Melicesti – Crucea Domnitorului // Un singur obiectiv – zeci de trairi, emotii si peisaje frumoase

TIPĂREȘTE

Despre Crucea Domnitorului de pe dealul Melicestilor am citit aici, pe site, in reviewurile despre Telega. Se amintea de ea dar nimic concret, nicio fotografie. Am mai gasit cateva informatii pe internet care nu mi-au fost de folos pentru ca nu prea corespundeau cu realitatea.

Dupa cateva ore petrecute la baile sarate din Telega ne echipam de drumetie. Nu luam pranzul in Telega. Citisem eu ca gasim la Melicesti o casa sau pensiune unde putem manca. Intrebam un localnic cum ajungem pe dealul Melicesti.

"Pai e mult pana acolo si atobuze circula foarte rar, dar ce sa faceti acolo? ”

“Sa urcam la Crucea Domnitorului”

“A! Sa mergeti 5km pana acolo, e o cruce pe un deal, si nici nu cred ca o gasiti ca e complicat de ajuns la ea”.

5 km de mers pe jos pentru noi e o nimica toata, poate nicio ora de mers, apoi sa urcam un deal, un fleac. Pentru ce? Pentru ca imi plac drumetiile si aventura. Pentru curiozitatea de a vedea ce l-a atras pe Carol I in anul 1866 pe aceste meleaguri, cautand aici loc pentru construirea Castelului Peles.

Am pornit pe jos din Telega pe DC5 ce leaga comuna Telega de satul Melicesti. Soseaua asfaltata cu cel mult un an in urma, serpuieste in urcus usor printre dealuri impadurite la poalele carora se intind fanete viu colorate si livezi cu pomi fructiferi. Peisajul este o incantare pentru ochi, ca de altfel si cel din Telega unde arsita soarelui si seceta n-au indraznit inca sa sa se atinga de un fir de iarba. Nici nu apucam bine sa ne plimbam ochii de pe un deal pe altul ca ajungem la case. Nici un indicator la intrare. Sa fim in Melicesti? Nu ne venea a crede pentru ca nu trecusera decat 20 de minute de la plecarea noastra. Cativa tineri care mergeau spre baile din Telega ne-au confirmat banuiala noastra, dar nu intelegeam unde si cum sunt cei 5km.

Satul Melicesti, despre care citisem ca are un numar de 170 familii, mi-l inchipuiam micut, asezat la poalele dealului pe care vroiam sa-l urcam.

Pe o harta facuta din satelit vedeam Melicestiul. In partea de sus a lui, o bucla pe care era marcata Crucea Domnitorului. Chiar ii spuneam sotului ca inainte de Melicesti facem stanga si urcam dealul la cruce. Apoi prin dreapta dealului coboram iar la Melicesti, strabatand satul la intoarcerea spre Telega, pe langa scoala si biserica.

Cred ca a fost pentru prima data cand ajung undeva si realitatea este mult diferita de ceea ce mi-am inchipuit.

Satul incepe cu case insirate de o parte si de alta a soselei care se termina brusc dupa nici macar un km. In stanga si in dreapta pornesc doua strazi pietruite lasand in mijloc loc unei paduri ce acopera dealul din fata noastra.

Intreband de Crucea Domnitorului am fost indrumati sa o luam in stanga, ca aceea e strada principala, si sa tinem tot stanga pana sus in plai, apoi dreapta spre cruce.

Acum pot sa va spun ca puteti sa o luati pe unde vreti pentru ca strada principala, sau mai bine zis satul urca dealul si-l coboara. Daca plecati prin stanga si tot mergeti, urcand dealul ca pe un evantai, veti cobori exact pe strada din dreapta.

Era o zi caniculara si plecasem doar cu o sticla de apa la noi. Inainte de a incepe urcusul pe strazile satului intreb de pensiune sau o casa unde se poate servi masa, ca asa am citit eu pe internet. Oamenii se uita lung la mine si inteleg ca trebuie sa intreb despre o alimentara daca vrem sa mancam ceva astazi. Mai sus aveam una si chiar la iesirea in plai alta.

Pornim pe strada din stanga. Peisajul se schimba. Casele sunt cele originale, cu fanar, grajduri pentru animale, bucatarie de vara. Sunt foarte rare. Intre ele pasuni, fanete, livezi sau chiar padure. Strada in urcus continuu este ingusta, pietruita, cu trotuare de iarba si plante medicinale. Rar am intalnit oameni si aceia venind de la coasa. Tot pe aici mergeau caii si vacile, de masini nu putea fi vorba, poate doar una de teren.

Din strada principala porneau ulicioare care se pierdeau prin vegetatia deasa ducand probabil la alte case sau livezi.

In dreptul unei livezi ma aplec si adun cateva mere de pe jos. Instinctiv le sterg pe tricou si incep sa mananc. Nu stiu daca de foame sau doar la gandul ca s-ar putea ca pana la intoarcere sa nu gasim altceva de mancare. Erau atat de bune, cu un gust demult stiut, ca m-am aplecat sa mai iau. Sotul se uita la mine si nu-i venea sa creada ca le mananc asa, eu care acasa le-as freca si cu peria. Erau bune si nu am patit nimic, poate doar ca mi-au trezit prea multe amintiri si nostalgii din satul meu. Apoi drumetia noastra nu a mai fost doar cu un singur scop, de a ajungem la cruce, ci si de descoperire a satului acesta autentic.

Livezile erau inconjurate cu garduri din lemn, cu portite inchise doar cu un cerc de sarma asa cum erau si la mine in sat pe vremuri. Bunicul meu ne dadea cate o galetusa si ne trimetea in fundul curtii sa culegem fructele cazute pentru tuica. Ridicam cercul de sarma, deschideam portita si ieseam pe ulicioara unde se jucau copii. Ne-am fi jucat pana seara daca bunicul n-ar fi strigat dupa noi “Ionico, Ionico” de la primul nume al meu, pe care nu mi l-a mai zis nimeni in afara de el.

Am gasit pe dreapta alimentara specifica satelor de odinioara. O camera cu tejghea, cateva rafturi dar si un frigider. Vroiam ceva de rontait si o bere rece. Am gasit doar napolitane si eugenia la kg si bere. Rafturile erau mai mult goale. Cand eram copil ochii imi sclipeau la bolurile colorate cu bomboane: verzi, maro, galbene, rosii – colorate in functie din ce erau.

Sa mananc o zi doar fructe s-a mai intamplat dar sotul meu nu a mai servit niciodata la masa de pranz eugenii cu bere.

Cand sa iesim in plai, unde trebuia musai sa o iei la dreapta ca altfel iti trebuiau aripi, aproape am luat-o la fuga sa vad ce este dincolo de deal. Mi-am scos aparatul sa fotografiez. Daca pana aici verdele era stapan acum in departare se vedeau Bucegii si Baiului, in plan mai apropiat depresiunea Brebului. Se vedeau carari pe coamele dealurilor spre satele din apropiere, munti si vai se pierdeau in departari. Mi-am dat seama cat de entuziasmata am fost de aceste privelisti cand am vazut cum de peste un gard se holbau la noi cativa barbati. “Fac si poze” ziceau ei, poate li se parea ciudat ca ne minumam atat de o priveliste, pentru ei banala, pe care o vedeau zi de zi. Va asigur ca erau niste privelisti atat de frumoase!

Acolo era a doua alimentara dar nu ne-am mai intors. Dupa ce am facut dreapta am zarit si Crucea Domnitorului pe un deal. Nici garduletul si nici bradul pe care il vazusem in niste poze mai vechi nu mai erau acum. Doar doua vaci intinse la umbra crucii ne-au intampinat.

Scrisul cu litere latine si chirilice abia se mai vede. Am gasit traducerea pe internet.

"Aceasta sacra Cruce s–a ridicat spre menirea fericitei calatorii a Mariei sale Domnului Romanilor Carol I, Principe de Hohenzollern, prin acestu judetu Prahova si a trecerii inaltimei sale peste acestu piscu de la Milicesti in anul 1866 mergind de la Telega".

Iar pe partea din spate: "Consiliul General al Judetului Prahova, in sedinta sa din 12 Novembre anul 1866, a hotaritu in unanimitate a ridica acest monument in onoarea domnului Romaniei Carol I dreptu semn de credinta ce are pentru preaiubitul seu Domnitor intregul judetu Prahova, fiind presedinte al Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino, si prefect al Judetului Prahova, Theodor Constantin Vacarescu. Sculptor Paul Focseneanu".

De aici privelistea este mult mai ampla decat la iesirea in plai. Putem vedea Islazul Melicestiului unde satenii isi lasa vacile, caii si oile la pascut, aceasta fiind principala ocupatie a satenilor, cresterea animalelor. Apoi dealurile ce se intind spre satele Cosminele sau Bustenari, unde se pot face frumoase drumetii, pe care sper sa le vad intr-o alta drumetie in zona.

De la iesirea in plai drumul nu mai este pietruit, este drum de pamant. Casele nu lipsesc nici aici. Chiar daca sunt rare ele sunt insirate de-a lungul drumului ce urca si coboara dealu; nu la poalele lui, nu risipite pe deal, ci incingandu-l.

La islaz, casele sunt doar pe o parte. In apropierea Crucii sunt cateva, apoi tot mai rare. La porti sunt banci, semn ca oamenii isi fac timp si de povesti. Ne-am asezat pe o astfel de banca acoperita cu un asternut tesut. In fata noastra doar natura pura pana a aparut un manz frumos si mic, mic. Linistea satului era intrerupta doar de cotcodacitul gainilor ce te invita sa culegi ouale din cuibare (asa spuneam noi la tara) si de talangile vacilor de pe pasune.

Ajunsesem undeva la peste 800 m altitudine. Pe noi ne incanta peisajul si linistea si locurile acelea autentice.

Imediat dupa Cruce, pe islaz sub un copac zarim o fantana. Scoatem apa proaspata si bem apoi ne umplem si sticla. Putin mai sus gasim tufe cu mure asa ca luam si desertul.

Strabatem coama dealului pe drumul de pamant. Crucea Domnitorului se vede departe in urma noastra si incepem sa intelegem ca mergem prin sat de kilometri buni. Drumul de pamant continua pe dealuri spre satul Bustenari dar e departe asa ca noi cotim la dreapta, cum merge strada principala a satului Melicesti, de data acesta din nou pietruita.

Iar livezi, pasuni, ulicioare si case mai mari sau mai mici, unele saracacioase altele bine ingrijite.

Ajungem si in centrul satului. N-ai cum sa nu-ti dai seama cand vezi biserica, cimitirul, scoala, gradinita si monumentul eroilor. Aceste simboluri stau in centrul satului de obicei, asa erau si la mine in sat.

Monumentul eroilor a fost ridicat in cinstea eroilor din primul si al doilea razboi mondial.

Biserica nu am vazut-o in interior dar de afara este frumoasa. In fata are pictate cele doua hramuri pe care le poarta: Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil si Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Atat biserica cat si cimitirul sunt frumos ingrijite. Vis-a-vis de biserica se afla casa parohiala ceea ce ne indica ca oamenii se pot lipsi de altele dar de preot nu, mai ales ca am inteles ca populatia acestui sat este destul de imbatranita.

Scoala si gradinita sunt acum niste cladiri prea mari pentru cati copii mai sunt in satul Melicesti. Scoala este pentru clasele I-IV sau mai bine zis clasa I-IV pentru ca in scoala este o singura clasa cu o singura invatatoare, unde invata simultan elevi de clasele I-IV. Dupa clasa a IV-a copii merg sa invete in Telega.

Daca pana aici peisajul, naturaletea si aerul curat au fost cele care m-au facut sa admir aceste locuri acum a venit randul oamenilor. Nu pot dupa ce am strabatut satul sa nu ma gandesc la princhindeii care vin pana la gradinita sau scoala atata drum. Si ce drum! Nu vreau sa ma gandesc cum e cand ploua sau cand ninge. La parintii care isi asteapta copii stiind ca au de strabatut si portiuni mai putin populate, chiar salbatice. La batranii care vin la biserica sau la cimitir. La cei care au nevoie de o salvare. La satenii care trebuie sa-si care lemnele de foc sau cumparaturile pe deal.

Am intalnit oameni care carau apa cu cobilita de la fantanile din sat. Am vazut la porti ciubare cu apa rece si cani pentru cei care urca dealul insetati. Am vazut oameni care isi faceau “ dusul “ la lighean. Toate acestea trezeau in mine mirare, amintiri, trairi, si asta doar plimbandu-ma printr-un sat, dar nu orice sat.

Am pornit iar pe strada pietruita ce coboara de data aceasta, in unele locuri chiar abrupt, avand din loc in loc barne transversale ce tin strada sa nu o ia la vale sau sa faca coborarea mai usoara. Am ajuns in locul de unde am pornit si unde incepe asfaltul.

Nu imi dadeam seama daca ma bucur sau nu ca s-a terminat aceasta drumetie dar stiam ca a fost ceva deosebit, ceva ce nici nu am banuit la plecare.

Am vazut un loc frumos, unde oamenii isi duc cu demnitate greutatile vietii. Un loc cu privelisti minunate, un loc rustic unde amintirile copilariei m-au facut sa retraiesc sentimente pe care nu le mai pot trai in satul natal aflat la 24km de Bucuresti, unde modernizarea a sters urmele copilariei mele. Si asta doar pentru bunavointa de a vizita acest sat.

---

VIZUALIZĂRI: 10474 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI