Casa memoriala “Maria Lataretu”. Nepasare sau neputinta ?

TIPĂREȘTE

“Maria Lataretu este o comoara si o minune romaneasca” (Veta Biris, interpreta transilvaneana).

Un sat uitat de lume pe malul apei curgatoare izvorata din muntii ce se vad in zare. O familie cu 16 copii chinuita de foame si lipsuri, pentru care bucata de paine sau perechea de pantofi sunt obiective greu de atins. O mezina nestiutoare de carte ce porneste desculta zeci de kilometri spre orasul cel mare folosindu-si harul cantatului pentru a se refugia din ghearele saraciei. O casatorie la varsta de 16 ani cu un instrumentist de taraf de 19, legatura ce avea sa reziste pana la sfarsit. O notorietate locala raspandita cu repeziciune. De aici pana la celebritatea nationala si mondiala e doar un pas. Un traseu artistic exploziv ce o aduce pe fata simpla din poveste in anturajul celor mai importanti oameni ai vremii. Un razboi in urma caruia pe locul casei gaseste un teren viran. O casa ca-n povesti realizata din singurul lucru pe care stie sa-l faca, in locul celei distruse, nationalizata inainte de a apuca sa locuiasca in ea o singura zi. Ropote de aplauze urmate de lacrimi de durere in culise. Durere provocata de moartea fiicei de 6 ani ucisa de un caine turbat. Un public care nu banuieste ca cea care-i incantase pe scena va pleca de la concert la inmormantare. Un bocet de jale adresat cerului pentru 5 copii morti din cei 6 carora le-a dat viata. Un sot disparut in razboi caruia i se fac pomenile traditionale de catre mama lui. O sotie care il simte totusi in viata, il asteapta si intr-adevar se intoarce dupa 7 ani de detentie in lagar. Turnee, inregistrari, aparitii televizate. Compozitii nemuritoare. Concerte in strainatate. O cariera de senzatie. Disparitia sotului, rapus de cancer, eveniment ce prevesteste sfarsitul de drum si pentru ea. Singuratatea ultimului an de viata. Un cantec testament pentru cei ce au aplaudat-o de-a lungul deceniilor. Un sfarsit de septembrie neobisnuit de rece. Un sfarsit de recital care coincide cu sfarsitul existentei. Un spectacol care continua dupa retragerea ei in culise. Un public care inca nu stie ca ea murise in camaruta din spatele scenei dupa ce si-a cantat ultimul cantec. O inmormantare transformata in pelerinaj.

Toate acestea par a fi decupate dintr-un scenariu de film. Dar nu e nimic fictiv, e chiar o viata de om. Fiecare loc din poveste are o denumire, fiecare personaj are un nume, fiecare cantec are o semnificatie. Satul de pe malul Gilortului de unde se vad in departare inaltimile Parangului se numeste Balcesti si apartine comunei Bengesti-Ciocadia situata pe drumul national intre Horezu si Targu Jiu. Fata simpla de la tara care isi scria cu dificultate numele dar a ajuns membra a Uniunii Compozitorilor si artista emerita se numea Maria Lataretu, al saisprezecelea copil al Mariei si al lui Ion Borcan. Barbatul reinviat prin minune care i-a fost alaturi toata viata se numea Mihai (Tica) Lataretu, viorist din Lelesti, singurul copil supravietuitor din cei sase. “Lie, ciocarlie” este strigatul de jale adresat divinitatii dupa pierderea copiilor, prin vocea pasarii cuprinsa de disperare dupa ce lama plugului i-a distrus cuibul.

A cantat la nunta fiicei liderului suprem al acelor vremuri postbelice. Constantin Brancusi venea zi de zi sa o asculte la localul unde era angajata. A fost apreciata de cei mai prestigiosi folcloristi ai timpului. A compus cantece intrate in repertoriul Mariei Tanase. Ion Dolanescu si Maria Ciobanu au fost onorati la nunta lor de vocea ei. “Va las cantecele mele” a fost ultima interpretare pe scena caminului cultural din Romanesti, jud. Botosani, departe de Gorjul natal, cu putine minute inainte de moarte. Dupa care s-a retras in culise si a intrat Ion Luican. N-a apucat sa-si termine recitalul, pentru ca agitatia din culise i-a dat de inteles ca ceva nu e in regula si cortina a cazut mai repede.

Povestea s-ar fi sfarsit aici daca nu ar fi existat si o nora care sa-si divinizeze soacra (iata, in povestea noastra adevarata e posibil si asa ceva!). Ioana Lataretu, mostenitoarea drepturilor, a fost cea care s-a luptat cu uitarea ce era in pericol sa se astearna intr-o perioada in care am fost invadati de tonalitati stridente si vulgare.

Era firesc ca cea care a ridicat stacheta performantei atat de sus sa beneficieze de o casa-muzeu. Autoritatile s-au miscat greu si casa memoriala a aparut abia dupa 34 de ani de la disparitia artistei, prin grija norei acesteia. Amplasamentul nu coincide cu cel al casei parintesti, care nu mai exista. Realizata cu bani putini, nu a rezistat intemperiilor si obiectele din interior erau in pericol de degradare. Dupa ce a fost donata Muzeului Judetean Gorj, a fost consolidata si inaugurata pentru a doua oara. Este insa departe de a se ridica la inaltimea celei careia ar trebui sa-i perpetueze memoria. Trecand de intersectia cu drumul spre Novaci, trebuie cautat cu atentie un indicator abastru. Sageata te conduce spre casa de peste drum. Neaflandu-se intr-un circuit turistic, vizitatorii sunt rari. La acel moment noi eram singurii. La o prima privire e greu de apreciat daca muzeul e deschis sau inchis. Vazand poarta de lemn inchisa, incerc totusi zavorul si reusesc sa intru in curte. Aceasta e dominata de statuia inconjurata de iarba netunsa napadita de buruieni. Caut din priviri pe cineva care sa-mi vanda biletele de intrare. Urc scarile prispei, deschid zavorul din interior si inaintez. Pe geam vad afisat tariful de acces si orarul de functionare. Incerc sa intru. Ambele usi incuiate. Bat in usa. Nici o reactie. Ma mai uit o data la orar. Constat ca mai sunt multe ore pana la inchidere. Caut pe afis un numar de telefon. Zadarnic. Intru in vorba cu o vecina care se ofera sa ma ajute. Afla de la alta vecina numarul de contact al celui care ar fi trebuit sa ne intampine, dar raspunsul acestuia e dezarmant: a plecat, are o treaba. Nu pot sa ma plang insa ca sunt total lovit de ghinion. Perdelele celor doua camere sunt date la o parte si astfel le pot “vizita” de afara, ba chiar sa fac si cateva fotografii. Cea mai sugestiva e cea a camerei din stanga: chiar in mijlocul pozei se observa imaginea unui profil metalic vertical apartinand gratiilor de la fereastra. In spatele lui se vede prin geam un covor traditional pe perete, un ceaun, vase din lut, o bancuta din lemn, diverse alte obiecte casnice specifice locului. Camera din dreapta e dedicata obiectelor personale ale Mariei Lataretu: masa de lucru, canapeaua, costumele populare, un aparat de radio vechi, un fotoliu, fotografii. Intr-un colt se afla vioara lui Tica Lataretu langa care troneaza o sticla goala de la apa minerala, semn ca cel plecat cu treaba a avut totusi grija de propria hidratare. Pe peretele din stanga e agatat un document inramat al carui continut il voi descoperi poate intr-o viitoare tentetiva de a trece pragul casei.

Ar fi nedrept sa ierarhizam valorile trecute sau sa prezicem aparitia sau neaparitia unor valori mai mari in viitor. Sa pretuim ce avem si sa pastram cu respect in memorie ce am avut. Povestea trebuie sa continue.

---

VIZUALIZĂRI: 3127 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI