Balciul desartaciunilor

TIPĂREȘTE

Inainte de “pogorarea” S’intilor Petru si Pavel, intr-un consiliu largit de familie, s-a decis efectuarea unei vizite traditionale la Balciul organizat cu aceasta ocazie in localitatea valceana Rosiile. Situata la aproximativ 60 de km de municipiul, localitatea Rosiile isi datoreaza celebritatea privighetorii muzicii populare Maria Ciobanu. Nu sunt un fan al genului, dar ca sa uzez de un aforism biblic, “sa dam Cezarului ce-i al Cezarului”…

Pentru a nu intra in criza de timp, am plecat cu trei zile mai devreme, profitand de invitatia unui samaritean localnic, naravit in gazduirea in propria-i casa a turistilor de ocazie. Casa acestui domn, este foarte simpla alcatuita, dintr-o camera mare, asa zisa de oaspeti, separata de restul camerelor, unde de fapt am si stat la taclale cu Hypnos, peransmbul destul de confortabil as zice. Restul casei se compune din trei camere, o bucatarioara, iar in fata un pridvor foarte generos, deschis curentilor de aer sturlubatici, propice otitelor de calatorie.

Am sosit luni dimineata, in jurul orei 10, gazda era pitulata dupa gard, am coborat sa deschid poarta larg pentru a-mi insera ‘tomobilul in ograda, cand un “Bauu” lugubru din dosul portii mi-a confirmat ca ai casei sunt prezenti, asteptandu-ne printre razoarele de ceapa, cu sapaliga-n mana la plivit de bolbotine. C-un smoc ad-hoc de fire albe pe teasta, am pasit increzator cu tot alaiul. Urma sa petrecem trei zile de agroturism autentic. Am descins in camera de oaspeti, unde un pat urias trona aici, “constient” de importanta de care o are. Sifonierul avea patru sectiuni, foarte incapatoare, puteau fi depozitate si haine grele, de iarna, insa noi nu am avut asa ceva (pacat, ar fi trebuit, cum aveam sa constatam). Un covor mare persan, acoperea intreaga podea. In coltul nord-vestic al odaii, o soba masiva ne pleznea obraznica privirea. La fel de insolent i-am raspuns si eu, aruncandu-mi bagajele langa ea, obturandu-i astfel esteticele usite, nebanuind ce prietenie trainica voi lega cu dansa peste numai 48 de ore, pe principiu “iti dau (lemne), imi dai (energie calorica) ”. Doua fotolii mari incadrau o masuta, iar ca sa inchei cu “zugravirea” odaii, amintesc si de biblioteca ornata cu volume “usurele”, de voiaj, de la Zaharia Stancu, Marin Preda si pana la Ostrovski cu al sau “Asa s-a calit otelul” (aveam sa ma calesc si eu mintenas). Televizor nu aveam in camera, dar daca doream sa vizionam “Criza elena” sau alte filme, o puteam face la televizorul din pridvor. Nu m-a interest acest aspect, eram satul de-atatia pixeli, ochii mei de melc aveau si ei dreptul la odihna, in mod solidar cu restul organismului, vlaguit de atata munca.

Am despachetat cu eleganta bagajele, le-am randuit in sifonier, dupa care intr-o tinuta lejera, bermude, t-shirt (ca tricou s-a demodat) si-n sandale romane am uschit-o prin batatura sa “vaz eu cu ochii mei” cum creste iarba. Gospodarul terminase de plivit la ceapa, cred ca daduse si cu ceva chimicale (putea discret) contra manei. Am intrat in vorba, ca peisanii, noi cu ce mai e pe la oras, dumnealui cu grijile ogorului si livezii. I-am facut cunostiinta cu “ma famille”, fie-mea obtinand promisiunea din partea gazdei ca va asista la procesul tehnologic de extragere a mierii din faguri, chiar a doua zi. Usor flambat de o asemenea perspectiva, am trecut cu vederea mult prea repede peste promisiune. Am ciocnit de bun-venit un toi mare de tuica din productia proprie a gospodarului, dupa care am trecut la intrebari despre Balciul ce urma sa aiba loc peste 2 zile. Astfel, bine informati, sotia gazdei ne-a poftit la masa, tuica ingurgitata deschizandu-ne apetitul, in mod fraudulos as zice pentru papilele noastre gustative, extrem de sensibile. O ciorba de afumatura cu bors, facuta intr-un tuci imens, direct pe pirostrii, a deschis spectacolul culinar. Ciorba isi trimetea toate efluviile direct catre propria-mi carma nazala, cu o frenezie indubitabila. Aveam o foame de lupan pus la cura de verii mai mari. O ciusca venita parca de niciunde, a intetit focul gatleanului, lingura cu zeama incerca sa-l stinga prin miscari mecanice la viteza impresionanta. Cu nesimtirea nascuta din pojarul ce nu se mai stingea, am mai solicitat cu docilitate regizata, inca o strachina din minunatia de bors. Gospodina, as numi-o maestra borsurilor, cu reala bucurie mi-a umplut din nou strachina de pamant. De data asta, n-am mai muscat din “piscator”, iutimea era inca vie. Am savurat pana la ultima picatura, apoi cu o delicatete demna de marile restaurante, c-un dumicat de pita am curatat recipientul, de putea fi asezat fara teama la vase curate. Am uitat sa mentionez ca pita era facuta in casa, crescuta natural, fara “inflatia” bolnavicioasa practicata la fabricile urbane de paine. Numa’ la felul unu m-am ingrasat doua kile, constient ca urma sa asud dublu la tenis in week-end. Tarnosit de atata sat, m-am pus pe sporavaiala, parca pentru a compensa timpul cat am macinat intre molari bunatatea de mancare. Felul doi a durat cam 25 de minute pana ne-a fost adus, numai bine, abia se aseza cuminte ciorbita. De data asta, la felul doi, gazda ne-a traznit intai privirea, apoi mirosul cu un ghiveci de legume cu carne de grostei, preparat intr-un tuci mai mititel. Simfonia legumelor aranjate cu gust, nu distona nici macar de complezenta. Mazarea, fasolea verde, ardeiul gras, rosiile, ceapa, mararul, patrunjelul “interpretau” cu virtuozitate inteaga opera, avand grija de bucatelele de carne aproape matern. A fost serafic. Am papat lingandu-ne pe degete. De data aceasta nu am mai cerut inca o portie, nu mai puteam sa inghit, eram ca o foca esuata, sau ca o anaconda asezata/intepenita la digerat. Cu greutate am saltat ancora de pe scaunelele joase pe care statusem, masa circulara situata la nivelul genunchilor fiind oarecum incomoda. Cred ca si aici e un secret, pe care inca nu l-am descifrat, dar banuiesc ca este legat de siguranta mesenilor dupa ce termina de mancat (in caz de usoare dezechilibre, pamantul este mai aproape…asa cred).

Desertul a sosit nefiresc as zice dupa atata mancare, o prajitura gen pandispan cu visine, biensur tot din livada gospodarului.

Regret ca luat de valul inanitiei, nu am imortalizat in jpeg-uri spectacolul culinar la care am luat parte. Dupa atata destrabalare pantagruelica, am iesit modest la o plimbare pe susaua comunala, impingand la caruciorul in care se lafaia cel mai tanar vlastar al spitei mele. Odorul meu fusese hranit cu lapte de capra, era prima data cand tragea din biberon asa ceva, aveam oaresce temeri de posibilele reactii neplacute pe care un stomacel asa de mititel le-ar fi putut genera. Temerile mele nu s-au adeverit. Dupa o siesta de vreo 2 km dus, 2 km intors, am revenit la iatac sa tragem putin la aghioase. Patul ne-a imbratisat pe toti patru, iar Mos Ene ne-a picurat pe gene praf de stele, sonorul orataniilor estompandu-se treptat…deja visam.

Somnul a fost de o ora jumate adultii, iar copiii una in plus. M-am trezit buimac, convins ca este dimineata, hotarat sa plec la serviciu. Din fericire, realitatea unui scarpinat sanatos la axila, m-a readus in simtiri, fusesem muscat cu bestialitate de un purece localnic dornic de sange albastru de la oras. Am cascat ochii la intreg esalonul, toti se scarpinau, unii mai timid, altii mai energic. Pe semne, fie-mea care e un dracusor de fata, s-a jucat prea mult cu pisica, iar ca tacamul sa fie complet, nici Rex n-a ramas nebagat in seama. Amu eram putin in dilema, ce sa fac, ma adaptez sau spal putina? Am optat pentru prima asertiune. Luptam cu vicisitudinile rurale pentru atingerea scopului propus, desfatarea la tara. Am trecut in mod firesc la executarea unor activitati pe care le parcursesem vizual la Zoo, pavilionul cu macaci. Purecii satui, cu burtile preapline, aproape sedeau cuminti la strivit. La atat s-a rezumat activitatea, partea cu debarasarea piftiilor miniatural-puriciforme, lasand-o pe seama maimutelor.

Bref…

A doua zi, dupa un mic-dejun pe baza de lactate, am urcat in livada sa asistam la recoltatul mierii. Plin de intentii bune, am dat o mana de ajutor la pregatirea incipienta. Astfel m-am dotat cu una lingura de lemn si un borcan de 800 de grame in asteptarea “dulcii viituri galbene”. Gospodarul, insotit de un vecin invatacel in arta stuparitului, s-au costumat protector si au eliberat roiurile. Noi privitorii eram plasati strategic la o distanta destul de linistitoare. Albinele anesteziate probabil de fumul provocat intentionat de stupar, nu prea dadeau tarcoale, nici vremea innorata nu le prea stimula la agresivitate. Ramele cu faguri erau aduse la masa de lucru, decapacite, asezate in centrifuga si golite de continut. Operatiunile astea de care va scriu erau executate cu dexteritate de sotia gazdei, bucatareasa care ne delectase atat de bine cu o zi in urma.

Atunci, plin de curaj, m-am apropiat de vartelnita si am dat si eu cateva manivele de complezenta. Nu era greu, trebuia impus un ritm anume, moderat, pentru a nu rupe fagurii de forta centrifuga imprimata. Chiar incepuse sa-mi placa… Impresionat de aceasta dulce ocupatiune, m-am dat mai aproape si am ajuns langa un stup al carui capac era dat la o parte. Mentionez ca nu purtam masca spre deosebire de gazde. Inconstient le-am adresat puerila intrebare de ce uzeaza de astfel de echipament in conditiile in care avioanele miniaturizate sunt atat de blande. Mi s-a raspuns decent cu “lasa ca o sa vedeti de ce purtam asa ceva”. Nu trecura nici 10 secunde, cand am aflat utilitatea mastii, o zanateca de albina si-a infipt acul in ceafa mea groasa de bulgar, “promitandu-mi” astfel dilatatii de nebanuit. Cretinizat de durere am scapat un chiot de animal abatorizat rudimentar. Am coborat val-vartej la doamna stuparita care mi-a aplicat o prisnita cu otet negru de prune si m-a badijonat cu sare gema. Ceafa imi pulsa spasmodic de parca rezolvam frenetic integrale si logaritmi. Am fost condus cu mare grija spre pridvorul datator de curentii de aer, de acum prietenosi. Dupa trei sferturi de ceas, aveam capul mare, nu de inteligenta, ci de marea prostie de a scurma cu nasul direct in stup fara protectie. M-am jurat “cu ma-sa care s-o mai apropia de vreo stupina”. Pentru a mai calma durerea am fost servit cu faguri de miere, pe care ii mestecam mecanic, fara sa-i simt, lasand pentru alte zile aprecierea dulcetii acestora.

Am adormit ca un copil botogas care face buba, in durere si gemete…

Dimineata am fost fresh, parca nu se intamplase nimic, leacurile facusera minuni. Eram pregatit pentru balci. Doream cu ardoare sa vad balciul cu toate ale sale. Din copilarie m-a fascinat lumea iarmaroacelor, “Zahei Orbul” a lui Vasile Voiculescu m-a impregnat cu interes fata de acest mediu. Femeia cu barba, omu-pantera, sfarma-lanturi si alte personaje sunt inca vii in memoria mea. Ma gandeam, in naivitatea mea, ca e posibil sa vad asa ceva la balci.

Imbarcati in ‘tomobil am ajuns si la balci. Deziluzie totala… Balciul este un loc de unde se aude multa muzica amestecata, artistii “revarsandu-se” din boxele amplasate din metru-n metru. Prima halta am facuta la raionul de incaltaminte pentru cabaline. Mi-am masurat ochiometric-instinctiv laba piciorului si am trecut mai departe…. nu se potrivea… Mobila noua, mese, scaune, canapele, dulapuri erau aruncate in degringolada de o parte si de alta a “aleilor” de conjuncture. Mexicani de-ai locului te imbiau cu oferte imbatabile. Era “s-o fur” cu un modulator auto. N-am cedat tentatiei si bine am facut, mai incolo oferta era la jumate. Am achizitionat “scula” la 20 de lei, bucuros ca primesc si un stick de 1 giga la doar 10 lei. Ce mai teapa am luat (in masina cand am instalat “scula”, pas sa functioneze…prinde orbu’, scoate-i ochii…, incepuse torentiala de ploaie).

Marfa era din belsug, pentru toate gusturile si toate marimile. Toale noi si second-hand, caltuni de musama (promovati a fi de piele veritabila), fructe si legume de sezon, exotice si nu prea, tarabe cu mici si bere, tonomate de inghetata, ace, brice si carice etc, toate asezonate cu tiribombele vechi pe lanturi. Melanjul era naucitor, unii total neinitiati asa cum eram noi, putand suferi traume in conditii de sedere prelungita. Am dat o raita intregului iarmaroc, iesind mai mult lesinati din multimea devoratoare. Nici nu stiu ce am mai cumparat, parca alvita si cocos de zahar rosu pentru fie-mea, lu’ ala micu i-am “speriat” un ciocan din ala muzical, de musca bietu’ copil din el ca din paine. De tampit ce am fost, am cumparat doua seceri, nu stiu ce o sa fac cu ele, dar n-am rezistat ofertei fluturate artistic de un balaoaches care m-a imbrobodit cu textul ca “numai azi 12 lei bucata”. Mirosindu-ma ca victima sigura mi-a mai dospit una si mai si “doua bucati la 15 lei”. Deja eram KO, am scos teschereaua si am platit, convins ca am realizat afacerea vietii. Am fost tarat de sotie spre iesirea din “balciul desartaciunilor”, nu cumva sa mai fac vreo alta achizitie potrivita, in plus incepuse sa ploua. Cand am ajuns la masina, am constatat cu uimire ca in cosnita se mai adunasera doua strachini de pamant, trei ardei iuti si o lanterna cu leduri. Incostienta indusa de mediul vizitat ma lucrase subversiv…

Am gonit ca un disperat pana la casa unde gasisem gazduire, chitit sa ma imbat si sa fac amor cu bestialitate. Pas de se putea, copiii nu ne permiteau asemenea intimitati. Am adormit docil, am baut doar un det de tuica. Peste noapte s-a facut frig, insuportabil. Am fost impins afara din pat de consoarta si trimis dupa ceva vreascuri, paturile nu mai faceau fata. Din ograda am cules lemnele asezate stiva, le-am dus in odai, unde le-am inghesuit in soba. Am facut un fum sa-l tai cu cutitu’. Geamurile date la perete ne-au furat si bruma de caldura pe care o acumulasem. Pasamite era primul foc aprins in soba aceasta, de la terminarea iernii incoace. Cu rabdare si cu inca un det de tuica am asteptat sa duduie si sa dogore soba. Saraca, la inceput o ponegrisem, acum era cea mai calda prietena.

Spre ziua am adormit, iar la 9 dimineata eram imbarcati in ‘tomobil si plecati spre “vastele noastre cotete” de apartamente de la oras.

Cine face ca mine, ca mine sa pateasca…

---

VIZUALIZĂRI: 3501 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI