”Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai” - Mănăstirea Găvanu [Mânzăleşti, BZ]

TIPĂREȘTE

Primul weekend din octombrie a fost generos din punct de vedere al vremii, așa că am hotărât să profităm și să explorăm o zonă mai puțin cunoscută din județul Buzău, respectiv Platoul Meledic de pe raza comunei Mânzălești (am postat impresiile aici). Văzând vremea frumoasă ne-am decis pe drum să mergem în aceeași zi și la Mănăstirea Găvanu, situată la aproximativ 15 kilometri de Platoul Meledic, pe teritoriul comunei Mânzălești, județul Buzău. Nu mai vizitasem niciodată acest lăcaș de cult, însă cunoșteam câteva informații cu privire la drumul până acolo.

Cale de acces

Până la Meledic traseul a presupus parcurgerea a 50 de kilometri alternând porțiunile de drum asfaltate cu cele neasfaltate, urmând traseul Râmnicu Sărat – Plevna – Grebănu – Livada Mare – Murgești - Mărgăritești – Niculești – Vintilă Vodă – Mânzălești. Plecând de la Meledic a început însă aventura, drumul parcurs de noi până la Mănăstirea Găvanu fiind recomandat mai degrabă iubitorilor de off-road (și autovehicolelor destinate acestei activități). Din DJ 203K, la Mânzălești, am urmat drumul comunal ce pleacă din locul numit ”Grunj” (un element geologic de culoare albă, format din tuf vulcanic și marnă, cu înălțimea de 18 metri) și am trecut prin satele Gura Bădicului, Jghiab și Cireșu. Traseul este neasfaltat și are porțiuni greu accesibile; astfel, între satele Jghiab și Cireșu, unde drumul urcă brusc pe o porțiune de câteva sute de metri. În satul Cireșu localnicii ne-au îndrumat să urmăm un drum către dreapta și tot aici am aflat că de aproximativ o lună de zile există posibilitatea de a ajunge la Mănăstirea Găvanu cu mașina. Până de curând ultimii trei kilometri trebuiau parcurși pe jos pe o potecă din pădure, dar acea potecă a fost transformată în cale de acces pentru autoturisme. Stâncile din zonă au fost dinamitate, iar drumul este acoperit cu bucăți mărunte de piatră; Loganul nostru a făcut față acestui traseu dificil, fără a atinge pe jos pe nicăieri. Problema reală în parcurgerea cu mașina a acestui drum nou-creat este că nu există loc decât pentru un autovehicol, iar o eventuală întâlnire ar presupune să mergi câteva sute de metri cu spatele, drumul fiind mărginit de o parte de un perete înalt de stâncă, iar de cealaltă parte de o prăpastie. Așadar, peisaje extraordinare care ne-au încântat ochiul, dar perspective deloc încurajatoare, pe care noi le-am ignorat și, beneficiind și de norocul de a nu întâlni un alt vehicol, am ajuns cu bine la Mănăstirea Găvanu.

Descrierea Mănăstirii Găvanu

Lăcașul de cult este situat într-o poiană largă, mărginită de jur-împrejur de piscuri împădurite, acoperișul verde fiind străpuns din loc în loc de stâncile golașe. De fapt termenul de ”găvan” (scobitură, adâncitură, hău – conform DEX), care dă și numele locației, descrie perfect această zonă greu accesibilă unde este amplasată Mănăstirea Găvanu.

Poiana mănăstirii cuprinde o zonă mai joasă, unde se văd urmele unui lac ce la momentul vizitei noastre era secat. Mănăstirea este amplasată în zona cea mai înaltă a acestei poieni, chiar sub poala muntelui. Pe marginea drumului care urcă șerpuind către lăcașul de cult am putut admira o turmă de mioare care se odihneau la umbra unui măr, precum și doi cai, animale care ne-au privit mirate și puțin speriate, acestea nevăzând probabil prea multe mașini prin zonă.

Am ajuns la poarta mănăstirii și am intrat în curte. Nici nu am vorbit prea mult, de teamă să nu cumva să alterăm liniștea profundă de aici, tulburată din când în când de glasul mioarelor din poiană sau de trilul rătăcit al vreunei păsări. În partea dreaptă a curții se află amplasată clopotnița lăcașului de cult, ce poartă semnele necruțătoare ale trecerii timpului. În fața noastră se înalță biserica mănăstirii ce poartă hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, iar în partea stângă Paraclisul așezământului monahal cu hramul ”Sfânta Cuvioasă Parascheva” ridicat după 1990.

Biserica mănăstirii este asemănătoare ca stil al construcției cu Biserica ”Tuturor Sfinților” de la Mănăstirea Poiana Mărului, situată pe raza comunei Bisoca, județul Buzău (obiectiv despre care am postat impresii aici). De altfel, cele două lăcașe de cult au cooperat de-a lungul timpului, având uneori și conducere comună – starețul Rafail (în 1823). Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument istoric, este construită din lemn, acest lăcaș de cult fiind ridicat și sfințit în anul 1828 (între cei care au pus umărul la construcție numărându-se și starețul Elisei de la Poiana Mărului). Biserica mănăstirii este acoperită cu tablă, pereții exteriori sunt căptușiți cu scândură înnegrită, iar accesul în interior se realizează pe o ușă din lemn, care se deschide în două canaturi. Spre deosebire de biserica de la Mănăstirea Poiana Mărului, acest lăcaș de cult nu este pictat și la exterior, dar pictura interioară este asemănătoare celei realizate la Poiana Mărului, fiind definitivată în anul 1859 în timpul starețului Arsenie. Deși pe alocuri icoanele pictate sunt deterioarate de trecerea timpului, pictura este o adevărată operă de artă, fiind realizată în ulei și aplicată direct pe lemn, iar coloritul original încă se păstrează. Icoanele de pe pereții mănăstirii înfățișează diverse personaje și scene biblice. Catapeteasma este și ea deosebită, încadrându-se în atmosfera mistică a acestui lăcaș de cult.

În curtea mănăstirii, pe lângă clopotniță, biserică și paraclis se mai găsesc chilii, diverse locații gospodărești, dar și un mic iaz amenajat, ce captează apa unui izvor din zonă, care alimentează mănăstirea cu apă. Așezământul monahal oferă în prezent adăpost pentru patru călugărițe și pentru părintele Sofian Neacșu. Una dintre călugărițe, cu care am schimbat câteva vorbe, ne-a spus că iazul din curte a fost amenajat după 1990 și că este populat cu pește (caras). Am întrebat-o pe măicuță cum se descurcă iarna în această pustietate, iar ea ne-a privit tristă spunându-ne că iarna trecută nămeții de 3-4 metri au persistat în zonă pentru vreo două luni, locația fiind complet izolată. Tot ea ne-a spus că în zonă viețuiesc lupi și urși, care deocamdată nu au provocat pagube printre animalele și bunurile mănăstirii.

Noi am petrecut aici aproximativ o oră și jumătate, dar pentru că soarele cobora repejor și amenința să se ascundă după vîrful muntelui, i-am mulțumit călugăriței pentru amabilitate și am ieșit din curtea mănăstirii, îndreptându-ne către mașină. Pe drum am mai oprit de câteva ori pentru scurte ședințe foto și ne-am îndreptat către casă alegând de data aceasta să urmăm parțial o altă rută, la fel de dificilă și spectaculoasă ca cea de la venire. Am urcat prin satele Lacurile și Recea către Bisoca, zonă pe care am vizitat-o și la începutul lunii septembrie (am postat impresiile aici). La Bisoca am revăzut Lacul Limpede și Lacul cu Ciuciur și apoi am pornit către casă spre Sărulești și apoi Vintilă-Vodă, de aici urmând același drum ca la sosire.

Scurt istoric – Înainte de a prezenta câteva date cu privire la istoria acestui lăcaș de cult precizez că am cules următoarele informații dintr-o broșură editată de Episcopia Buzăului și Vrancei. Așadar, preoții și intelectualii din partea locului consideră că Mănăstirea Găvanu își are începutul în anul 1707, însă această datare nu are nicio acoperire documentară. Se pare că Schitul Găvanu a fost la început o ctitorie călugărească, fiind întemeiat poate și mai înainte de veacul al XVIII-lea, de către monahi pustnici, care au rămas necunoscuți, numele lor fiind pierdute în negura timpului.

Prima bisericuță din lemn a lăcașului de cult nu mai există de multă vreme. La începutul secolului al XIX-lea monahii au ridicat aici o altă biserică din lemn care a fost arsă de turci în 1821. Turcii au ajuns până aici urmărind un grup de greci eteriști; la Găvanu au găsit un grup de oieri și negustori buzoieni care erau refugiați aici. Turcii i-au omorât și apoi au dat foc bisericii. Actuala biserică a mănăstirii a fost sfințită în anul 1828, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”.

Recensământul lui Cuza din 1860 ne indică faptul că la Găvanu viețuiau 44 de călugări, însă în urma secularizării averilor mănăstirești schitul rămâne aproape pustiu. Viața monahală se va înviora puțin în perioada interbelică și oarecum în perioada 1945-1959. În următorii treizeci de ani, schitul va fi aproape pustiu, doar o singură călugăriță, maica Magnezia, îngrijind pe cât posibil așezământul monahal. După 1990, Mănăstirea Găvanu a fost reactivată ca mănăstire de călugări, iar începând cu anul 2007 a fost transformată în mănăstire de călugărițe.

Concluzii – Mănăstirea Găvanu este un lăcaș de cult interesant, situat într-un cadru natural de vis, frumusețea locului fascinându-l și pe Alexandru Vlahuță, care a vizitat această mănăstire. De altfel, unul dintre subcapitolele lucrării ”România pitorească” este denumit ”Muntele Penteleu. Mănăstirea Găvanu”; în această operă literară apărând o scurtă descriere a lăcașului de cult: ”Mânăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuță de lemn în mijlocul curții, pe de lături câteva chilii vechi, unele-n ruină, în fund, un izvor, de la care pleacă în deal o cărăruie ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăiește singur — de optzeci de ani singur în această pustietate — schimnicul Sofronie. ”

Cei care doresc să viziteze acest lăcaș de cult trebuie să se înarmeze cu multă răbdare și să parcurgă drumul cu un autovehicol cu garda la sol mai înaltă; vremea trebuie să fie neapărat frumoasă și stabilă, o simplă aversă de ploaie putând face aceste drumuri impracticabile. În final, o să atașez câteva fotografii realizate cu ocazia vizitei noastre la Mănăstirea Găvanu.

---

VIZUALIZĂRI: 8862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI