Nu e importantă destinaţia, ci călătoria până la destinaţie

TIPĂREȘTE

,,Eu vara nu dorm… nu am somn, la la la, tra la la … la la la… eu vara nu dooorrrm…! ’’

Iacă aşa am auzit în lungul drum de o noapte spre marea cea mare a românilor, la radio şi apoi timp de o săptămână întreagă cât am cutezat cu neruşinare a-mi înfăţişa puzderiei de ochi pe jumatate închişi din cauza luminii prea puternice a soarelui, trupul meu despuiat de zadarnicele veştminte scrobite, purtate cu consecvenţă tocmai de cealaltă vară, trecută… şi ea uitată prin sertarele minţii de-acum un pic şubrezite. Şi când zic asta, în mine însumi mă sperii îngrozitor că-mi dau seama că, la nici patru decenii, deja mintea mea pare să fi pierdut oarecum lupta cu mult prea epatantele evenimente cotidiene.

Nu că-s eu altfel, dar îmi vine mereu în minte ceva ce mi-a zis o tanti pe vremea când eu, la 18 ani, ,,am intrat în câmpul muncii’’: ,,Câţi ani aveţi măi băieţei? 18?! Păi eu la 38 v-aş putea fi mamă! Eheee, când o să fiţi ca mine... cu copii mari, o să vedeţi că deja veţi fi bătrâni. Şi o să vă doară întâi un genunchi, apoi o gleznă, apoi o zi-două capul, şi încet încet o să vă pară rău că viaţa a trecut... ’’

Pe atunci mi se părea că acea tanti e tare dezamăgită de mersul timpului şi că pe mine acele trăiri nu mă vor atinge niciodată... aşa-i adolescenţa asta mânca-o-ar Raiul! Nimeni nu-i ca tine şi nimic nu te poate atinge pe tine, buricul pământului!

Din nordul cel răcoros al rotundei noastre ţarini, moştenire de la stirpea daco-romană, tocmai dintre dealurile alea vălurite după capriciile unui mare meşter atotputernic, ca în fiecare an, la ceas de început de noapte de iulie, începe marea aventură a unor insinifiante personalităţi spre deplina tihnă pe nisip şi desfătare în valuri.

Atracţia mării e un magnet căruia nu-i pot rezista deopotrivă femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni.

Şi ca să fiu în spiritul acestui planşeu virtual de expunere a detaliilor despre tot ce înseamnă turism, voi fi scurt şi vă voi oferi (pe un ton nazal ca la megafonul gării) ceea ce web-master-ul consideră potrivit:

Dinspre nordul Moldovei, ca să urmaţi drumul cel mai scurt trebuie să ţineţi drept înainte pe E85 – Roman, Bacău, Mărăşeşti, de la Tişiţa stânga spre Tecuci, dreapta spre Brăila înainte de intrarea în Galaţi la Şendreni, pe şoseaua de centură a Brăilei, cu ocolire dreapta şi apoi tot înainte de-a lungul Dunării până la Viziru, iar de aici direct ca săgeata trebuie să te înfingi în şoseaua Slobozia – Hârşova. Treci podul pe la Giurgeni – Vadu Oii, plăteşti o taxă de nu ştiu exact câţi lei (câţiva, nu mulţi! na, asta e...) şi apoi te duci cu vântul Bărăganului în spate până vezi morile de vânt dobrogene, astea noi care când e vânt se învârt... şi mergi, şi mergi... şi toţi din maşină dorm cu capetele bălăngănite ba spre dreapta, ba spre stânga, cu picioarele în sus, în jos, răscrăcite şi îndoite ca nişte maeştri yogini.

Dar marea te aşteaptă... cu valurile ei azi învolburate, mâine cu valuri... mă rog, n-au fost a doua zi valuri şi marea a fost calmă... anul trecut..., şi ca să nu adormi şi să te izbeşti naibii ca un taur de ăla de la coridele spaniole în vreun capăt de parapet, dai drumul la radio... ,,eu vara nu dorm, nu am somn, la la la, tra la la, eu vara nu doooorm! ’’

Domnul ăsta cu codiţe e neobosit, dar cred şi eu... de la Bucureşti până pe litoral faci vreo două ore... cum naiba să mai dormi după trei doze de băutură de aia cu cofeină care îţi dă aripi?!?

În fine... Constanţa cu mirosul ei de mare... rămâne în urmă... şi apoi dacă vrei să te duuuuuci până-n celălalt capăt de ţară mergi tot înainte. Vezi vestigiile măreţei epoci trecute, cu canale, cu poduri, cu şosele, vezi vestigiile contemporane, cu intrări şi ieşiri de pe autostradă, becuri multe de o parte şi de alta a drumului, cu portul ăla RO-RO, cu benzinării colorate frumos ca nişte căsuţe din poveşti şi o linie albă continuă care te duce drept înainte spre capăt.

Şi ca să nu-mi bat gura de pomană, hai să vă zic de-a-dreptul unde era ţinta mea: spre o staţiune cu nume de planetă! Una care din tot litoralul românesc a reuşit să-mi subjuge şi mie prea-năzurosul şi grobianul caracter! Saturn.

... În urmă cu ceva ani, pe la sfârşitul anilor ’70, ,,copchil mofturos şi gingaş la mâncare’’ am făcut obiectul răzbunării părinţilor (la recomandarea lu’ madam Yeţco, o babă pripăşită după război prin urbea noastră!) care m-au surghiunit în tabără la Năvodari. Era pe atunci un loc fantastic pe care dacă l-aş revedea acum cu siguranţă nu l-aş mai cunoaşte, dar care a însemnat un episod memorabil în copilaria mea.

Ce ţin azi să povestesc despre acel loc este că într-o zi, fiind mulţi copii de prin naiba să le ia de multe ţări, pe rând ne-am dat în spectacol pe o scenă în aer liber, cum erau multe pe vremea aceea. Cu cântece, cu dansuri, cu lălăieli, fiecare după cum îl îndemna ,,tovarăşa’’ sau după cât îl ducea şi pe el capul, gâtlejul ori firavele mădulare.

Iar mie ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că, după spectacol, împreună cu alţi vreo doi-trei copii, români binenţeles, am cules de pe jos o puzderie de bobiţe de gumă de mestecat, scuipate de toate acele mlădiţe de naţii comuniste, cu tot felul de arome şi în tot felul de culori: roz, roşu, verde, portocaliu. Şi-am mestecat pe rând boţurile de gumă de mama focului ca nişte malaxoare de frământat pâine. Gumela aia sfărâmiciosă ca nafura era fâs. Şi n-am avut nici pe dracu’, nici bube şi nici alte molime internaţionale! Tare au fost bune... cu arome de căpşuni, mentă, portocale, şampon; de toate!

... Şi-au urmat ani la rând vacanţe pe litoral cu părinţii la Mamaia căci acolo parcă-i ceva de pomană, aşa se înghesuie toată lumea. Eram mic şi nu înţelegeam nici atunci, dar nici acum, ce-i făcea pe oameni să vină la Mamaia. Ba într-o seară, îmi amintesc cum tata a zis să mergem la ,,Satul de vacanţă’’ la ,,Casa bucovineană’’ să mâncăm tochitură cu mămăligă şi plăcinte poale-n brâu. Ce dracu’? de astea nu aveam acasă!?! De ce m-au adus aici, la asemenea distanţă, să-mi dea ce am şi acasă?! N-am înţeles asta nici până azi. Eu voiam doar îngheţată toată ziua, de aia ca pachetul de margarina, paralelipipedică, dar grooozaaavă. Mă rog...

... Şi-n armată, tocmai din mijlocul Ardealului, dintre munţi şi dintre văi, o lună întreagă ne-a mânat ordinul generalului armatei a IV-a să stăm în poligonul de tragere de la Capul Midia, mai la nord de Năvodari. Au bubuit tunurile de mama focului de s-a cutremurat cred că şi rafinăria. Şi-am jupuit ataţia popândăi şi atâţia serpi acolo în acel poligon de pe malul mării, lângă o gură de râu, încât cred că o mă revad cu întreaga baterie de soldaţi spălăciţi în întunecatul iad.

Plaja era o întindere lată de carapace de scoici, cât vedeai cu ochii, şi-ntr-o parte şi-n alta... am intrat în apa sărată prin acea fâşie şi tot pe-acolo am ieşit, cu picioarele înroşite.

Înspăimântătoare privelişte pentru nişte invadatori de coastă... de asta nici n-a încercat vreodată nimeni o zi Z pe ţărmul românesc.

... Şi student fiind unde să te duci? Păi nu există alt loc la mare pentru a te simţi între ai tăi decât Costineşti! Pe vremea aia naşul de la tren nu era ca aştia de azi; cu o chetă de la jumate de compartiment mergeai la mare ca boierii. Dormeam pe rând, claie peste grămadă; Mihaela cu mâna pe rucsac visând la Iulian, Liliana cu capul pe coapsele Alinei, Teodora vorbind în somn despre restanţele alea din toamnă, iar baieţii, ca nişte gentelmani, stăteau pe hol cu chiştoacele de Assos în gură şi cu părul fluturând în curentul geamurilor deschise...

... Şi-am stat pe rând în cele două Eforii, şi-n locul ăla cu nume de planetă a frumuseţii, şi-n reşedinţa nomenclaturiştilor cu nume desprins din legendele greceşti. Iar dintre toate, am ales să rămân supus şi fidel staţiunii Saturn şi... binenţeles soţiei mele dragi.

... Eiii, şi tot aşa, şi tot aşa, iată că timpul a trecut, azi copiii se învârt pe lângă tine, uneori te enervează de-ţi vine să treci tu în locul lor şi când eşti în faţa oglinzii, deşi nu-ţi vine încă a crede, te găseşti în faţa unui chip mult mai mare decât cel cu care erai obişnuit, mai puţin vesel, brăzdat de urme de nesomn şi cioplit parcă de un artist popular cu o bardă ştirbă.

Dar să lăsăm trecutului de mult apus ceea ce cu nesaţ şi nesimţire timpul ne-a răpit şi să ne vedem de ale noastre dragi şi sublime clipe prezente.

Iar ca să fiu din nou în ton cu spiritul domnilor ce îngrijesc de respectarea rigorii acestui tablou informativ, am să ofer scurt câteva note, deloc inspirate din prea-atotştiutorul internet.

Aşadar, dacă periplul marin de-a lungul litoralului românesc îţi va fi ajuns într-un moment de cumpănă şi refuzând cu încăpăţânare ofertele vecinilor slavi sau ale mai vechilor popoare meditereneene, vei căuta totuşi să respecţi căutarea frumosului în sublima ţară cu nume de ţinut desprins din falnica Romă, cu dragă inimă şi sinceră apreciere te îndrum a căuta loc de şedere într-unul dintre cele trei hoteluri proiectate cu măiestrie pe latura nordică a staţiunii: Hora, Balada şi Sirena, în aşa fel încât din orice cameră, de pe orice parte să vezi marea. În cel din urmă, de câţiva ani încoace îmi găsesc găzduire la unul din etajele cele mai înalte şi obligatoriu cu vedere spre nord. Simplitatea camerei o face extrem de funcţională, având totodată necesarul unui confort decent: apă caldă atunci când ai nevoie, uscător de păr pentru cei care au, televizor pentru urmărirea constantă şi consecventă a suspendării preşedintelui, cutie de păstrare a valorilor, adică unghieră, lanternă de aia mică cu led, pistolul cu muzică şi cu şampon de făcut clăbuci, sirena aia cu coadă albastra şi de ce nu, gentuţa cu ojă, lacuri, vopsele, diluant, pensonaşe... indispensabilă unei doamne sau domnişoare. O adevărată comoară, clar.

Mâncarea e după cum apreciază doamna bucătăreasă, azi bună, mâine foarte bună, poimâine excepţionala, răspoimâine extraordinară, şi tot aşa, până te saturi prin toate restaurantele sau toate terasele.

Anul asta a fost prima dată când am mâncat nişte drăcovenii de scoici, midii sau stridii, nu ştiu de care – puteau să-mi spună că sunt şi de alea de perle, ştiu însă că după ce am pus mult mujdei am rămas doar cu gustul usturoi şi cu imaginea unui mâncător de puţulici de băieţel puse pe un carton cu care m-am plimbat încolo-şi-ncoace pe stradă ca un om fără treabă.

Cert este că plaja este cea mai lată de pe tot litoralul românesc, se întinde între Saturn şi Venus şi formează un golf cu fund nisipos cu pantă lină numai bun atât pentru copilaşi, cât şi pentru cei ce vor să-şi etaleze măiestria înotului.

Ceva tot vreau să vă mai spun. După parada aia a libertăţii de la sfârşitului lunii iulie, pe plaja dintre Venus şi Saturn erau scene ca după războiul de independenţă. Drogaţi, beţi, fani şi melomani incurabili, cu căpătâi şi fără căpătâi, adunaţi din ţară şi de peste hotare, zăceau pe nisip ca nişte eroi ai neamului. Şi numai soarele a reuşit într-un târziu să-i trezească şi să-i trimită agale, ca nişte rătăciţi în Sahara, spre valurile ce se întindeau molcom spre rogojinele de pe plajă. Intrau în apă ca nişte vietăţi hăituite, epuizate, visând a continua agonia nocturnă.

Şi răcoarea valurilor îi trezea spre a le spune: Hei, superbilor vagabonzi, treziţi-vă şi duceţi-vă acasă! E de ajuns deocamadată!

Soarele răsărind din apă în ţipăt de pescăruşi, soarele apunând peste mlaştini în cârâit de cormorani, nestatornicia valurilor ce îmbrăţişează ţărmul, fire de nisip pe fundul valizei, scoici într-o pungă de plastic... şi o piele arămie.

Aceasta e marea! Şi acum, astăzi, e suficient...

******************

Aceste vorbe sunt menite celor care în primul rând au avut răbdare, citind, să-mi dedice câteva clipe din viaţa lor şi care din când în când se văd în oglindă pe ei înşişi.

CO. COS1410

30.08.2012

---

VIZUALIZĂRI: 2802 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI