Muzeul dragelor noastre - Muzeul ţărăncii române din Maramureş [Dragomireşti]

TIPĂREȘTE

Muzeul ţărăncii române este situat în satul Dragomireşti din judeţul Maramureş la 48 de km de Sighetul Marmaţiei mergând spre localitatea Săcel şi este amplasat aproape de centrul localităţii, pe partea stângă de mers spre Săcel, la şosea. Există şi un indicator, pe partea dreaptă, care te îndrumă spre poarta de intrare.

Muzeul, care este format dintr-o singură clădire de fapt o casă veche construită în stil maramureșean, este amplasat, pe locul unei gospodării, care gospodărie a avut ca ultim proprietar o femeie. Se pare că acest muzeu a fost înființat pentru a arăta și omagia rolul pe care-l are femeia maramureșeancă, moroșană, în viața de zi cu zi a familiei, rol de multe ori necunoscut dar foarte important în creșterea, educarea și formarea caracterului copiilor de moroșeni dar și în păstrarea și transmiterea tradițiilor din moși strămoși.

Poarta de intrare, foarte înaltă construiă pentru a intra pe ea căruța cu tot cu stiva de fân, este realizată în stil maramureşean, cu modelele de cerc și linii drepte, de parcă ar fi împletite, pe care le vei vedea încrustate pe toate porțile, gardurile și casele din zona maramureșului. Tot pe poartă mai sunt și trei tablouri sculpate în lemn, unul plasat central reprezentând lupoaica cu Romulus și Remus și două laterale, unul reprezentând o scenă cu mai multe femei la botez, una ținând un copil în brațe, lângă un pătuț de copil iar celălalt tablou, în dreapta, reprezentându-i pe Horea, Cloșca și Crișan.

Poarta este construită simetric față de axa verticală, având două uși de acces plasate pe lateral iar în mijlocul ei, pe unde s-ar deschide pentru a intra căruța, este plasată o bancă. Deasupra intrării centrale, pe mijloc, este atârnată o placă de lemn pe care scrie numele obiectivului.

În partea de sus, poarta este acoperită cu un mic acoperiș în formă de ”V” întors, cum de altfel au toate porțile din maramureș iar sub micul acoperiș are încrustate pe ea diferite animale, păsări, personaje sau imagini care sunt simboluri atât pentru locuitorii satului Dragomireşti, sau cum li se mai spune – „mireşteni”, cât şi pentru poporul român. De fapt singurul simbol despre care nu-ţi vei da seama ce înseamnă este cocoşul care, afli mai târziu, este simbolul satului Dragomireşti.

Tot muzeul este îngrădit cu un gard din nuiele împletite, plasate între niște suporți de lemn verticali, acest gard fiind la rândul lui acoperit, ca și poarta de la intrare, cu un mic acoperiș, pe toată lungimea lui. Pe lângă gard cresc mai mulți copaci care au ca fructe niște bobițe mici, roșii care cresc adunate în ciorchine. Ca un aspect neplăcut ar fi faptul că, pe lângă întreg gardul ce înconjoară muzeul, cresc tot felul tufe și mici copăcei care dau un aspect de neîngrijit.

După ce intri în curtea muzeului, pe partea dreaptă se află o cruce din lemn foarte frumos sculptată, reprezentându-l pe Domnul Isus răstignit pe cruce, în vârful crucii fiind un vultur, la stânga și la dreapta Domnului fiind soarele și luna iar la picioarele Lui fiind Fecioara Maria și mironosițele. Absolut și inevitabil și această cruce are acoperiș, identic cu cel al porții și al gardului muzeului.

Urmează, în continuarea crucii, o construcție din lemn reprezentând un fus specific zonei – „fusul cu ţurgălăi” care are și el o poveste, ca orice obiect simbol care se respectă. Se spune că, a fost odată ca niciodată, un flăcău, nici prea frumos dar nici prea urâțel, harnic nevoie mare dar fără avere. Flăcăului îi plăcea tare mult, cum de altfel le plăcea la toți flăcăii din sat, de cea mai frumoasă și cea mai mândră fată din sat dar șansele lui, de a intra în grațiile frumoasei, tindeau spre zero – implacabilele limite matematice. Așa că, în ciuda probabilităților care-i erau potrivnice se hotărî să încerce, doar, doar...

Paranteză deschisă: Tradiția spune că, de unui flăcău îi place de o codană, atunci acesta trebuia să meargă la fată acasă, anunțat dinainte, și să cineze cu familia fetei și cu aceasta iar la plecare, de fata l-o conduce până la poartă atunci îi semn bun, cum că fetei îi place de flăcău și lucrurile sunt pe făgaș bun. „Altufel”, de fata rămâne în casă și băiatul pleacă singur spre ieșire, e semn că fata se mai gândește sau că are pe altcineva la inimă. Totuși, băiatul nostru mai are, din bun simț din partea familiei fetei, două încercări, dar orice flăcău își va da seama după prima vizită dacă mai are rost să încerce. Paranteză închisă.

Flăcăul din povestea noastră se hotărâ și el să-și încerce norocul, pentru că fata era frumoasă foc și-i căzuse greu la inimă, de dorul ei de multe ori prinzându-l zorile fără a pune geană pe geană. Așteptă să-i vină rândul la pețit și merse și el a lua cina cu fata și familia ei. Bineânțeles că frumoasa, conștientă de darul pe care-l avea făcu mutre, mutre, iar la finalul cinei, flăcăul plecă singurel spre poartă și apoi până acasă. Dar prin bună creștere, cuviință și modestie îi înduplecă pe părinții fetei să-i mai acorde şi celelalte două șanse. După a doua vizită rezultatul fu același, adică dezastruos pentru flăcău iar restul zilelor, din viața ce o mai avea de trăit, pline de jale și regrete se arătau rânjind la orizontul sumbru.

Mai avea o încercare și de rezultatul acesteia depindea cum îi va fi viața până la sfârșitul zilelor: fericită sau plină de tristețe. Trecură multe nopți nedormite peste flăcăul nostru și într-un final îi veni o idee năstrușnică, ne mai încercată de nimeni. Luă o bucată de lemn și ciopli un fus iar în capătul acestuia îmbină, din bucâți mici de lemn sculptate în forme diferite, un mic ansamblu, fără a avea o formă oarecare dar totuşi interesantă. Pe lângă faptul că avea o formă interesantă, când fusul era scuturat, bucățelele de lemn se loveau între ele scoțând un sunet asemănător ”țurgălăilor”. Ca să vă formați o idee, ansamblu era asemănător cu puzzle-uri tridimensionale din lemn care se găsesc de cumpărat prin magazinele de jucării. Ingeniozitatea consta în faptul că, pentru a demonta acel puzzle, trebuia scoasă o anumită dar numai o anumită piesă, altfel te chinuiai degeaba să-l demontezi.

Plecă din nou la frumoasa noastră, luă cina și înainte de a se ridica de la masă, văzând că fata este de neînduplecat, scoase din traistă fusul cu ”țurgălăi”. Fata deveni curioasă și își dori foarte mult frumosul fus dar în schimbul acestuia flăcăul îi propuse un târg: îi va da fusul, cu condiția să fie a lui soață atâta timp până va reuși să desfacă ”țurgălăii” de pe fus după care, dacă reușește să-i desfacă, poate fi a cui flăcău o vrea inima ei. După cum bănuiți au rămas împreună până la adânci bătrâneți, motivul pentru care fetei i-a fost imposibil să desfacă ”țurgălăii” rămânând neaflat până în zilele noastre.

Să continuăm cu descrierea curții. Urmează, după fus, o scenă acoperită care prezintă diferite personaje sculptate din lemn, toate femei în mărime naturală, de vârste diferite, de la copile la bătrâne și în ipostaze diferite, stând în picioare sau rugându-se.

Mai departe, tot pe dreapta, este un foişor în care se află mai multe obiecte din lemn care se utilizează într-o gospodărie ţărănească, necesare în realizarea de materiale sau obiecte vestimentare țesute din lână sau cânepă. La finalul laturii din dreapta, aproape de casa muzeu, este amplasată o placă de marmură albă în care este sculptat un chip de femeie, al fostei proprietare, și pe al cărui piedestal scrie ”Ileana spre neuitare” și mai multe nume, probabil membrii familiei acesteia. De remarcat faptul că toate imaginile şi sculpturile, care sunt expuse în micul muzeu, reprezintă femei. Evident.

Pe partea stângă a curții este un teren viran, cu iarbă şi multe buruieni crescute iar mai în spatele curţii, lângă casă, este copacul cu oale, care are şi el istoria lui. Din păcate, atunci când noi am vizitat muzeul, copacul cu oale era rupt aşa că el zăcea pe pământ având o singură oală roşie în vârf iar restul de oale fiind depozitate într-o parte a curţii.

Copacul cu oale, sau pomul cu oale a apărut ca tradiție, unii spun pentru a arăta starea de bogăție a familiei care viețuia în gospodăria respectivă, mai multe oale însemnând o avere mai mare și o mai mare bunăstare, alții afirmând că a apărut, inițial, ca un simplu obiect casnic, predecesorul mașinii de spălat, aici de uscat, vase după care a căpătat conotații simbolice stabilind și o tradiție în aceste sens. Tradiția astfel apărută spune că însemnătate o are doar oala amplasată în vârful pomului precum și culoarea acesteia. Astfel, dacă oala din vârful pomului este roșie, atunci înseamnă că în acea familie este o fată care este de măritat și familia așteaptă pețitori. După ce fata se mărită se pune o oală de altă culoare, diferită de roșu, în vârful pomului. Dacă sunt mai multe fete de măritat, și oalele de pe următoarele crengi, de sus în jos, vor fi de culoare roșie dar numai dacă oala din vârf este roșie. Complicat pentru cea care trebuie să pună oalele în pom!

La capătul gospodăriei este, aşa cum am spus, casa muzeu, casă construită în stil maramureşean, din lemn și piatră cu acoperișul mult mai mare decât corpul casei și păstrată aşa cum a fost construită de la început, structura nefiind deloc modificată doar pereţii interiori fiind proaspăt vopsiţi. În exterior pereții sunt din lemn băițuit, trunchiuri de copaci, îmbinate, fără a fi utilizate cuie sau alte obiecte metalice sau din lemn, într-un mod foarte original stârnind invidia chiar și producătorilor de jocuri Lego.

Ca să intri în casă treci print-o mică verandă, numită ciudat „şatră”, după care nimereşti într-un mic hol unde pe stânga este o cămară iar pe dreapta, pe o uşă, se intră în camera principală a casei. Pereţii holului, din partea stângă, sunt împodobiţi cu măşti utilizate de colindători pe durata sărbătorilor de iarnă iar pe dreapta, pe o poliţă, sunt mai multe pâini şi produse de panificaţie de forme diferite, ornate cu flori. În partea din spate sunt câteva putini în care se ținea brânza iar peretele este ornat cu mai multe fotografii vechi înrămate, alb – negru, și câteva tablouri realizate de copii, unele din ele având legătură cu membrii familiei care a locuit acolo.

De cum intri în camera principală, din dreapta, eşti întâmpinat de o femeie ghid, îmbrăcată în haine negre – probabil ţine doliu după cineva, care îţi spune povestea casei şi a tuturor obiectelor care se află acolo, îţi explică la ce este utilizat fiecare obiect şi care este istoria lor şi îţi va prezenta şi explica modul în care se desfăşura viaţa femeii de la ţară atât în trecut cât şi în prezent. La sfârşit ţi se cere să plăteşti suma de 2 RON de persoană, ca taxă de vizitare.

În cameră, pe stânga, este cuptorul din piatră tencuit cu pământ, cu două uși, una mai mare pentru focul de iarnă şi copt pâinea şi una mai mică, cu o plită deasupra, pentru focul vara şi pentru a fierbe apa şi mâncarea. Pe cuptor sunt puse diferite obiecte, mai multe oale și olcuțe și două ”piclazăuri” (călcătoare) cu cărbuni, iar în spate este hornul construit din piatră, tencuit cu pământ și vopsit în alb. Într-o parte a cuptorului, acoperită cu pături groase de lână, dormeau copii mai măricei și mâțele casei.

În continuarea cuptorului este patul unde dormeau părinții iar lângă pat este un mic pătuț destinat sugarului familiei. Pe pat sunt mai multe perne, puse una peste alta, și câteva pături de lână, reprezentând o parte din zestrea unei fete de măritat. De la capătul patului, pe doi pereți ai încăperii, se află o bancă lungă, dintr-o bucată, sau cum i se mai spue - laviță, construită odată cu casa, adică atunci când s-au ridicat pereții casei s-au introdus și scândurile băncii, prin urmare aceasta este fixă, prinsă de pereți. Banca este plină de pături, cergi, covoare, toate țesute, costume tradiționale, pălării de paie și mici suveniruri.

Costumele tradiționale, care sunt în casă, sunt din mai multe sate, fiecare sat având ceva specific în portul popular, care o diferențiază de celelalte, oamenii locului dându-și seama foarte ușor din ce sat ești numai uitându-se la modelul de pe hainele populare cu care ești îmbrăcat. Tot în cameră, pentru a mai anima atmosfera și pentru ca explicațiile să fie mai concludente sunt câteva manechie, femei, îmbrăcate în costume populare tradiționale. Una stă pe pat, lângă pătuț în care este un bebeluș manechin iar alta stă la masă privind pe fereastră afară.

La capătul dinspre ușă, banca are două găuri largi, una prin care se trece o sfoară cu care este legat, la nevoie vițelul (!!!) și una unde este legat, cu o sfoară trecută peste mijloc, mezinul casei (!!!). Ni s-a explicat că vițelul era ținut în casă deoarece iarna era foarte frig iar copilul era legat pentru că femeia, având treburi prin casă, vroia să-l știe în siguranță, departe de cuptor sau de alte lucruri periculoase gen cuțit, vătrai, etc. Tot cu această ocazie am aflat că, la ceas de seară, femeile moroșene se întâlneau la șezătoare pentru a trage fir de lâna din fus iar cât timp ele se îndeletniceau cu această treabă, bărbații rămâneau acasă cu copiii. Atunci am înțeles mai bine că probabil, gaura din bancă era mai mult pentru acea perioadă a zilei decât pentru atunci când copiii rămâneau doar cu mama lor acasă.

Pereții camerei sunt tencuiţi cu pământ şi proaspăt zugrăviţi, fiind îmbrăcați, de la un capăt la celălalt, în carpete țesute cu modele maramureșene, două ferestre dreptunghiulare, cu gratii de metal şi destul de mici, asigurând pătrunderea luminii soarelui. Tot pe pereții laterali, desupra carpetelor, agățate în icuri de lemn, sunt mai multe oale și căni, atârnate pentru a economisi din spațiul destul de restrâns al camerei. Podeaua este din pământ fără a fi acoperită cu ceva. În mijlocul camerei, aproape de banca circulară, sunt două scaune din lemn, cu spătar și o masă acoperită cu o ”măsăriță” pe care sunt mai multe obiecte de artizanat oferite spre vânzare.

”Meseria de casnică este cea mai grea meserie din lume” – proverb contemporan. Cam așa ar începe povestea despre activitatea zilnică a femeii moroșene. Bărbatul ei, moroșanul, se trezea dimineața, dădea de mâncare la animale, mai aranja ceva prin curte, rezolva problemele casei reparând ce era de reparat, punea caii la căruță și apoi pleca la pădure sau la câmp, la cosit fân pentru animale. Femeii îi rămânea restul: pregătește mâncarea pentru toată familia, spală copiii, trimite-i la școală, îngrijește de animale, mătură curtea, deretică prin casă, coase, spală, calcă, lucrează în grădină, cumpără cele necesare casei, adapă animalele, etc, ș. a. m. d., până ce vine moroșanul de la câmp când, pregătește masa de seară, spală copii, culcă-i și dacă mai rămâne ceva vlagă în ea se mai întreține și cu bărbatul. La vorbă. Cam asta era viața zilnică, în linii mari cu mici variațiuni, a unei femei de la țară în Maramureş.

Preţurile, pentru obiectele oferite spre vânzare, sunt uşor mai mici decât la aceleaşi obiecte cumpărate de altundeva, de aceea dacă doriţi să cumpăraţi ceva simbolic atunci ar fi bine să vă gândiţi şi la opţiunea de a cumpăra de aici ceea ce doriţi, oferta fiind destul de diversificată.

Cumpărărm câteva obiecte frumos realizate și ne îndreptăm spre ieșirea din casă unde ne frapează pragul foarte înalt al ușii de la intrarea în camera principală. Ne întoarcem spre ghidă care, fără să mai întrebăm, ne spune că pragul este construit în acest mod, din două motive: primul este pentru a opri frigul de a intra iarna în casă pe sub ușă iar al doilea motiv, în cazul în care copilul mic scăpa din legătură să-i fie imposibil a ieși afară din casă. Mda. Cei mici se mai și cațără, ne gândim noi, dar... fie și așa.

Ieșim din casă, trecem prin şatră și ne îndreptăm spre ieșirea din curte, mult mai luminați la minte ca la venire. Totuși ne încearcă un mic regret: sunt prea multe buruieni în curte și gospodăria muzeu pare cam neîngrijită, pentru un muzeu care se dorește să omagieze munca și eforturile de zi cu zi a femeii moroșene, demne de tot respectul și de toată admirația, de a ține o gospodărie.

Lucruri de luat aminte:

- Duceţi cu voi multă îngăduinţă pentru micile lucruri ce ar fi e reproşat şi încercaţi să le treceţi cu vederea. Tema muzeului merită acest mic gest de curtoazie.

---

VIZUALIZĂRI: 7034 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI