Posada de la Villa de Candelario

TIPĂREȘTE

www.posadacandelario.es

Exista multe pensiuni in Candelario: la ei se numesc “casas rurales” sau “posadas”. Aproape pe fiecare straduta intalnesti una, in care stau si stapanii. Sunt perfect incadrate in arhitectura satului.

Noi am ales Posada de la Villa de Candelario, in partea de sus a satului, la doi pasi de Muzeu, Biserica si Primarie. Se afla pe strada Enrique Fraile, 31. O cladire de piatra, cu doua etaje si parter, si balcoane de lemn la etajul doi, la fel ca toate celelalte case si cladiri din sat. Usi masive de lemn, inchise cand am ajuns, si meniuri mari afisate langa intrare strada, care-ti faceau cu ochiul ori de cate ori treceai pe acolo.

O receptie micuta cum intri, barul in dreapta, despartit prin geamuri de receptie si cu intrare separata, iar in fata un mic restaurant, unde se putea manca ceva rapid si unde am luat micul dejun a doua zi. Restaurantul unde am mancat in prima zi se afla la subsol, este rustic si nu foarte mare, insa extraordinar de primitor.

Camera dubla “superior” se afla la etajul al doilea si a costat 75€/noapte. Posada nu are lift, insa urcatul pe scara ingusta de lemn, cu covor rosu si barne peste tot, era foarte placut. Camera nu era foarte mare. Patul insa imens, te pierdeai in el :) Un televizor micut, ceea ce mi s-a parut mai mult decat potrivit, doar nu mergi intr-un loc atat de frumos ca sa te uiti la tv. O masuta cu un scaun si un dulap foarte bien incadrat in restul camerei (in perete, cu “grilaj” de lemn). Barne pe tot tavanul; de fapt, tot hanul era asa. Un felinar drept lustra pastra estetica satului pana si in camera. Baia destul de spatioasa, cu multe prosoape albe, curate si pufoase, si dozatoare de gel de dus. Un balconas mic, de unde atingeai cu mana tiglele de pe casa de alaturi, si de unde aveam niste privelisti minunate. Camera dadea in spatele hanului, si vedeam parte din Sierra de Candelario, lantul muntos de care v-am vorbit in reviw-ul anterior.

O camera rustica si menita sa te faca sa te simti extraordinar in putinul timp petrecut in ea. Oricum, am dormit cum de mult nu mai dormisem. Linistea si relaxul te imbiau la acest lucru.

Nu sunt priceputa sa descriu cu multe detalii o camera de hotel, insa veti vedea in fotografii pitorescul oferit de lemnul folosit absolut peste tot, in perfecta combinatie cu piatra si caramida.

Hanul are 15 camere, dintre care 4 duble de nivel superior. A fost cald si am fi avut si wifi, dar era pacat sa fi folosit calculatorul intr-un asa loc :)

In ziua cand am ajuns, ni s-a dat, impreuna cu cheia de la camera, si o cheie de la usa hanului, in caz ca ajungeam atunci cand acesta era inchis. Patronii - doi oameni exceptionali. Rafael a fost cel care ne-a adus mancarea si la pranz si la micul dejun a doua zi. Si, pe langa explicatiile aferente preparatelor, ne mai spunea cate una alta despre zona sau despre originea lui. Avea accent “extremeño” (Extremadura e aproape de Andaluzia) si o amabilitate si jovialitate tipice partii de sud a Spaniei. In prima zi am ales unul dintre meniurile pentru doua persoane afisate la intrare. In restaurantul de la parter se putea manca si cu 8-9€/ persoana. Noi am ales un meniu de 18€ (ca sa “aruncam casa pe geam”, cum spun spaniolii cand vor sa se simta bine) si am mancat: legume la gratar (vinete, dovlecei, rosii, ceapa, ciuperci), “judiones” (fasole cu boabe enorme) si faimosul porcusor de lapte de care v-am vorbit de atatea ori, si a carui piele caramelizata mi-a placut la nebunie. Portiile erau foarte generoase, asa incat nu am reusit sa terminam totul, spre “nemultumirea” lui Rafael. Ne-a adus doua felii mari de paine unse pe deasupra cu un ulei de masline extraordinar de aromat si de bun la gust. Niciodata nu mi s-a mai adus painea asa la pranz. La micul dejun da, v-am tot povestit de “pantumaca” in ultimul timp, insa la pranz nu. Delicioasa. Ne-a aratat omul si uleiul de masline, unul cu “denominación de origen” din zona lui. Ne-a mai spus si ca reteta lui de “cochinillo asado” (porcusorul de lapte) e una… diferita :) Noi ne-am lins degetele, oricum. Ca desert ne-au adus un platou cu vreo 5-6 feluri de prajiturele in miniatura. Nici pe acelea nu am reusit sa le terminam. Va recomand cu mare caldura locatia. Pereti de piatra, decoratii rustice, o ambianta foarte foarte placuta, si mancare delicioasa.

Domnul Rafael ne anuntase ca a doua zi, la micul dejun, vom avea “migas”. In viata mea nu mancasem “migas” dimineata. Sunt firimituri de paine, asa cum insusi numele arata, amestecate cu untura si prajite. Mancare de cioban, asa cum ne-a povestit. El fusese cioban in tinerete, si ne spunea ca asta mancau de dimineata, si pana seara trebuia sa le tina de foame, asa ca este un fel foarte consistent. Stiam ca nu o sa pot manca mult, insa tot voiam sa incerc macar. Am dat sa-mi pun o lingura din preparat pe farfurie, insa domnul a iesit imediat, nu stiu de unde, si mi-a umplut el farfuria: pentru ca pe langa “migas”, mai facuse ardei si usturoi copt, si un fel de sunculita prajita. Ne-au oferit suc de portocale natural, o cafea cu lapte in ceasca mare, asa cum imi place mie la micul dejun, paine prajita cu ulei, rosii si sunca iberica. Am incercat noi sa “dovedim” si firimiturile alea, insa nu intrau chiar cu spor. Drept pentru care gazda noastra mi-a pregatit o alta cafea si mi-a zis sa le inmoi in cafea. Nu stiam daca sa rad sau s-o iau la fuga, insa omul avea dreptate: cafeaua cu lapte (care la ei e, de fapt, mai mult lapte cu cafea) le lua din greata, asa incat am mai mancat un pic. Ca o paranteza, si ca sa nu va minunati pera mult de cafeaua cu migas, trebuie sa adaug ca spaniolii intotdeauna beau cafeaua insotita de ceva: madlene, paine cu dulceata sau unt la micul dejun, cu prajiturele sau biscuiti la pranz… Nu mi-a fost usor sa ma obisnuiesc cu acest lucru, insa in ziua de azi beau cafeaua in acest fel de multe ori. Nu ne-a lasat sa ne ridicam de la masa fara sa gustam si din prajitura de casa asezata pe o masa, la intrare, si de care nu ne atinsesem. In fine, pitoresc satul, pitoresc hanul si pitoresc stapanul. Mi-a placut foarte mult felul lui de a fi.

Dupa micul dejun, am intrebat pana cand putem sa ne lasam bagajele acolo. “Sin problemas”, “pana cand vreti”, ni s-a spus. De fapt, le-am lasat in camera, sotia lui spunandu-ne ca-i e indiferent daca face curat in ziua respectiva sau a doua zi. Acesta-i avantajul afacerilor de familie aici: patronii sunt foarte apropiati de clienti, fac tot posibilul ca acestia sa se simta bine, pentru ca, de multe ori, “el boca a boca” (publicitatea din gura in gura) este cea mai buna.

Ca si concluzie, Posada de Candelario este o locatie excelenta, unde sper din tot sufletul sa ma mai intorc intr-o buna zi!

---

VIZUALIZĂRI: 1849 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI