă pe care vara mi-l stârnește an de an. Nu-mi rămâne decât să ”dau bice cailor” și să pornesc la drum, căci entuziasmul... curge gârlă! De fapt, așa au debutat aproape toate călătoriile mele, despre care, acum, în miez de iarnă, îmi amintesc cu nespusă nostalgie, visând la o altă vară și la alte călătorii.

Despre călătoriile ultimei veri, cea din 2012, am mai povestit în câteva din review-urile trecute. Dar despre cea mai frumoasă dintre ele, aceea care îmi tulbură amintirile mai ales în zilele posomorâte de iarnă, nu am apucat să scriu. În ciuda profundei impresii pe care mi-a lăsat-o, călătoria despre care vreau să vă vorbesc este un subiect pe care l-am ocolit cu bună știință, pentru că n-am găsit momentul unei bune inspirații, care să descrie acestă călătorie cu cuvintele cele mai potrivite și mai elocvente. Nici acum nu sunt sigură că am găsit momentul ”optim”, dar voi risca o prezentare oricât de modestă, doar pentru că vreau să fructific amintirea încă vie a acelei zile de călătorie.

M-am aflat pe litoralul românesc al Mării Negre, mai precis la Mamaia, vreme de șase zile, în ultima decadă a lunii iunie, adică pe la începutul adevăratului sezon estival. Au fost zile deplin însorite și, firește, vreme tocmai bună de plajă, cu temperatură ideală atât în aer, cât și în apă. Pentru mine însă, plăcerea băilor de soare, a devenit prohibită de ceva timp. Deși în viața mea am abuzat deseori de plăcerea ”coptului” la soare, acum fac plajă arareori. Atunci când se întâmplă, mă protejez de atingerea directă a razelor solare, fie ele și la asfințit, stând undeva la umbră, iar restul timpului îl dedic vizitelor în zonă, vizite asupra cărora m-am informat în prealabil, încă dinaintea plecării. Așa s-a întâmplat și de această dată. În prima zi, luni, mi-am făcut program de plajă și am inspectat stațiunea într-un mic raid pe jos. A doua zi am plecat la Constanța, iar vizita în capitala Dobrogei a făcut subiectul unui alt review. A treia zi am consacrat-o unei excursii opționale.

Puțină lume știe că pe litoralul nostru se practică o formă de turism care a făcut carieră peste tot în lume, mai puțin la noi, și anume excursiile itinerante pe diferite trasee, oferite turiștilor de orice agenție de turism care se respectă. Slaba informare și publicitate cu care agențiile promovează aceste produse, fac ca astfel de oportunități să fie mai puțin cunoscute și valorificate. Pe de altă parte, cei care sunt totuși în cunoștință de cauză în legătură cu acest subiect, manifestă un dezinteres tipic românesc, considerând că dacă traseul merită interesul lor, atunci pot fi ei înșiși organizatorii unor excursii similare, poate chiar cu costuri mai reduse. Socoteală nu lipsită de logică, dar cu totul nefuncțională în cazul în care nu ai venit cu mașina proprie sau când dorești ca măcar în vacanță să fii tu însuți... servit!

În ce mă privește, aflându-mă chiar într-una din aceste situații, ideea achiziționării unei excursii opționale pe litoral mi-a încolțit încă înainte de plecare, motiv pentru care am făcut cercetările de rigoare pe site-urile specializate de pe Internet. La început de iulie 2012, multe dintre ofertele prezentate nu erau încă actualizate, dar cu bunăvoință din parte-mi, am reușit să aleg câteva trasee care m-ar fi interesat, inclusiv sub aspectul prețului deja expirat. Le-am notat pe o agendă, iar în prima zi a sejurului, m-am adresat recepției Hotelului Flora, unde eram cazată, cu o solicitare în acest sens. Funcționara de serviciu m-a îndrumat către biroul contabilitate al hotelului, aflat undeva la demisol. Am fost bucuroasă să cunosc acolo câteva tinere binevoitoare și serviabile, dintre care cea cu care s-a întâmplat să colaborez direct, m-a cucerit cu deplina ei solicitudine, dusă dincolo de programul oficial de lucru. Tânăra mi-a pus la dispoziție un dosar (la propriu) în care pe câteva pagini xeroxate erau prezentate cca. 20 oferte de excursii opționale aflate în portofoliul unei agenții turistice din Mamaia, cu care hotelul avea probabil un contract de parteneriat, sau era el însuși acționar, întrucât sediul firmei era chiar Hotelul Flora.

Așa cum mă așteptam, nimic nu se schimbase față de anul precedent în ceea ce privește itinerariile propuse, așa încât, pe baza selecției operate înainte de plecare, am făcut o nouă triere în raport de costurile actualizate, limitând lista preferințelor mele la doar trei obiective: 1. Descoperă sălbăticia Dobrogei off road; 2. Excursie la Adamclisi, Peștera Sfântului Andrei și Mănăstirea Devent; 3. Croazieră în Delta Dunării cu prânz tradițional pescăresc. De pe site-ul unei agenții turistice din Constanța îmi mai notasem încă de acasă o ofertă extrem de tentantă și originală, pe care o acreditasem cu ”first position” în ordinea preferințelor mele: Vânătoare de comori în Constanța era mai mult decât o excursie opțională, era o adevărată provocare, căci organizatorii promiteau o veritabilă vânătoare de ”trofee”, dar tocmai prin aceasta mi s-a părut cea mai atrăgătoare ofertă. Participanților, individual sau în grupuri, li se propunea ca prin investigarea diferitelor locații turistice din Constanța să decopere indiciile care să-i ducă la găsirea așa ziselor trofee. La final, câștigul era multiplu: un nou exercițiu de intuiție și o exersare a minții, o îmbogățire a cunoașterii pe diferite planuri (orientare, geografie, istorie, tradiții), chiar și un câștig material, căci pentru cei cu ”recolta” cea mai bogată erau promise și cadouri simbolice care să le amintească de Constanța. Din păcate, în oferta agenției de la Hotel Flora nu am găsit un astfel de proiect.

Alegerea finală mi-a fost mult ușurată după ce am aflat că expediția off-road prin Dobrogea nu era operabilă pentru acea perioadă, iar vizita la mănăstiri, deși posibilă, era planificată pentru sâmbăta acelei săptămâni, zi în care trebuia să fiu prezentă la lucrările conferinței în legătură cu care mă aflam de fapt pe litoral. Singura opțiune disponibilă a rămas așadar croaziera de o zi în Delta Dunării. O opțiune de altfel mult convenabilă pentru câteva considerente simple: nu mai văzusem Delta Dunării, prețul era convenabil (225 lei/persoană), iar excursia era programată chiar în miercurea ce urma, adică peste două zile. Singurul semn de întrebare se punea în legătură cu realizarea numărului minim de șapte participanți, fără de care excursia era posibil anulată.

Am convenit cu tânăra mea interlocutoare să mă înscrie împreună cu colega de cameră pe lista prezumtivilor turiști în această excursie, urmând a fi anunțate telefonic dacă excursia va fi viabilă prin realizarea numărului dorit de participanți. Pe la orele 18 am fost sunată pentru a confirma participarea, în condițiile în care se inscriseseră doar cinci persoane (inclusiv eu și colega mea), iar prețul excursiei se modificase de la 225 lei la 275 lei. Nu am fost de acord cu modificarea ofertei de preț și am declinat participarea, cu precizarea că rămânem clienți fermi în condițiile în care se menține prețul inițial. Trecuse de ora 22 din noapte când am fost din nou contactată pentru a ni se aduce la cunoștință că se întrunise numărul de șapte participanți și că astfel prețul nu se modificase. Dar între timp, colega mea își făcuse alte planuri, căci ora aceea târzie o îndreptățise să gândească că excursia opțională în Deltă nu era posibilă și că poate răspunde unei alte invitații. Așa că, am reînceput un nou dialog cu tânăra de la contabilitate. I-am explicat noile circumstanțe și am asigurat-o că în ceea ce mă privește, mă poate considera înscrisă dacă prețul nu se modifică. Aproape de miezul nopții am primit confirmarea finală: excursia opțională urma să se facă doar cu șase participanți și la același preț cu cel din ofertă.

A doua zi am plătit excursia și am primit câteva informații preliminare cu privire la ora și condițiile de plecare: urma ca miercuri la ora 8,00 să fiu preluată de la recepție de un microbuz cu care se efectua transportul până la și de la Tulcea. Croaziera în Delta Dunării era organizată în colaborare cu Hotelul Delta din Tulcea, așa încât informații suplimentare urma să le primesc la fața locului.

Sinceră să fiu, m-aș fi așteptat ca agenția să-mi furnizeze un program tipărit al excursiei, conținând măcar câteva informații despre locurile de pe traseul ce urma să-l parcurgem, așa cum am văzut că se uzitează prin alte părți ale continentului. Dar acele minime informații au rămas doar în dosarul cu oferte de la contabilitate, iar eu am fost nevoită să mă mulțumesc cu …notițele preluate de pe Internet.

În dimineața plecării am descoperit că și românii pot fi punctuali: exact la ora 8,00 șoferul microbuzului ce asigura transportul spre Tulcea s-a prezentat la recepție. Eram singura clientă, nu aveam bagaje, așa că îmbarcarea s-a realizat în …doi timpi și trei mișcări!

Microbuzul era unul comun, nici prea uzat, dar nici sclipitor de elegant. Avea aer condiționat și am călătorit destul de relaxați până la Tulcea, nu pentru că am fi beneficiat de confort optim, ci pentru că într-un mijloc de transport cu 15 locuri, eram doar șapte călători. Da, nu am greșit: șapte, nu șase, așa cum fusesem anunțată. Probabil că între timp un alt pasager se hotărâse să se alăture grupului.

Locurile mai din spate erau libere, iar eu, vrând să surprind cel puțin o fărâmă din peisajul alăturat șoselei, m-am așezat chiar pe ultima banchetă. Am avut deplină libertate să mă mișc când la fereastra din dreapta, când la cea din stânga, când la luneta din spate, dar geamurile prăfuite și instabilitatea datorată denivelărilor din asfalt, m-au privat de șansa obținerii unor imagini de calitate.

Drumul național DN 22, care unește Constanța de Tulcea, e unul ca atâtea altele, nu se deosebește nici măcar de alte drumuri județene. Calea de rulare ne-a oferit un evantai de experiențe gratuite, de la mersul uniform și ușor adormitor pe o panglică asfaltică fără cusur și până la slalom forțat printre gropi croite la întâmplare sau hurducături impetuoase pe o porțiune de câțiva kilometri, dincolo de Babadag, acolo unde drumul era în reparație capitală, iar stadiul lucrărilor se afla abia în faza consolidării terasamentului cu bucăți mari de piatră.

Dincolo de aceste experiențe, m-am bucurat din plin de priveliștile șesului dobrogean întins până spre orizont: culturi de cereale în prag de recoltare, câmpuri întinse, viu colorate în galbenul florii-soarelui, coline domoale purtând ca pe niște plete rândurile frumos aliniate ale podgoriilor, câteva lacuri strălucind ca niște giuvaere sub lumina soarelui, păduri de turbine eoliene, sate pestrițe, unele mai dichisite, altele mai sărăcăcioase și mai neîngrijite. Ceea ce le dădea un aer comun, dar și original, era …. naturalețea. De aceea poate, în ciuda înfățișarii lor modeste, conștientizai aproape involuntar că aceste localități aparțin firesc peisajului dobrogean și numai lui, că fac parte din ”genomul” acestor pământuri și că orice schimbare ar altera tainica lor legătură cu istoria și cu tradiția.

După vreo două ore de mers am ajuns la Tulcea. Șoferul nu părea prea bine informat cu privire la punctul final al călătoriei, judecând după desele convorbiri pe mobil cu unul dintre șefii săi. Ca urmare, ne-am învârtit ceva vreme pe străzile orașului, apoi, în sfârșit, ne-am oprit în parcarea din fața Hotelului Delta. Omul a intrat în hotel, lăsându-ne să așteptăm vreo zece minute, fără să ne spună nimic înainte de plecare.

După câteva minute de așteptare, nedumerită asupra a ceea ce urma să facem, am considerat că e momentul să intru în vorbă cu tovarășii mei de călătorie, trei cupluri (două foarte tinere, al treilea de vârsta ”a doua”), cu care nu socializasem în niciun fel până la acel moment, descurajată fiind de atitudinea lor extrem de rezervată: vorbeau în șoaptă, ca și cum ar fi vrut să fie evident că nu doreau să fie deranjați din intimitatea lor. Eu speram însă ca ei să fie mai informați decât mine, sau cel puțin să se afle în posesia unui program tipărit al excursiei după care, eventual, să mă ghidez și eu. Dar întrebările mele nu au primit niciun răspuns: cu toții se uitau nedumeriți și aproape amuzați la mine, apoi una dintre fete mi s-a adresat în spaniolă, limbă pe care nu o cunosc, dar cu care ușor te poți acomoda prin similitudine cu limba română, sau pur și simplu prin intuiție. ”No entiendo rumano ” voia să însemne că nu înțeleg românește, cu alte cuvinte, interlocutorii mei erau cu toții străini. Firește că am cotit-o pe englezește, atât cât m-am priceput și eu, și ei. Am aflat astfel că veneau din Spania și că se aflau pe litoralul nostru pe seama unei oferte turistice promoționale, cu un sejur de zece zile, cinci la mare, cinci la munte. Nu erau interesați de plajă și baie în mare (firesc, nu-i așa, că doar așa ceva aveau și la ei acasă), ci voiau doar să cunoscă România.

Dialogul nostru a fost curmat de întoarcerea șoferului, care ne-a făcut semn să coborâm și să-l urmăm. Ne-am regăsit cu toții în holul recepției Hotelului Delta, unde, fără explicații suplimentare, ni s-a spus să așteptăm alte zece minute. În ce mă privește, timpul petrecut în așteptare mi-a fost de un real folos: am găsit toatela de servici, am degustat o cafea de la barul din hol, am evaluat arhitectura și estetica interioară a hotelului, am făcut câteva fotografii. Tovarășii de călătorie se retrăseseră pe fotolii, iar prezența mea alături de ei mi s-a părut inoportună. După ceva timp a apărut un tânăr care, spre surprinderea mea, mi s-a adresat întâi mie, rugându-mă să nu mă supăr dacă va da întâietate grupului de străini. Nu cunoștea limba spaniolă, așa încât s-a scuzat și față de aceștia că va urma o expunere în limba engleză. Omul vorbea fluent și părea că este înțeles de toată lumea. A povestit despre rezervația naturală Delta Dunării, despre ecosistemul unic al acestei încrengături de pământuri și ape, despre principalele puncte de interes turistic din zonă. Apoi, cu harta în față, a punctat traseul ce urma să-l parcurgem și programul croazierei. Urma să ne îmbarcăm pe vas la ora 11,30 și după șase ore, în cursul cărora era programat și prânzul pescăresc, să ne întoarcem în port. Spre regretul meu, am aflat că desenul traseului ce-l aveam de străbătut era unul restrâns, limitându-se doar la un circuit al lacurilor din zona Canalului Mila 35, cu întoarcere pe la Lacul Furtuna și Lacul Nebunu...

După încheierea expunerii și în lipsa vreunor întrebări, tânărul mi s-a adresat din nou, cu intenția de a relua explicațiile, de data asta, în limba română. Am considerat că e de prisos să se mai ostenească, pentru că prezentarea în engleză îmi fusese perfect inteligibilă, dar am profitat de ocazie pentru a-l întreba de niscaiva broșuri sau pliante tematice pentru turiști și spre a-mi exprima deziluzia că traseul ales este atât de restrâns. Ca răspuns, am fost asigurată că peisajul ce vom avea prilejul să-l vedem este comun cu cel din restul zonelor deltei, mai puțin zona de vărsare în mare. O incursiune pe un areal mai larg in Delta Dunării nu e posibilă într-o singură zi, de aceea există și varianta croazierelor de trei până la cinci zile, pe care turiștii le pot achiziționa după preferințe.

Am aflat de asemenea că hotelul nu dispunea de broșuri gratuite având ca subiect Delta Dunării. În schimb, la dispoziția celor interesați se afla un pliant destul de generos sub aspectul informațiilor, prezentate atât în limba română, cât și în engleză. Versoul pliantului conținea o hartă a Deltei și un inventar ilustrat al faunei din acest areal ocrotit prin statut de rezervație naturală. Și eu, și spaniolii, am achiziționat pliantul contra sumei de 10 lei bucata.

Am fost rugați să așteptăm până la ora 11,30, când cineva din personalul vasului de croazieră urma să ne conducă la locul de îmbarcare. Cum mai erau vreo douăzeci de minute până la ora programată, am găsit de cuviință să fac câțiva pași prin vecinătatea hotelului.

Așa că am dat o raită până la intersecția cu sens giratoriu din spatele Hotelului Delta, din lateralul căreia ne ademenește frumoasa fațadă a Muzeului de Artă tulcean, ca și cea a unui alt palat vestit, declarat monument istoric: MGM Palace, fost palat al Administrației Pescăriilor Statului și al Centralei Deltei Dunării, în prezent restaurant și club de noapte.

Am continuat mica mea plimbare prin parcul din fața hotelului, aflat și el, ca și o bună parte a clădirii hotelului în plină renovare. La fața locului am aflat că Hotelul Delta nu numai că fusese extins, dar urma să primească și o nouă înfățișare, în concordanță cu aspirațiile și proiectele proprietarilor săi, acelea de a clasa unitatea de cazare pe o treaptă superioară de confort, respectiv 4*.

La ora 11,30 am fost conduși spre faleză și de acolo am fost transferați pe o ambarcațiune de capacitate medie, cu două nivele. S-a dovedit că ”Delta II” era una din cele trei nave aflate în proprietatea aceluiași Hotel Delta, ceea ce mă îndreptățește să cred că activitatea turistică în Tulcea este cât se poate de profitabilă.

La bordul navei am fost ghidați cu toții la nivelul punții superioare, totodată și punte de comandă. Era un loc tocmai potrivit pentru evaluarea panoramică a peisajului, în condiții prietenoase de croazieră: copertină pe toată suprafața pentru protejare de arșița soarelui ce deja se făcea simțită; scaune fixe de plastic, căptușite cu polietilenă, suficiente pentru un număr de cca. 100 persoane; câteva binocluri puse la dispoziția celor interesați de scrutarea zărilor.

În afara micului nostru grup, la croazieră mai participa un grup mai numeros și mai omogen de turiști germani, cel mai probabil pensionari. S-au poziționat cuminți în partea din spate a vasului și abia după prânz au ”îndrăznit” să cerceteze prova. Din fericire pentru ei, dar și pentru noi, erau însoțiți de o ghidă româncă, și ea pensionară, foarte volubilă și, după cum îi mergea gura, îndrăznesc să spun că, tare meseriașă! Le-a vorbit alor ei minute în șir, a râs cu ei, a răspuns la numeroase întrebări. Bineînțeles, în germană. Când a terminat s-a dus către puntea de comandă pentru a-l saluta pe căpitan, pe care părea a-l cunoște de mai multă vreme, căci discuția dintre ei se desfășura în termeni foarte familiari. De data asta, dialogul a fost în limba română, iar eu, având dovada că stimabila ghidă este o conațională de-a noastră, am îndrăznit s-o abordez cu o rugăminte, făcând mai întâi apel la bunăvoința mult lăudată a dobrogenilor, în virtutea căreia orice rugăminte devine… poruncă. Doamna m-a privit cu o expresie amuzată și mi-a mărturisit că nu e nici pe departe dobrogeancă, ci e o ”urmașă” a unor sași de la Sibiu, a căror tradiție lingvistică se străduiește s-o perpetueze și în postura de ghid turistic autorizat. ”Dar și ardelenii sunt la fel de binevoitori și gata să dea o mână de ajutor oricui”, m-a asigurat ea cu zâmbetul pe buze, dându-mi ”verde” la rostirea rugăminții. De fapt, solicitarea mea avea legătură cu postura în care se aflau tovarășii mei de drum. Fuseseră abandonați pe punte fără niciun cuvânt, fără nicio explicație, ca și când n-ar fi existat. Stăteau izolați pe scaunele din față și se adânciseră iar în intimitatea lor tulburată din când în când de soapte neauzite de vecini. Explicându-i situația lor, am rugat-o pe doamna ghid să le adreseze câteva cuvinte, un simplu bun venit la bord și un minim de informații despre traseu și despre programul acelei croaziere. Încă o dată am avut dovada că românii, de orice etnie ar fi ei, fac cu dezinvoltură dovada unei generozități emoționante care nu așteaptă răsplată: doamna ghid s-a dus către grupul spaniolilor, i-a salutat în spaniolă, limbă pe care a mărturisit că nu o cunoaște, apoi în engleză a susținut un speech de vreo cinci minute despre Deltă, despre ce ar trebui să le atragă atenția pe parcursul călătoriei, despre ora servirii prânzului pescăresc și despre meniul din program, despre vinurile dobrogene aflate la bord și puse în vânzare. În final, i-a îndemnat să nu se sfiască în a i se adresa cu orice întrebare sau doleanță.

Apoi, lucrurile au intrat pe făgașul lor normal. În timp ce ne îndepărtam de mal, faleza Tulcei și blocurile erei comuniste care o mărginesc au devenit subiecte de album foto. Toată lumea s-a ridicat de pe scaune și a început să fotografieze. De fapt, bietele aparate nu au avut odihnă aproape pe tot parcursul: canale intersectate ca ițele unei țesături, pădurea maiestuos oglindită în ape, ambarcațiunile întâlnite în drum, pescarii trudind pentru ”pâinea” acelor zile, armata spicelor de stuf, covoarele de nuferi sau de mătasea broaștei, micile limanuri populate de păsări, coloniile de pelicani din mijlocul lacurilor, soarele strălucitor luptându-se cu câțiva nori cumulus, toate acestea s-au transpus aproape fără pauză pe memoria aparatelor foto sau video.

Am ajuns în zona lacului Fortuna în jurul orei 13,30. N-am străbătut lacul, ci ne-am oprit pe un canal mic din vecinătatea lui, loc și moment special alese pentru servirea prânzului. Vreme de un sfert de oră vasul a staționat în același perimetru, dându-ne răgaz pentru a ne abandona mesei, fără regretul pierderii vreunui … capitol din spectacolul Deltei.

Prânzul cu specific pescăresc a fost servit pe puntea inferioară. Cabina închisă părea un salon elegant, frumos înveșmântat în pluș roșu. Mobilierul, lenjeria de masă și vesela erau însă banale, lipsite de orice element de eleganță. Din fericire, lucrurile păreau bine puse în echilibru, căci la capitolul curățenie și servire, personalul merita cu prisosință nota 10.

Meniul a fost și el simplu, dar îndestulător și proaspăt: la primul fel s-a servit un platou cu mici eșantioane din diferite aperitive preparate din pește (icre și carne), alături de câteva sosuri specifice, la alegere; felul doi a constat dintr-o triadă de diferiți pești (n-am știut să-i identific), preparați fiecare în alt stil (pané, grătar și la cuptor), serviți pe un pat de salată verde stropită cu lămâie, alături de o garnitură de cartofi natur amestecați cu mărar și cu coajă de lămâie rasă. În meniu a fost inclusă și câte o sticlă de apă (plată sau minerală, după preferințe) de o jumătate de litru pentru o persoană. Cei mai mulți dintre meseni au comandat contra cost vin sau bere. La desert am căpătat câte un măr.

Buna dispoziție și relaxarea tuturor au fost evidente. Întorși pe puntea superioară cu toții ne-am abandonat unei dulci moțăieli pe banchete. Căldura devenise și ea mai sâcâietoare, căci parcă se închiseseră aparatele de aer condiționat ale naturii, nicio boare, nicio adiere de vânt nu mai răvășea pletele sălciilor. Dacă am fi călătorit cu un velier, sunt sigură că am fi staționat în acel loc mult și bine. Dar nu aveam de ce să ne facem griji, eram deja pe drumul de întoarcere.

Pe canalele în multe locuri colmatate, unele largi, altele ca o șosea cu două sensuri, ne-am îndreptat spre lacul Nebunu, a cărui arie este strict protejată. În perimetrul ei se pătrunde numai cu autorizație, așa încât noi, turiștii, am avut posibilitatea de a admira coloniile de pelicani doar de la depărtare, folosindu-ne în parte de binocluri sau de zoom-ul aparatelor foto. Eu dispun de un aparat compact cu zoom mic, de aceea nu m-am putut bucura de spectacolul de pe lac. Colonia de pelicani a fost pentru mine o îndepărtată linie punctată, de culoare albă, desenată pe luciul verde al lacului. Handicapul unui aparat foto modest, a fost și cel care m-a privat de captarea unor imagini cu adevărat fermecătoare surprinse în habitatul Deltei, dar care se derulau cu mare repeziciune. Zborul și postura păsărilor în special mi-a fost cu neputință să le captez.

Treptat, repetarea la nesfârșit a drumului pe canale m-a abandonat unei nedorite senzații: conștientizam că peisajul a devenit monoton și că mă simt obosită. Și nu era numai impresia mea, cei care nu dormitau încă, făcuseră ”bisericuțe” și se puseseră pe taclale, fără a mai da atenție peisajului. Deci, tânărul de la Hotelul Delta avusese dreptate: o zi era de ajuns pentru a surprinde o parte din frumusețea Deltei și a te bucura din plin de ea. Cu condiția să nu fii pescar amator, sau vânător, sau sportiv, sau creator de filme documentare. Eu nu mă bucur de niciuna din aceste calități, nici nu știu a înnota, nici nu mă omor după mâncarea cu pește, așa că, pot recunoaște cinstit: o singură zi superbă, petrecută în Delta Dunării a răsplătit cu prisosință marele meu regret, perpetuat ani de-a rândul, acela că acest colț de Românie rămăsese singurul din țară pe care nu pășisem vreodată.

Pe drumul de întoarcere, dogoarea soarelui la sfârșit de iunie s-a mai domolit, ba chiar au început să apară câțiva nori cenușii, aducători de obicei ai ploii. Și asta ne-a trezit din nou la viață! Malul Dunării dinspre Tulcea, cu reperele emblematice ale orașului (Dealul Monumentului cu Monumentul eroilor independenței, turnul și Geamia Azzizie, Hotelul Delta, faleza) au început să prindă contur și să defileze prin fața ochilor noștri, stârnindu-ne iarăși ambițiile de fotografi.

Curând am acostat în același loc din care debutase călătoria noastră pe valurile Dunării. Căpitanul și ceilalți mateloți s-au prezentat pe puntea superioară și înainte de a începe debarcarea, ghida ni i-a prezentat pe rând, mulțumindu-le pentru frumosul voiaj cu care ne-au răsfățat în acea zi. Toată lumea a înțeles să se alăture acestor cuvinte, răsplătind cu aplauze serviciul întregului echipaj.

Partea frumoasă a călătoriei noastre se apropia de sfârșit. În parcare ne aștepta microbuzul copt de-a binelea de arșița soarelui. Atmosfera din interior era irespirabilă pentru că șoferul nu voise sau nu avusese inspirația să pornească sistemul de climatizare măcar cu câteva minute înainte de sosirea noastră. Și am fost nevoiți s-o suportăm așa, cale de câțiva kilometri buni după ieșirea din Tulcea. În cele din urmă instalația și-a intrat în parametrii optimi de funcționare și ne-am continuat călătoria într-o atmosferă mai umană.

Am ajuns la hotel în jurul orei 19, am mers direct la cină și într-un sfârșit mi-am găsit odihna în camera hotelului. Povestindu-i colegei de cameră despre voiajul din acea zi, involuntar m-am aflat în postura de a face un fel de …. bilanț, sau mai bine zis un inventar al reușitelor și al ratărilor experimentate în acestă excursie, al lucrurilor care mi-au plăcut și al celor care nu mi-au plăcut. Am tras linie! În final am concluzionat: a meritat să experimentez și plăcerea unei excursii opționale românești! Nu pentru că am fost deplin satisfăcută, ci mai ales pentru ineditul și atmosfera idilică a Deltei Dunării, pentru că reușisem să-mi văd un vis împlinit, pentru că, până la urmă, orice călătorie e frumoasă.

Despre așteptările neîmplinite pe care agenția organizatoare nu a avut inspirația să le materializeze, am avut ocazia să le vorbesc a doua zi domnișoarelor de la contabilitate, atunci când m-am dus să ridic factura și chitanța ce-mi reveneau pentru serviciul prestat. Alături de sincere mulțumiri, am găsit util să le spun că prin modul cum a fost organizată excursia și prin ”atenția” ce li s-a acordat, turiștii spanioli ce au luat parte la această expediție, sigur nu vor mai dori să se întoarcă vreodată în România. Iar Delta Dunării, una dintre perlele turismului românesc, le va rămâne în memorie doar ca o …plimbare cu vaporul.

Pentru mine însă nu a fost nimic surprinzător, în adevăratul sens al cuvântului m-am simțit…ca acasă! Dunărea și delta sa sunt singurele repere care probabil se vor cimenta în memoria mea. Și pentru că amintirile contează, iată cât de mult am câștigat!

Rog webmasterul să atașeze ilustrația muzicală de la adresa http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/michael-cretu-wild-river. Cu mulțumiri anticipate, desigur!

---

VIZUALIZĂRI: 10114 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI