Muntele Athos - Gradina Maicii Domnului partea a II-a

TIPĂREȘTE

Prima parte o puteti citi aici

Gradina Maicii Domnului 2010

Partea II – Inceputuri

1. Precizari

Daca ati ajuns deja la Alexandros Palace, veti afla foarte repede ca posibilitatile de miscare in spatiul inconjurator sunt destul de reduse. Si, pana la urma, trebuie sa te bazezi tot pe automobilul personal, cu care poti sa ajungi destul de usor la Agios Nicolaos (un sat interesant, cu ulite inguste si taverne pitoresti), Nea Roda, Vourvourou si chiar Kalamitsi (pe bratul Sithonia). Asadar, devenind constienta de acest neajuns, priveam nemultumita la anunturile afisate pe geamul usii de la intrare in restaurant, care faceau vorbire despre deplasarea cu feribotul. Am remarcat ca toate excursiile propuse vizau, in principal, sa privesti la Muntele Athos dinspre mare... „Bine, frate, inteleg ca e inalt Muntele Sfant, dar ce? , mergi intr-o excursie numai ca sa te uiti la el? ”, imi spuneam necajita. „Unde sunt elementele de atractie specifice locurilor pe care le vizitezi? Ca asa, sa-ti placa doar sa stai si sa te uiti peste mare, de la Kalamitsi, de exemplu, in loc sa faci scufundari sau sa admiri peisajul ciudat al unor plaje aferente, ori alte preocupari specifice locatiei, inseamna ca ai ajuns deja la varsta a treia”... Cea mai interesanta propunere mi s-a parut ocolirea peninsulei, dar asta nu puteai s-o faci in fiecare zi, iar programul artistic ce ti se promitea, inclus in costul calatoriei, nu parea prea atragator. De aceea, mi-am propus ca in maximum o saptamana de la sosire, sa gasesc o solutie serioasa, care sa ne asigure mai multa mobilitate si distractie. Evident ca nu ma puteam adresa Fanariotului. „Ce sa-i mai ceri Fanariotului? ”, imi spuneam eu. „Si asa, a facut destul pentru noi! Auzi colo, sa le oferi gratuit prietenilor patru camere la un hotel de cinci stele, pentru a petrece un sejur prelungit, iar astia sa-ti mai ceara sa-i si plimbi pe gratis si, neaparat, sa le angajezi ghizi cunoscatori ai zonei, ca sa le spuna povestile locale si astfel, sa nu se plictiseasca”... De aceea, m-am adresat tatei si am emis pretentii, asa cum ar face orice copil cu parintele lui. Ei bine, parintele meu mi-a zambit zeflemitor si mi-a amintit ca, de foarte multa vreme, devenisem majora, asa ca a cam sosit vremea sa ma mai descurc si singura. Drept pentru care, a trebuit sa am o discutie serioasa cu Mitica: „- Ma, vezi ca astia sunt cam expirati: nu-i intereseaza decat sa joace poker, sa manance, sa bea si sa stea cu burta la soare. Prin urmare, tare mi-e teama ca o sa ramanem priponiti la Alexandros Palace. In afara de Ouranopoli si, eventual, o plimbare cu barca pana in rada portului Daphne, nu cred sa avem parte de altceva”... „- Hm”, a facut Mitica. „Pai ce, noi am venit aici cu trotineta? Daca nu ni se ofera vreo posibilitate sa cunoastem locurile si oamenii, ne urcam in masina si vizitam toate imprejurimile. Nici nu trebuie sa le spuneam. Ne ducem pe bratul Sithonia si chiar pe Kassandra. Vedem toate statiunile. Ajungem si la cazinourile de la Porto Carras. Intram cu 10.000 de Euro si dam lovitura. Pana se prind proprietarii ca numaram cartile, am facut rost de bani ca sa inchiriem un catamaran pentru o luna de zile, cu echipaj cu tot. Dupa aia, este simplu, vedem noi unde mergem cu el si ce facem! ”... Iar cand am aflat cat de frumos gandea omul cu care convietuiam, mi-a venit inima la loc. E drept, chestia cu cazinoul m-a lasat cu gura cascata si am stabilit ca, atunci cand vom reveni singuri in Halkidiki, neaparat sa punem in aplicare planul acesta indraznet (dar asta e o patanie despre care am sa va povestesc cu alta ocazie!)...

Asadar, ii pun in garda pe cei dintre dvs, care pierd timpul in fata statuilor, a monumentelor istorice cazute in paragina si care merg la o locatie turistica numai ca sa se mandreasca cu momentele de „viata pierduta”: randurile ce urmeaza prezinta intamplari reale, unele foarte tari, legate de manifestarile oamenilor care populeaza zonele de interes turistic din Halkidiki, iar altele, de cele ale turistilor... E drept, intr-un mod deliberat, uneori, toate acestea sunt prezentate cu incarcaturi emotionale putin diferite fata de cele firesti (!) si, din acest motiv, este posibil sa va induca o senzatie de „neobisnuit”. Drept pentru care, rog sa-mi fie cu iertaciune... Totusi, va fac o marturisire si veti vedea de ce: pentru prima oara in viata mea, am fost nevoita sa redefinesc „firescul”.

2. Fanariotul, un diletant in curs de perfectionare

Destul de repede, mi-am dat seama ca temerile mele se adevereau: Fanariotul nu se gandise sa organizeze vreo excursie, nu avea nicio preocupare in sensul acesta si nu considera ca este firesc sa o faca. (In locul lui, eu as fi propus un program complet. Ca daca-i bal, bal sa fie!... In fine, pe el il interesau numai pokerul si Lucretia). Cred ca, in acceptia lui, singura noastra excursie ar fi fost, sa mergem la Alexandroupoli si sa-i cunoastem familia. (Cine stie ce le mai spusese oamenilor? !). In fine, trecand in revista tot ceea ce stiam despre grec, am stabilit ca singura modalitate prin care am fi putut sa ne facem de cap, fara sa i se aduca vreo atingere eforturilor sale (este un tip destul de orgolios, ca toti barbatii, de altfel), era ca el sa piarda la poker o suma considerabila, iar totul sa para o intamplare. Ulterior am vazut ca nu numai eu socoteam asa. (Ca sa vedeti ce buni prieteni suntem si cat de profund ne gandim la cel ce ne face un bine!).

Pentru a-l cunoaste mai bine pe Fanariot, altfel decat il vedeam ca partenera de poker, in prima seara, am refuzat sa particip la joc si mi-am asumat rolul de „banca”, un fel de crupier, adica cel care are grija de jetoane: le vinde, le cumpara (dupa cum doresc jucatorii – primeam numai un mic comision din partea lor), imparte cartile (nu mai striga nimeni la tine: „- Plange masa! ”, atunci cand, potrivit regulilor pokerului clasic, iti vine venit randul sa imparti cartile si uiti sa pui pe masa suma obligatorie) si chibiteaza. Daca vreti, el este arbitrul, iar in cazul unor disensiuni, intervine, judeca, prezinta argumente solide si restabileste ordinea – asa jucam noi (!). Tot „banca” stabileste suma obligatorie de intrare in joc. Aceasta poate fi suplimenta pe parcurs, la cererea unui jucator si cu aprobarea celorlalti, dar nu in timpul jocului propriu-zis (a mainii, cum am stabilit eu sa-i zic in prezentarea de fata). Pana atunci (cativa ani la rand), functia aceasta importanta o detinuse mama, uneori Margit si toata lumea fusese multumita. Evident ca anuntul meu i-a surprins pe toti, dar argumentul invocat (ca as fi obosita si vreau sa ma odihnesc activ!) a fost suficient de convingator.

M-a contrariat faptul ca Fanariotul a adus cinci pachete de carti noi si sigilate (!), pe care le cumparase de la receptia hotelului. Asta era treaba „bancii”. (Oricum, nu mi-a solicitat sa retin contravaloarea lor si sa i-o returnez, asa cum se obisnuieste – imparteam costul la cinci si-i returnam patru parti. In fapt, indiferent de valoarea lor, noi calculam toate cheltuielile cu scrupulozitate: ne straduim si incurajam orice actiune care conduce la cresterea increderii reciproce. Si suntem avizi de matrapazlacuri, dar admiram numai hotiile de calitate!... A doua zi, m-am interesat de pret si i-am dat banii cuveniti. I-am dat si partea ce ne revenea din suma platita chelnerului care ne-a servit in timpul partidei). De aceea, inainte de a deschide jocul, m-am uitat mai atenta pe spatele lor si am ramas perplexa: toate cartile erau insemnate. Imediat am priceput stratagema banditului grec si, sa fiu sincera, m-a cuprins mila: ma gandeam ca este imposibil sa gandeasca atat de rudimentar (Cate lucruri nu afli despre oameni, daca joci poker in deplasare pe terenul lor!). Evident ca n-am zis nimic. Am luat pachetul desfacut si l-am dat spre analiza fiecarui jucator. Am afisat un aer plictisit, ceea ce l-a incantat pe Fanariot (!). Socoteam ca fiecare trebuie sa se dumireasca singur de hotia facuta. (Altfel, nu se cheama ca esti jucator de poker!). M-am uitat la tata si am zambit: „Daca si acum castiga, inseamna ca mai am de invatat”, mi-am spus meditand la toate smecheriile pe care mi le insusisem de la el. (Pentru ca, nu stiu cum facea in trecut, dar mereu se ridica castigator de la masa, iar lucrul asta ma scosese din sarite de mai multe ori). Insemnarea cartilor era simplista, in comparatie cu ceea ce ma invatase parintele meu in copilarie. Asadar, am memorat imediat sistemul. (Ce inseamna sa fii „banca”!).

Fanariotul era foarte vesel, atent si gentil cu Lucretia, generos cu toti cei de fata. Stateam pe o terasa acoperita de la piscina din deal, iar un chelner, pe care grecul il angajase cu ora, se ocupa de noi (adica, ne umplea paharele cu ce voiam sa bem, ne servea niste gustari la cerere – in prealabil isi facuse o rezerva din produsele restaurantului; la sfarsit, a strans masa si a pus totul in ordine).

Jocul a inceput pe la ora 22:00 (mama, Lucretia si Margit nu jucau) si, un timp, a costituit atractia unor oaspeti ai hotelului. Repede, au aparut niste nemti si francezi. Cred ca oamenii erau incantati de organizarea noastra si, poate, pentru ca vorbeam cu ei in limbile lor de bastina. In final, ne-au intrebat dupa ce criterii stabileam noi deschiderea si daca pot sa participe la joc in seara urmatoare... Au mai aparut cativa tineri macedoneni si bulgari – in prealabil, le vazusem masinile si, dupa numar, le stabilisem nationalitatea –, dar erau prea zgomotosi; drept urmare, i-am trimis la plimbare si, lucru curios, s-au executat – nu mi-au purtat pica. A aparut si-un roman de vreo 35-40 de ani, incantat ca vorbeam in limba lui natala. L-am primit cu bunavointa, iar omul s-a simtit foarte bine, mai ales ca toate femeile din grup ii vorbeau frumos, oarecum ademenitor (asa sunt ele si ne-am obisnuit – se simt bine sa cocheteze, mai ales daca barbatul este prezentabil). Apucase sa ne spuna ca are doi copii. Ei bine, omul s-a simtit atat de bine, incat a spus intr-o doara: „- Uite ce e, mai bine sa va spui (!) eu, decat sa aflati de la altii”... Si l-am privit, asteptand sa continue. Dar el dadea ochii peste cap si se infoia ca un cocos, uitandu-se la mine cu un suras complice. (Vezi, Doamne, eu ii cazusemcu tronc!)... „- Hai, spune, baiatu! ”, a facut Fanariotul. „Nu perpeleste pasaricile! ”... Voia sa spuna altceva, dar asa a iesit. Cred ca omul a luat indemnul Fanariotului ca pe o incurajare si a continuat: „- Divortai. Si-mi luai muiere tanara, ca nu se mai putea. O lasai dracu p-aia. Da nici asta nu face fata! ”... Am ramas cu gura cascata. Pana si Fanariotul se freca la ochi, ca si cum ar fi vrut sa vada daca nu cumva viseaza... „- Bine ca ne-ai spus! ”, am facut eu simuland o anumita incantare. „Dar Goguta ce mai face? Ea cum se simte? ”, am continuat privind la slitul pantalonilor lui... Si toata lumea a ramas masca. Mama se uita la mine de parca as fi fost o nebuna. Iar in linistea ce-a urmat, omul a intrebat foarte timid, punand mana peste slitul pantalonilor, parca incercand sa-l fereasca privirilor mele: „- Care Goguta? ”... „- Pai, aia de-o lasasi acasa cu un copil! ”, am schimbat brusc tonul devenind rece si nepasatoare. „Daca tot vii si ne spui povesti de mare crai, spune-ne-o p-asta, ca-i singura care ne intereseaza! Iar daca nu stii inca patania, intereseaza-te! Noi suntem aici in fiecare seara. Povestile de perpelit pasaricile (!), sunt deja expirate”... A fost un ras nebun, iar omul ne-a parasit imediat, de parca am fi fost ciumati iar, ulterior, ne-a evitat multa vreme...

Jucam un fel de poker clasic, cu sase jucatori. N-am intervenit si am servit cartile corect. (Se poate si altfel, dar nu aveam motivatie. In copilarie, cand nu dadeam cartile in succesiunea lor fireasca si eram prinsa asupra faptei, tata imi spunea mereu: „- Ce proasta esti! Vrei sa rada toata lumea de tine si sa-ti spuna asa? ”). O vreme, Fanariotul a castigat. Apoi, lucrurile s-au schimbat: Adela, Istvan, si Hans au refuzat brusc sa se mai uite la cartile primite si jucau in „orb” (adica, plusau sau pasau aparent la intamplare!), iar sortii s-au schimbat. Tata le privea sumar si avea grija sa le acopere cu palma. Intr-un final, Fanariotul s-a enervat si a inceput sa-si ascunda cartile in palma, sub camasa, uneori le baga in buzunar, ca si cum i-ar fi fost teama sa nu i le vada cineva. (Era evident ca nu reusea sa memoreze cartile tuturor partenerilor si devenise constient ca se facuse de ras – nu prea era rodat la smecherii, iar toate astea trebuie sa le inveti la varsta pubertatii!). Si, dintr-o data, pe la ora 1:00, a pierdut toata suma cu care intrase in joc. Imediat, a solicitat sa joace pe datorie, dar am refuzat: „- Domn’e, de chestia asta ai beneficiat la Bucuresti, la Budapesta sau la Viena. Aici suntem in deplasare, pe terenul tau, pe care nu-l cunoastem inca. De unde stiu eu ca nu poti sa dispari, in loc sa vii a doua zi cu datoria? Iar de la mine, nu dau banii, fara suparare! ”, am spus vesela, dar foarte ferma. „Deci, nu accept”... (De fapt, eram intrigata de reactiile lui si aveam impresia ca urmeaza sa ne pregateasca ceva neplacut. Asadar, era mai bine sa-i curm suferinta si socoteam ca invatase ceea ce era cel mai important: sa nu fure daca nu se pricepe). In cazuri din astea, este lege tot ceea ce decide „banca”, (altfel, ne-am lua la bataie, ca fiecare vrea sa-si impuna opinia!), pentru ca ea raspunde de achitarea datoriilor in 24 de ore. Asa am ajuns sa ne culcam mai devreme. Oricum, tata s-a ridicat de la masa cu un mic castig si ma tot gandeam cum facuse (am avut mereu impresia ca e un mare hot – in sensul apreciativ –, dar nu l-am prins niciodata cu nimic). Cel mai mult, a castigat Mitica, pe care nici nu-l prea bagasem in seama. Cand i-am numarat 2900 Euro, mi-am adus aminte ce facea: lasa mereu sa se vada numai spatele cartilor mici, pe care, le aseza deasupra, la vedere, in mod deliberat si enervant. („Oare, cum reusise el sa se eschiveze cercetarilor mele? ”, ma intrebam apoi si am stabilit ca, pe viitor, sa fiu mai atenta si sa nu ma las indusa in eroare de aerul lui nevinovat si amabil). Asadar, se pare ca trucul Fanariotului nu a dat roadele scontate, insa asta nu m-a incalzit prea tare, pentru ca lucrurile nu-mi erau suficient de clare. De aceea, intrand in camera de hotel, l-am rugat pe Mitica sa imparta cartile in sase gramezi, servindu-le ca la poker. Am privit cum o face, pentru ca voiam sa inteleg cum le memora grecul, potrivit semnele de pe spatele lor. Incercati si dvs sa memorati niste carti, veti afla lucruri interesante... Mitica ma privea zambind si, dupa ce a aflat ce doresc sa aflu, a spus. „- Ma, la jocul de poker, Fanariotul este un diletant in curs de perfectionare (!). L-am vazut de la Bucuresti. De data asta, l-ai iertat. Poate ar fi trebuit sa-l lasi sa faca datorii. Ii pierea cheful sa mai vina cu cartile masluite si, mai mult, daca pierdea, puteam sa ne miscam in voie (!) ”... „- Crezi ca ceilalti si-au dat seama? ”... „- Cum sa nu? Cu totii ne-am dat seama cand ne-ai dat cartile sa le vedem. Dar nimeni n-a spus nimic. De fapt, tie trebuie sa-ti multumim! , ca tu esti cea mai neincrezatoare dintre noi, iar plictiseala ce-ai afisat-o ne-a trezit suspiciuni si ne-a trezit la realitate. Si am vazut, l-ai indus in eroare pe Fanariot”...

3. Inedit

Niciodata nu mi-am putut explica ce s-a intamplat de fapt in timpul primei nopti petrecuta la Alexandros Palace: am dormit atat de bine, incat momentul trezirii l-am intampinat cu o mare nemultumire. Dar atunci cand m-am dat jos din pat, am fost incantata: eram usoara, multumita, extrem de bine odihnita si, ceea ce era cel mai important, stiam cum sa-l las lefter pe Fanariot. (Toata noaptea visasem ca discutam cu bunica, iar ea ma dascalea ce si cum sa fac. „- Vei castiga multi bani de la el! ”, imi tot spunea ea. „Ii meriti, mamaita! Esti o fata atat de buna si curajoasa! Dar la Porto Carras sa nu te duci. E prea primejdios! ”...). Privind la ceas, m-am inspaimantat: era ora 5:45. Cand am iesit pe balcon (camera dadea spre piscina!), am ramas cu gura cascata: in bazinul hotelului se scalda un caine. „Nu se poate, domn’e! ”, mi-am zis revoltata. „Pai, unde suntem, frate? Asta e hotel de cinci stele? ! ”... La sosire, vazusem placuta prin care eram avizati despre interdictia accesului cainilor in piscina, chiar facusem bascalie, intrebandu-l pe Fanariot cui se adreseaza aceasta, cainilor sau oamenilor, iar el mi-a batut obrazul spunandu-mi ca sunt de la tara (!)... Asadar, eram hotarata sa merg la el si sa protestez, ca prea se dadea mare si se mandrea cu hotelul unde ne adusese. (De fapt, nu puteam sa-l mai sufar pentru ca tipase la mine in trecut). Si totusi, m-am asezat pe un scaun si am urmarit spectacolul: cainele, un fel de Mudi negru si tanar, traversa linistit piscina si inota in lung si-n latul ei. Din cand in cand, ridica capul si maraia satisfacut... L-am tras pe Mitica din asternut si l-am adus pe balcon, sa vada si el minunea. Impreuna, ne-am uitat de-a lungul cladirii, in celelalte balcoane: eram singurii martori ai evenimentului inedit (Pe acolo, cine credeti ca se scoala atat de devreme?)... „- Hei, Cotoi! ”, am strigat la catel. „Ce faci acolo? ”... Ii spusesem „Cotoi” intr-un mod reflex si nici nu ma gandeam eu ca patrupedul va reactiona la numele asta. Dar el a tresarit, s-a intors repede si s-a uitat spre mine. Imediat, a scos un hamait plin de bucurie si s-a indreptat grabnic catre scarile de la iesirea din piscina. (Era baiat destept - stia deja unde se aflau!). Apoi, s-a scuturat cu putere si s-a asezat pe peluza cu iarba, in dreptul balconului nostru, privindu-ne calm. „- Asteapta-ma! Vin imediat”, l-am anuntat si, spre surprinderea mea, cainele mi-a raspuns in felul lui (adica a hamait la mine, ca sa inteleg ca ma place). Ne-am pus costumele de baie si am iesit afara (era cam racoare!). Am luat liftul si am coborat etajul (liftul este pentru marfa, dar poate fi utilizat si de oaspetii hotelului, mai ales ca arata ca un dispozitiv de lux: este placat cu gresie, are peretii imbracati intr-un material sintetic elegant, iar pe cel din fata usii, se afla o oglinda mare care-ti reda trasaturile cu fidelitate, e foarte silentios si se misca lin). Exista si scari, dar acestea sunt pe afara... Cainele ne astepta la usa hotelului (ca si cum ar fi stiut ca noi urma sa iesim pe acolo) si ne privea fix, de parca ar fi vrut sa ne citeasca gandurile. „- Ia spune, Cotoi, faci baie cu mine? ”, am intrebat, mai mult ca sa ma imprietenesc cu el. Catelul a hamait fericit, apoi s-a indreptat in viteza spre piscina si a sarit direct in bazin. (Asa, ca sa nu mai existe nicio indoiala privind placerea lui nemasurata!). „- Ma, asta intelege limba romana! ”, a facut Mitica uluit. „Si cred ca e dresat. N-am mai vazut asa ceva. Si, sa stii, in copilaria mea, am avut parte de multi caini”... Ei bine, asa a inceput una dintre aventurile noastre ciudate. Iar Cotoi era o comoara de caine: atent, vesel, ofensiv, discret. Ce mai? O sa vedeti... Dar ceea ce ne-a uluit pe noi si ne-a pus pe ganduri era ca avea o calitate iesita din comun. Dar sa nu anticipez...

4. Pescuitul de caracatite

Prima isprava ciudata s-a petrecut imediat dupa micul dejun. Mitica voia sa pescuiasca neaparat si nu stiam unde. „- Apa nu-i pesti! ”, ne-a informat Fanariotul la masa si mi s-a parut ca e cu capsa pusa. I-am povestit despre Olimpiada si de ceea ce vazusem cu o zi in urma. El ne privea neincrezator si am dedus ca habar n-avea de minunatiile pe care i le oferea propria lui tara... „- La Trypiti trebuie sa fie peste! ”, am conchis eu. „Am citit pe internet ca acolo, un pescar a prins o dorada de 5 kg”... Fanariotul a inceput sa rada: „- Visati la tine. Lasa vraja! ”... Tata a intervenit: „- Fanariotule, lasa-i, ba, sa viseze! Mergem si noi acolo. In definitiv, ne obisnuim cu locurile. Vedem cum arata o dorada naturala. N-o fi de 5 Kg, chiar mi se pare o isprava pescareasca! , dar n-are importanta. Nici nu stiu ce momeala sa folosim”... Privind catre Mitica, a intrebat: „- Ce-i pui, Mitica, in carlig? ”... Mitica s-a uitat la el serios si a raspuns: „- Mi-am luat de-acasa niste momeli si niste sprot din silicon. Luam si paine de la restaurant. O sa vad acolo. Trebuie sa mai fie pescari. Am mai prins peste in Marea Egee”... „- Unde? ”, a vrut sa stie Fanariotul... „- In Thassos, in Creta”... „- Eh, Creta e la drieacu-n praznic! ”, a facut el dezaprobator... Mi-a sarit mustarul: „- Coane, nu trebuie sa veniti cu noi! Stai aici si pregateste-te pentru diseara, la poker. Intre timp, fa rost de bani, ca vreau si eu sa joc. Sau duceti-va la receptie si cereti wireless-ul promis pe site-ul lor, ca sa intrati pe platforma forex. Stati cu picioarele in apa rece si pierdeti banii. Noi ne ducem la Trypiti”... „- Stai, finuto, ca n-a dat capra-n pepeni! ”, a facut el impaciuitor, dar destul de apasat. Am ramas cu gura cascata: pe-asta n-o stiam si ma tot gandeam la ce vrea sa spuna, probabil, era vorba despre vreun proverb grecesc tradus dupa ureche. De-aceea, m-am uitat la Lucretia, sa-mi spuna ea ce zice grecul... „- In primul rand ca nu-i vorba de capra, ca asta-i alt animal”, a facut ea, vorbind rar si apasat. „Se spune scroafa, nevasta porcului sau, mai degraba, a vierului. Cred ca e de la kapros, porc, vier”... „- Asa, asa, spune bine la tine! ”, a facut Fanariotul privind-o duios... „Oricum, nu stiam ca pe la voi, vierul mananca pepeni”... „- Manancaaa!... Ohoho!... ”, a asigurat-o Fanariotul cu o mina de cunoscator, dand din cap... „- Apoi, ce inseamna asta, Costas? ”, l-a luat ea la rost, intrerupandu-l si fara sa tina seama de duiosia-i din priviri. „De ce te rastesti la fata? Are dreptate. Nu vrei sa mergi, stai singurel la hotel. Sa vedem, iti convine? ”... „- Nuuu convine! ”... „- Ei, daca nu-ti convine, mergi cu noi. Vedem si noi cum se prinde peste”...

Cand Mitica a scos din apa prima caracatita, aproape toti pescarii de pe dig au strigat ceva la Fanariot (el facea pe interpretul intre ei si noi). „- Lasat peste mai incet! ”, a murmurat Costas oarecum speriat. „Astia bate la tine”... Mitica s-a facut ca n-aude... „- Fanariotule, acum ce trebuie sa fac cu animalu’ asta? ”, l-a intrebat el, in dorinta de a afla de la oameni cum se procedeaza... „Nu stie. Tu pescar! ”, a raspuns grecul, ca si cum ar fi vrut sa se eschiveze si l-am privit curioasa, sa inteleg cum gandeste. Dar n-am avut timp sa ma lamuresc. Tata s-a dat mai aproape de noi, de parca ar fi vrut sa-l asigure pe Mitica ca-l va apara in eventualitatea unor conflicte cu localnicii, iar atitudinea asta m-a impresionat. Imediat, a luat firul, la capatul caruia se afla captura si a dat cu ea de betonul digului. Si, pentru ca aceasta mai misca inca, a repetat operatiunea cu o precizie de robot. „- Asta trebuie sa faci! ”, a stabilit el... Pescarii greci priveau la el cu respect (fie erau impresionati de siguranta tatei, fie pentru ca-l vedeau atat de suplu si bine cladit!)... La a patra caracatita scoasa din apa, toata lumea a venit langa noi (E drept, Mitica se muta mereu schimbandu-si locul pe dig, dar noi incercam sa-i mutam lucrurile si capturile cat mai aproape, sa le aiba la indemana). Cativa greci s-au uitat printre momelile lui Mitica. „- Unde invatat pescuieste? ”, a intrebat Fanariotul... „- La Romanica (!) ”... „- Asta unde drieacu mai e, ma? ”, a intrebat-o pe Lucretia... „- La el acasa (!) ”, radea ea... Dupa ce a scos cea de-a 11-a caracatita si si-a potrivit lanseta, cativa oameni au inceput sa arunce cu pietre in apa, de parca ar fi vrut sa ne alunge de-acolo. Asadar, m-am dus direct la unul mai obraznic, aflat in apropiere (am socotit ca este suficient sa-l pun numai pe el cu botul pe labe, pe ceilalti ii dezarmam prin puterea exemplului). Omul radea oarecum batjocoritor si, imediat ce m-am indreptat catre el, s-a schimbat la fata, privindu-ma temator. (Cred ca aratam foarte determinata – in momentul acela, in mod sigur regreta ca-mi statea in cale). M-am rasucit pe loc si am dat sa-l lovesc cu laba piciorul in falca, dar m-am oprit la circa 2 cm de barba lui si am ramas asa cateva secunde. Apoi, am lasat piciorul jos si i-am aratat iesirea de pe dig. Eram in costum de baie si cred ca aratam foarte bine, pentru ca atunci cand m-am uitat la ceilalti greci, ca sa-i inspaimant (!), i-am vazut privindu-ma admirativ. In apropiere, se afla un politist de frontiera (asa cred – avea uniforma celor de la granita), care supraveghea incarcarea unui feribot ancorat langa dig. Vazuse si el cu ce probleme ne confruntam, dar nu catadicsise sa se implice. Asadar, s-a apropiat de noi si i-a poruncit omului care statea perplex si se uita la mine: „-Thighe apo dho! ” (cred ca inseamna „Pleaca de aici! ”, dar nu sunt prea sigura daca asa am auzit). Ei bine, din momentul acela nu ne-a mai deranjat nimeni... „- Trebuia sa-i lasi in pace! ”, mi-a spus Mitica atunci cand m-am intors langa el. „La caracatite, nu conteaza daca arunci cu pietre in apa. Aici este o adancime de vreo sase metri, iar caracatita nu reactioneaza ca pestele”... „- Ba, finuto! ”, a facut Fanariotul amuzat si, parca, mai linistit. „Este periculoasa la tine! ”... „- Foarte periculoasa”, am raspuns razand. „Asa ca, ai grija cum vorbesti cu mine. Acum, eram cu piciorul gol si mi-a fost teama ca ma ranesc in barba omului, dar alta data, daca ma vezi incaltata, sa te feresti de mine! ”... Si toata lumea a izbucnit in ras. Fanariotul l-a intrebat pe tata: „- Tu invatat balet la fata? ”... „- Nu. Nu eu. Nevasta-mea”, a raspuns el. „- Aha, d-aia strigi la ea, Balerina? ” (tata a poreclit-o asa, pe mama, iar ei ii place). „- Da. D-aia”, a admis tata amuzat... Fanariotul i s-a adresat mamei: „- Balerina, de ce nu invatat si la Lucretia? Aparat la mine”... „- Ei asta-i acu’! ”, a facut Lucretia. „In loc sa ma aperi tu pe mine, vrei sa fii aparat”... „- Nu vazut ce bine stai cu batu la apa si apara femela de pietre? ”... „- Pai, da, dar tu nu stii sa prinzi caracatite. Vezi? ”... „- Invatam”, a soptit el in urechea Lucretiei si a sarutat-o pe obraz...

Treptat, Mitica a scos din apa mai multe caracatite si le-a pus pe toate intr-un anumit loc de pe dig, care i se parea mai potrivit. M-am asezat strategic, ca sa le apar (prea se inghesuiau grecii sa vada minunea) si le-am numarat: erau 17 (una era foarte mare si pe ea o tot pipaiam scotand-o in evidenta si falindu-ma cu ea – cred ca avea vreo trei-patru kg). A aparut un grec zambitor si bine imbracat. „- Kalimera! ”, a facut el. I-am raspuns la fel de zambitoare, iar el a inceput sa-mi vorbeasca cu oarecare condescendenta, dar foarte repede. N-am inteles decat „tsipouro” si, prin urmare, am spus: „- Borite na milate pio argha? Ime apo Rumania. Epanalavete, sas parakalo” („- Vreti sa vorbiti mai rar? Sunt din Romania. Repetati, va rog”)... Memorasem frazele din ghidul de conversatie si le mai utilizasem si cu alte ocazii. Speram ca daca vorbeste mai rar, pot sa inteleg cateva cuvinte si sa-mi fac o idee despre ce-mi tot spunea; de-njurat, se vedea cu ochiul liber ca n-avea de gand, mai ales ca politistul de frontiera se asezase strategic langa mine si privea la eforturile mele privind ingaduitor, dar destul de impresionat. Fanariotul a ramas cu gura cascata, dar n-a intervenit. Tata zambea pierdut. Margit m-a strans de brat, semn c-o impresionasem prin tot ce facusem sau spusesem pana atunci. Adela, Istvan si Hans, impreuna cu mama, discutau cu Mitica. Dintr-o data, l-am simtit langa mine pe Cotoi. (La hotel, dupa ce-i dadusem sa manance bunatatile de la restaurant, pe care le dosisem – este interzisa scoaterea alimentelor in afara incintei acestuia –, ii sugerasem: „- Hai cu mine, sa facem baie la mare. Sa fii cuminte! ”. Si cainele m-a urmat foarte ascultator. Am ajuns primii la digul de la Trypiti, iar Cotoi s-a pierdut intr-o disputa cu ceilalti caini de prin partea locului – sunt multi maidanezi pe acolo (!). Vazand ca se descurca si singur, l-am lasat de capul lui, pentru ca trebuia sa-l ajut pe Mitica. Ulterior, au aparut si ceilalti, care au venit pe plaja: intai parintii – tata cerceta atent fundul apei, langa mal si nu intelegeam de ce (!), apoi restul. Asadar, in afara de Mitica, nimeni nu stia de relatia mea cu cainele). S-a lipit de mine privind atent la omul care-mi vorbea. Pana atunci nu se dezlipise de Mitica si se uita concentrat la apa; pentru ca era atat de cuminte si interesat de felul cum pescuia prietenul meu, nu l-am deranjat. Maraia incetisor inainte de prinderea fiecarei caracatite, ceea ce ma contrariase intr-o oarecare masura, dar nu pana intr-atat incat sa ma determine sa cercetez aspectul (!)... Nu stiu de ce, dar felul de a fi al cainelui mi-a sporit atentia si mi s-a parut ca inteleg ce spune grecul cel politicos. Acesta a inceput sa vorbeasca mai rar, atat de rar, incat am avut impresia (intentia lui mi-a aparut deodata in minte) ca vrea sa-i inteleg neaparat oferta. Asadar, l-am ascultat cu rabdare, dupa care i-am raspuns: „- Perimenete mia stighmi, parakalo” („Asteptati o clipa, va rog”). Apoi, catre Mitica: „- Corcodel, omul asta spune ca e patronul restaurantului de acolo. Zice ca prepara el octopodele si ca sunt minunate cu tsipourou. Ce-i raspund? ”. Ei bine, Fanariotul a inlemnit. Si clipea des, ca si cum ar fi vrut sa se convinga ca nu viseaza. (E un fel de tic la el. Mereu mi s-a parut ca isi facuse un obicei procedand asa, probabil, ca sa fie mai sugestiv cu cei ce nu-l puteau intelege atunci cand se exprima in limba romana, drept pentru care, uneori, adopta aceasta atitudine teatrala, specifica momentului). Mitica s-a gandit putin, apoi a spus, privind la tata si asteptand parca incuviintarea lui: „- Va propun sa mergem la Amouliani. Ne intoarcem pe la 14:00. Pana atunci, grecul are timp suficient sa prepare captura. Fac cinste. Ce ziceti? Am din ce, doar am castigat aseara la poker”. Propunerea lui Mitica a cazut ca traznetul, mai ales ca precizarea lui din urma a facut-o razand intr-un mod foarte placut. Toata lumea a fost incantata. Numai Fanariotul parea sa faca mofturi, dar Lucretia l-a luat la zor: „- Haide, draga, ca doar nu ma lasi singura printre greci! ”, a spus ea si l-a sarutat pe obraz. N-a mai avut nicio obiectie. De aceea, am raspuns patronului care astepta: „- Ine etimo se dhio? Tora prepi na pame na Amouliani” („Este gata la ora doua? Acum mergem la Amouliani”)... „Tha perimeno” („- Va astept”), a sfarsit el, amuzat de eforturile pe care le faceam (dar a inteles, chiar daca poceam cuvintele sau inventam expresii!) si a dat niste porunci unuia dintre pescari. Imediat, acesta s-a apropiat si a legat caracatitele, apoi le-a urcat intr-un carucior si s-a indepartat cu ele spre restaurantul care se afla la numai 50 de metri, la baza digului, pe plaja... „- Thelo na sas proskaleso se ghevma! Oli! Se dhio”, a strigat Mitica spre pescari, de parca ar fi fost contaminat de stilul meu (si m-am mandrit cu el, ca nu era unul batut in cap). „- Cum, ba? ”, a spus Fanariotul, privindu-l dezaprobator. „Ii inviti pe-astia la masa? Dupa ce te-au injurat? ”... „- E bine, Fanariotule! ”, a aprobat tata. „Lasa, ca e bine sa vada si ei ca nu suntem zgarciti si ca am venit la pescuit numai ca sa ne distram. Pentru ei, chestia asta este un mod de viata. Asa ca, lasa-i sa vina! ”. Si, cum feribotul se afla deja acostat la dig, dupa ce Mitica a strans lansetele si le-a lasat impreuna cu momelile sale in grija patronului de restaurant, ne-am urcat. (Plata tarifului se face pe vas, iar acesta are pe el, pe doua niveluri, mai multe bancute). Vasul este ca unul cu care se fac plimbarile in Herastrau (priviti la poze). De fapt, drumul cu vaporasul nu-ti ia prea mult timp (circa 20 de minute). „- Mergi cu mine? ”, l-am intrebat pe Cotoi. Nici nu s-a sinchisit si s-a urcat repede pe feribot, de parca ar fi fost ceva firesc. Si nimeni n-a obiectat. „- Al cui este cainele asta? ”, a intrebat Lucretia. „- Al meu”, am spus repede. „- De cand? ”, a vrut sa stie Fanariotul. „- Din aceasta dimineata. Ne-am cunoscut la piscina. Facea baie acolo si am inotat impreuna”... Fanariotul a clatinat din cap a neincredere, dar n-a comentat. Cred ca era contrariat de discutia ce-o avusesem cu patronul restaurantului, de opinia tatei si inca isi rumega nedumeririle, ori se gandea la pierderile din seara trecuta (dar nu prea cred: suma era prea mica pentru el!). Nu i-am mai dat atentie, mai ales ca eram preocupata de discutia ce-o avusesem cu patronul grec: eram surprinsa de faptul ca-mi adusesem aminte toate cuvintele. (De fapt, nici nu stiu ce ma surprindea: ma aflam pentru a opta oara in Grecia si, de fiecare data, ramaneam cu un bagaj de cunostinte care se marea). „Oare am vorbit corect? ”, ma tot intrebam... „- Pu emathes elinika? ” („Unde ai invata limba greaca? ”), m-a intrebat Fanariotul... „- Edho” („Aici”), i-am raspuns razand. Apoi, am adaugat in limba romana: „- Daca ai sti cate zile am pierdut memorand ghidul de conversatie roman – grec. Stiu si paginile unde se gasesc cuvintele ce le-am folosit. Insa, trebuie sa mi se vorbeasca mai rar si cu blandete. Daca te rastesti la mine, ma pierzi de musteriu si nu te mai inghit”... „- Mustiriu, ce-i mustiriu, ma? ”, a intrebat-o el pe Lucretia... „- Ei, e o expresie. Cuvantul e de origine turca si inseamna cumparator fidel. Cred ca pe-asta ai s-o tii minte, ca tu memorezi toate prostiile. Dar, n-auzi ce-ti cere fata? Sa nu te mai rastesti la ea! ”... „- Hm”, a facut Fanariotul. „Cine intelege femelele? Cine rasteste? ”... „- Tu. Vorbeste mai calm. Intelege-te cu omul! ”. „- Da daca omu e tare la cap? Ce intelege? ”... I-am lasat sa se lamureasca singuri si m-am dus la tata. Eram curioasa ce-mi va spune. Se asezase pe o bancuta a feribotului si-l mangaia pe Cotoi pe cap, iar acesta il privea in ochi cu veneratie. Dintr-o data, am realizat cat de curat era Cotoi, blana ii lucea, iar miscarile le facea ca si cum ar fi urmarit sa se pastreze curat. (Inainte de a intra pe dig, s-a aruncat in mare si s-a desfatat cu o baie pe cinste). Brusc, mi-am adus aminte cum il alunga bunica pe catelul din copilaria mea: „- Pleaca de-aici! Esti prea murdar! ”. Si am privit la ei induiosata... Tata s-a uitat la mine ca si cum revenise dintr-o adanca meditatie. M-am asezat langa el si am asteptat. Intr-un tarziu, a spus: „- Da... Inteleg... E bine, e foarte bine. Vad ca nimic nu te schimba si te manifesti ca intotdeauna. Dar sa nu te astepti ca vei fi admirata vreodata, daca acesta este motivul subtil al exuberantei de care dai dovada. Dimpotriva! Vei deranja pe toata lumea. Unii, mai evoluati, te vor iubi. Si, probabil, va conta mult aspectul tau fizic. Totusi, incearca sa te mai temperezi: e prea devreme inca pentru a intelege in profunzime. Nu esti pregatita si risti sa ai mari deziluzii. Revin-o la firesc, la ce se asteapta de la tine. Fii mai retinuta. Nu e nevoie sa le rezolvi tu pe toate. Trebuie sa existe o logica in derularea evenimentelor. Si-apoi, nu te-am indrumat spre Taekwondo, ca sa transformi totul in circ”... Imediat s-a ridicat si s-a dus langa mama, aproape ignorandu-ma. Cred ca voia sa se sfatuiasca cu ea. Asadar, singurul om caruia ii pretuiam opinia si nu i-o rastalmaceam, pentru ca stiuse cum sa ma calauzeasca in viata, mi-a spus de la obraz ca sunt o bezmetica. (Asa face mereu!). Iar lucrul asta mi-a mai taiat din elan. Mitica a venit la mine si a intrebat: „- Cum ai putut sa te intelegi cu grecul? Esti tare! Chestia asta merita toti banii”... Cotoi a hamait la el, apoi s-a dat jos de pe bancuta, facandu-i loc langa mine. A asteptat sa se aseze si a marait fericit... „- Ma, imi aminteam perfect unde se aflau cuvintele in ghidul de conversatie. Cred ca am gresit timpi la unele verbe si am pocit cuvintele. Nu-mi este prea clar. Oricum, Fanariotul m-a intrebat unde am studiat greaca si nu cred ca a fost ironic. Tata spune ca sa-mi vad de treaba si sa nu mai fac pe desteapta”... „- Asa ti-a spus? ”, a intrebat descumpanit... „- Ei, nu chiar asa, ca el nu e Fanariotul. Dar tot aia e”... Si eram foarte necajita.

Asadar, prima zi am petrecut-o intr-o stare mai speciala si ma gandeam la cuvintele tatei: „trebuie sa existe o logica in derularea evenimentelor”. Asadar, care era logica? ... Pana la urma, am decis ca trebuie sa ma relaxez. Drept urmare, am chefuit cu tsipourou si am refuzat sa mai vorbesc greceste cu patronul, spunand: „- Este prea greu pentru mine. Fanariotule, de ce stai? Ajuta-ma! Din cauza bauturii am uitat tot! ”... Oricum, caracatitele au fost gatite excelent. Si cum pescarii se aflau si ei in incinta restaurantului (doar fusesera invitati), i-am sugerat tatei: „- Fa-le cinste, tata! Oamenii astia te admira, nu inteleg de ce, dar simt ca-i asa”... Initial, tata a vrut sa spuna ceva (nu-i place sa i se sugereze si, de fiecare data cand fac asa, protesteaza). Apoi a renuntat si s-a dus langa ei, s-a asezat la masa lor si a facut un gest catre patron ducand mana caus, la gura, aratand catre toata lumea de la masa, in semn ca face cinste. Iar cand patronul a adus preparatele sale din caracatitele prinse de Mitica (la care a mai adaugat si alte produse proprii), s-a iscat o veselie de nedescris. Si toata lumea vorbea de-a valma, de parca am fi fost drogati. Ulterior, de fiecare data cand mergeam la Trypiti, si am trecut pe acolo de multe ori, pentru ca era portul nostru de imbarcare (!), toti pescarii ne faceau cu mana si ne priveau zambitori. Ca sa vedeti ce valoare sociala pot avea caracatitele si cateva pahare de tsipouro!

4. Drumul Trypiti – Ouranopoli – Daphne (Daphni)

Drumul de la Trypiti la Ouranopoli are doua benzi de circulatie si este foarte bine turnat. Problema este ca, pe marginea lui, nu are trotuar sau vreo poteca macar, pe care sa se poata deplasa un pieton, iar soferii isi conduc masinile cu viteza foarte mare si risti sa fii accidentat (mai ales pe portiunea Trypiti – Skala). Cred ca situatia este cunoscuta, ori au fost deja prea multe accidente in zona, pentru ca la ora de varf, la Trypiti, stationeaza zilnic un echipaj de la politia rutiera greaca, care trage pe dreapta toate automobilele ce ruleaza cu peste 80 Km/h (indeosebi dimineata, pe la ora 10:00). Fac si ei ca si bulgarii sau romanii, ori ca alti politisti de pretutindeni: se ascund dupa neregularitatile terenului (un copac, o alee dosita, o cotitura a drumului, etc.). Oricum, amenzile sunt destul de piperate, in functie de viteza inregistrata de radar. Lui Hans au vrut sa-i aplice o amenda de 500 Euro (n-o platesti pe loc!). Noroc cu Mitica... Veneam de la Ouranopoli, voiam sa ajungem la Nea Roda si am vazut masina lui Hans, trasa langa masina politiei, pe aleea care duce la port. Mitica a oprit imediat si, cu tupeu, s-a adresat in limba engleza politistului care intocmise deja un fel de proces-verbal: „- Tare mult ne place tara dumneavoastra si vrem sa ramanem numai cu amintiri placute. Prietenul meu a gresit. N-o sa se mai intample. Va garantez ca a inteles lectia pe care i-ati dat-o. Credeti ca mai e nevoie de amenda? ”. (Dupa cat de serios se arata politistul si cat de afectat ne privea Hans, noi ne inchipuisem ca-i da o amenda mult mai mare!). Politistul s-a uitat amuzat la Hans care striga: „- Asa este! Am inteles pe deplin! ” si i-a dat un avertisment (adica, asa a completat pe procesul-verbal, sau cine stie ce rezolutie o fi pus, ca inca n-am invatat sa scriu in greceste, iar grecii au un alfabet tare ciudat!), spunand: „- Fiind la prima abatere si pentru ca ati ales sa va petreceti concediul in tara noastra, va aplic numai un simplu avertisment”... Ceea ce inseamna ca, oriunde in lume, daca stii cum sa pui problema, poti scapa mai usor. Ei bine, ulterior, de multe ori l-am surprins pe Hans privind cu respect la Mitica, probabil, impresionat de determinarea si atasamentul lui (era ceva nou pentru el!). Adela, sotia acestuia, imi spunea ca la ei nu este asa si, daca esti prins in neregula, trebuie sa platesti. „- Lasa, ca mai invata si ei cum este prin sud-estul Europei! ”, a facut ea zambind misterios...

Totusi, faptul ca se circula pe acolo cu 150 Km/h nu e chiar bine si ne-am cam ingrijorat atunci cand am venit cu lansetele catre port (ca am luat-o direct pe sosea si nu pe plaja, cum au facut ceilalti!). Mi-am amintit ca in seara anterioara si dupa ce am servit masa, impreuna cu Mitica, am plecat pe jos spre Ouranopoli, ca sa facem miscare. Dupa vreo doi kilometri (am ajuns la Skala), a trebuit sa renuntam, pentru ca ne-au speriat masinile care treceau pe langa noi. Cu toate acestea, am ajuns repede (avem antrenament! – in Bucuresti, facem aproape zilnic 10 km pe jos, indeosebi dimineata) la primul hotel (tot de cinci stele) si ne-am invartit putin prin fata lui. (Nu are importanta numele si nu-l amintesc pentru ca nu mi-a placut portarul. Si sunt cam superstitioasa. Oricum, hotelul este primul pe partea dreapta. Daca ajungeti pe acolo, sa-i spuneti omului asta ca altadata sa nu mai anunte politia pentru toate fleacurile: initiativa lui poate conduce la pagube insemnate!). Mi s-a parut ca portarul hotelului ne privea cu suspiciune, foarte incruntat (vazandu-ne in treninguri, a refuzat sa discute cu noi), drept pentru care, ne-am decis sa ne intoarcem la Alexandros Palace. Pe drum, ne-am confruntat cu aceeasi problema (pericolul masinilor care treceau grabite – si nu puteam sa inteleg defel unde se puteau grabi oamenii astia). Totul a culminat cu un Opel ce a venit direct in noi, in cea mai mare viteza si s-a oprit brusc, la numai un metru – mergeam pe marginea drumului, pe partea marii, printre buruieni, pentru ca pe partea cealalta se inalta un munte, dar asta nu l-a impiedicat pe sofer sa ne sperie). Din el a coborat o femeie care s-a indreptat degraba si, aparent bine motivata, spre spatele automobilului; s-a oprit la vreo cinci metri de acesta si a inceput sa smulga buruienile de pe partea cealalta a drumului (!). „Doamne, mare e gradina ta! ”, imi spuneam privind nelinistita la nebuna (ca mie asa mi se parea!). Cand am trecut pe langa ea, ne-a privit fix in ochi, banuitoare (asa cum o face politistul care incearca sa te controleze prin forta privirii), de parca am fi fost niste raufacatori (imediat, m-a dus mintea ca portarul hotelului de la Skala o alertase). Mitica a spus zambind cu o naturalete elaborata: „- Nu va grabiti, pe drumul asta am vazut foarte multe flori. Astea pe care le-ati cules dvs sunt cele mai urate! ”. Femeia a aruncat buruienile (putin jenata) si a intrebat cu fermitate in glas: „- Ce cautati aici? ”. Am privit-o scandalizata si am dat sa-i spun vreo doua. Dar Mitica a raspuns calm: „- Ne plimbam. Stam la Alexandros Palace. Tocmai ne-am ridicat de la masa. Abia am sosit. Eu am cartea de identitate nr... (ramasese la hotel pentru inregistrare). Pe-a ei n-am memorat-o inca. Cand raportati, va rog sa mentionati ca la noi, in Romania, nu se circula cu viteza asta, iar oamenii sunt obisnuiti ca, dupa masa de seara, sa se mai plimbe pe soselele patriei, pe marginea lor. Poate atentionati pe toata lumea, ori puneti o placuta avertizoare si, timp de 30 de zile, cat mai stam pe aici, ni se va permite sa circulam si noi pe aceasta sosea. Pe jos, binenteles, ca e mai greu! ”. Femeia a izbucnit in ras si mi s-a parut simpatica. „- E chiar atat de evident? ”... „- Ce? ”, am intrebat eu... „- Ca lucrez la politie”... „- Sa stiti ca daca nu tranteati portiera de la Opel si n-ati fi alergat sa culegeti buruienile de pe marginea drumului, nu ne-am fi dat seama. (A izbucnit in ras). Si tare mi-e teama ca ramaneti fara oglinda retrovizoare (!). La noi, politistii au renuntat de mult la astfel de manifestari si se ocupa de lucruri mai insemnate. Nu prea au timp de astia, ca noi, care se plimba pe strada! ”. Femeia a continuat sa rada cam jenata (imi parea rau ca nu i-am zis nimic despre sperietura pe care o trasesem atunci cand si-a oprit masina) si ne-a dat cartea ei de vizita. (Cred ca regreta suspiciunile nefondate). Dar n-am mai apucat sa ne despartim in termeni cordiali: un automobil care gonea nebuneste, a acrosat oglinda retrovizoare a Opelului si si-a continuat drumul. Femeia m-a privit cu uluiala (ca tocmai ii spusesem ca-si va pierde oglinda retrovizoare – dar eu glumisem desigur – stranie coincidenta!), apoi s-a urcat in graba in masina ei, a pornit dand drumul la un fel de sirena si a disparut dupa prima cotitura. (La Skala, drumul face un viraj la stanga si apoi unul la dreapta). Nu stiu cum s-au finalizat cercetarile ei, iar de atunci, n-am mai intalnit-o. Uneori, ma gandesc ca, poate din cauza relatiei ce tocmai o facusem, Mitica a prins un asa curaj si l-a salvat pe Hans de la amenda. Ori, poate lucreaza ca ofiter acoperit la firma lui Gogu. Cine stie cine o fi, de fapt, Mitica al meu! Ca-n ziua de azi, te poti astepta la orice surpriza!...

In ziua urmatoare, nu aveam niciun program. Barbatii s-au apucat sa joace poker. Asa ca, dupa micul dejun, ne-am strans noi, toate femeile si am stabilit ce sa facem. „- Sa mergem la Ouranopoli”, am propus eu. „Ne urcam pe feribot si ne indreptam spre Daphne. Ne inchinam in fata Muntelui Sfant, ma rog, cine simte nevoia. Pe la 14:00, ne intoarcem, mancam o salata si mai vedem dupa aceea”. Si asa am facut. L-am luat si pe Cotoi – s-a urcat in masina ca la el acasa.

Drumul de la Alexandros Palace la Ouranopoli este foarte usor (vreo 6-7 km) si se merge pe tarmul marii. Dupa Skala, el se strecoara printre niste stanci si intra in oras intr-un fel oarecum triumfal (urca si coboara, face cateva viraje, iar dupa ce treci de primele case, ai parca senzatia unei victorii). Intrand pe soseaua principala, de o parte si de alta, se fac mai multe ulite pe care se regasesc vile si hoteluri, dar si baruri de noapte. Este destul de multa verdeata. Dimineata nu pare prea aglomerat si poti sa avansezi rapid cu masina pana la un parking aflat pe partea dreapta a drumului. Lasi in urma mai multe gradini bine intretinute. Dincolo de parking incepe bazarul, o strada cu magazine care da direct in portul Ouranopoli. (Am fost de foarte multe ori in Ouranopoli. Asa am ajuns sa stau de vorba cu o proprietara de magazin de origine gruzina, care a ramas perplexa atunci cand i-am vorbit despre modul cum Stalin a reusit sa preia puterea sovietelor, precum si despre obedienta si cruzimea lui Beria, fapt pentru care, de fiecare data cand ne intalneam, ma saluta cu deosebita condescendenta. Aici am cunoscut niste bijutieri armeni, ale caror familii fusesera alungate in trecut din Imperiul Otoman, care l-au indragit pe tata pentru ca jucau cu el sah si discutau intr-o limba necunoscuta. Dupa ce le-am vorbit despre pogromul armean, initiat si pus in aplicare de sultanul Abdul Hamid al II-lea, in perioada 1894-1896, continuat apoi de Junii turci, in perioada 1915-1916, mi-au facut cadou niste podoabe din aur, pe care le-am purtat la cazinoul de la Porto Carras si am avut un succes nebun). Orasul este mic si nu-ti da impresia unei localitati care sa-ti ofere cine stie ce distractie – mai grozav mi s-a parut Potos din Thassos. Oricum, este recomandabil sa-ti lasi masina in parcare: e permanent monitorizata, este ieftin si, daca depasesti doua ore, ti se face reducere.

In drumul spre port, pe partea dreapta se afla un birou de unde-ti poti procura biletele pentru feribot. Se afla si un birou unde poti sa faci cerere de vizitare a unei manastiri de pe Muntele Athos si de unde se obtine permisul (diamonitirion) chiar in ziua plecarii (este foarte complicat si n-are rost sa va povestesc acum despre asta – oricum, femeile n-au acces in zona, asa ca, am trecut repede pe langa cladire!). Tot aici, pe colt, se afla o placintarie care are niste produse minunate, de care nu te saturi decat dupa ce bei un pahar de apa! (De multe ori, m-am gandit la oamenii aceia, de la placintarie: in viata mea n-am mai vazut oameni mai seriosi. Din cauza aceasta, m-am apucat sa le spun un banc – oamenii inteleg bine limba engleza. M-au ascultat cu multa rabdare, indeosebi consumatorii, care stateau la niste mese, ca si noi. Cand am spus poanta, a fost un hohot de ras general. Au ras si ei. Dar, dintre toti oamenii de acolo, pe ei i-am placut cel mai mult: cand au izbucnit in ras, pe fata lor am vazut rasarind un soare minunat. Si, imediat, ne-au oferit niste placinte excelente – „- Din partea casei! ”, ne-a anuntat o tanara timida. Iar modul delicat in care ne intampinau, de fiecare data cand intram in magazinul lor, m-a facut sa-i iubesc... Este foarte interesant cum reactioneaza grecii din zona aceea. Am spus bancuri peste tot, pela tavernele din Halkidiki. Toti cei ce se aflau in incapere sau pe terasa tavernei se simt obligati sa te plateasca. Si strangeau imediat bani pe care mi-i inmanau. La inceput, mi s-a parut jenant sa primesc si refuzam, dar greseam: asa isi manifesta ei pretuirea pentru omul care le descreteste fruntile). Langa el, se afla un magazin de obiecte bisericesti facute de calugarii de la Athos (am sa va vorbesc si despre afacerea asta, ca am fost foarte impresionata de felul cum se pune problema la ei).

Am ajuns la feribot pe la 9:00 si am constatat ca puteam sa luam bilet si de acolo (8 Euro!). L-au acceptat pe Cotoi, cred ca, mai mult, pentru ca oamenii de pe feribot nu vorbeau limba germana (asa stabilisem sa vorbim intre noi!) si n-au vrut sa se mai complice cu explicatiile, mai ales ca noi ne-am asezat repede la o masa si am comandat bere, iar Cotoi se comporta foarte civilizat. Priveam la tarmul marii si faceam poze, era racoare si foarte placut. Nu prea adia vantul... „- Vacile astea or sa bea asa, pana se pisa pe ele! ”, am auzit in spatele nostru, vorbindu-se in limba romana. Dar n-am tresarit si nu m-am revoltat. Ma mai confruntasem in trecut cu manierele discutabile ale unor conationali si de aceea, de foarte multa vreme, ma decisesem sa nu le mai pun la suflet („- Cand n-ai minte, n-ai nici manere, mon cher! ”, ii spuneam eu lui Mitica, povestindu-i mai multe incidente similare, extrem de hazoase). Numai Margit a spus in maghiara: „- Cred ca la noi se refera”. Si am izbucnit toate in ras. „- Este clar, nu stiu germana, cu toate ca ar trebui”, a vorbit mama intr-un ritm mai alert, ca sa nu se inteleaga despre ce anume vorbim... „- Ce-or gasi de ras parasutele astea? Curvelor, nu vedeti ca sunteti proaste? ”, am auzit rastindu-se la noi aceeasi voce. Dar nu i se dadea nicio satisfactie. „- Ce-ai, fa, Lenuto? Ti s-a pus pata? ”, a intrebat-o un barbat. „- Mi s-a pus, Griguta, ca eu muncesc 12 ore si abia mi-ajunge sa-i dau de mancare unui copil, iar vacile astea blonde beau de cad sub masa si-apoi merg la hotel si sug p... barbatului”... Barbatul a inceput sa rada. „- Fa, daca te-ar intelege damele astea, ti-ar trage o mama de bataie. Nici barbatii nu mai vorbesc atat de urat. Potoleste-te! ”, a sfatuit-o el. Mi-am baut berea si m-am dus sa mai iau una. Voiam sa vad cu ochii mei pe femeia care ne bestelise. Am vorbit cu ea in limba engleza: intelegea si vorbea acceptabil, ceea ce m-a surprins foarte placut. Mi-a spus ca este dintr-un sat de pe langa Vaslui, un oras mai mare din Romania (!), ca acolo nu se mai poate intoarce, ca are copil mic, in tara n-are de lucru si moare de foame. I-am dat 10 Euro, chiar daca mi-a cerut sapte pentru bere. Era incantata. Apoi, s-a simtit obligata sa vina la masa noastra si sa ne vorbeasca despre Muntele Athos, despre manastiri, despre credinta ei, despre femeile care vin pe vas ca sa ajunga in preajma Muntelui Sfant. „- Sunteti catolice? ”, ne-a intrebat la un moment dat. „- Da, catolice”, a raspuns Adela. „Ea e protestanta”, a aratat spre Margit... „- De ce? ”, am intrebat mai mult ca sa nu-i raspund la intrebare... „- Oh. N-aveti cum sa intelegeti. Numai ortodocsii inteleg ce inseamna Muntele Athos”, a facut ea si am avut impresia ca urmeaza sa-i dea lacrimile... „- Chiar asa, ce bine ca ati adus vorba! ”, am facut eu. „De ce vin asa multi oameni in aceste locuri? ”... „- Pai, dumneavoastra de ce mergeti la Roma, la Vatican? ”. „- Am fost la Roma, dar n-am mers la Vatican”... „- Credeti in Dumnezeu? ”... Cotoi se uita la mine (!)... „- Da, cred. Cred in Dumnezeu, dar nu in povestile oamenilor, in istoriile bisericesti”, am precizat. „Cred in oameni, in dragostea lor, in pretuirea lor. Dumneavoastra credeti in oameni? ”... „- Nu. Oamenii sunt rai! ”... „- Credeti in Fecioara Maria, mama lui Iisus? ”... „- Da. Cred. Era un om minunat! ”... „- De unde stiti? Ca n-ati trait acum 2000 de ani”... Era descumpanita. S-a incruntat la mine, de parca m-ar fi banuit ca vreau sa gasesc o bresa in credinta ei. De aceea, am adaugat repede: „- Nu vreau sa ma intelegeti gresit. Eu cred in Fecioara Maria, dar nu in ce sustine biserica, ci in Ea, ca Om. Ca fiecare dintre noi are parti bune si, daca iubim Omul din noi, fiecare devine mai bun. Cred ca acesta este raiul si nu cel la care face referire biserica, pentru a-si indeplini scopurile. Nu v-ati simtit niciodata incorsetata de canoanele bisericii? ”... „- Nu mai vreau sa discut despre asta! ”, a raspuns ea privindu-ma cu ostilitate... „- Biserica v-a dat vreodata ceva? Uitati, la catolici si la protestanti, biserica-i ajuta pe enoriasii cu posibilitati mai reduse. Preotul se implica si face apel la mila oamenilor. Mai ales daca o femeie are un copil si n-are cum sa-i asigure traiul zilnic. Si as fi vrut sa intreb: la dumneavoastra, la ortodocsi, se face la fel? ”... „- Nu stiu cum e aici”, a acceptat ea. „Eu sunt din Romania”... „- Asa si? In Romania cum este? V-a ajutat cu ceva biserica? ”... „- Nu. Nu m-a ajutat. Dar la noi nu se obisnuieste ca biserica sa te ajute. Tu esti obligat sa dai la biserica”... „- Cine te obliga? ”... „- Popa, ca asa e obiceiul! Trece pe la fiecare din sat si cere”... „- Si daca n-ai? Ce faci daca n-ai? Te ajuta popa ca sa-ti gasesti de lucru? ”... „- Da”, s-a luminat ea la fata. „Pentru mine a vorbit si mi-a gasit de lucru aici”... M-am oprit surprinsa. Totusi, am insistat: „- Deci tot oamenii te ajuta! ”... „- Nu”, a raspuns ea. „Nu oamenii. Biserica! ”, a continuat cu un glas ferm... „- Da. Dar ai fost obligata sa dai! ? ”, am fortat eu si nu intelegeam de ce o facusem. „- Le dau 10% din salariu. Asa a fost conventia. Se folosesc banii tot pentru biserica”. „- Si-ti ajunge ce castigi? ”... „- Nu-mi ajunge. Dar am intrat in afaceri („Oare, ce fel de afaceri? ”, m-am intrebat). Iar, uneori, cum e astazi, cand servesc la bar si inlocuiesc barmanita, imi mai lasa oamenii, la o bere, la un suc”... Dintr-o data m-am luminat: asadar, biserica a avut nevoie de un om aici (poate, de mai multi!); traieste ca vai de lume si, daca n-ar fi oamenii, ar muri de foame, dar nu va recunoaste niciodata ca biserica o exploateaza si, cine stie? , o utilizeaza pentru interese obscure. Am renuntat sa mai conversez cu ea, mai ales ca incepuse sa vina lumea si era chemata la bar. „- Ce nevoie ai tu, sa afli toate lucrurile astea? ”, a intrebat mama. „- Nu stiu ce ma mana sa pun atatea intrebari. Dar ce m-am indispus! ”... „- Vezi de treaba! ”, a facut Lucretia. „Cazul asta este unul dintre multe altele. Poate cel mai nevinovat! Cetateanul roman n-are nicio sansa. Statul il indeamna sa plece in strainatate si sa aduca bani in tara. Biserica mijloceste, dar o face cu un anumit interes. Saracia ii indeamna pe oameni la gesturi disperate, care presupun ruperea de locurile natale. Iar politicienii isi vad de afacerile lor cu statul. N-ai vazut cum se lauda guvernantii cu capsunarii? Tare mi-e teama ca guvernul asta ne va fixa norma de adus bani in tara”... Priveam la ea consternata: pana atunci, niciodata n-o auzisem vorbind in felul acesta. „Ca sa vezi cata revolta zace in oameni! Oare, cum am ajuns asa? ”... Brusc, l-am simtit pe Cotoi: ma lingea pe mana. Si m-am domolit...

Drumul cu vasul pana la Daphne este foarte frumos. Si cu cat te apropii de Muntele Athos, cu atat este parca mai senin si mai cald. Priveam in urma feribotului si nu-mi venea sa cred cat de intunecat era cerul inspre Ouranopoli. Si-apoi, totul pe partea stanga este verde, apar munti cu inaltimile in crestere, cu numeroase vai printre care se ghicesc mai multe drumuri. Am facut si eu poze cu pescarusii carora li se arunca paine de la bordul vasului (toata lumea face asa!). Am pozat si manastirile pe langa care am trecut. Nu le mai numesc aici: numele lor pot fi gasite pe toate site-urile de specialitate. Am sa va descriu numai doua scene, care m-au impresionat, ultima, pana la lacrimi...

Asadar, la scurta vreme de la plecare din Ouranopoli si dupa ce am trecut de prima manastire, dinspre Muntele Athos s-a indreptat spre noi o salupa cu insemnele regiunii monahale Athos. Initial, am crezut ca ne va depasi si-si va continua drumul inspre Ouranopoli. Dar n-a fost sa fie asa. Vasul nostru a oprit, iar salupa s-a atasat de el (priviti la poze!). Imediat, doi calugari grasi au sarit pe feribot deplasandu-se cu oarecare fereala. Au schimbat niste vorbe cu un civil de pe vas. Acesta a scos la vedere patru colete mari, pe care le-a imbarcat pe salupa. Imediat, unul dintre calugari i-a inmanat un teanc de bani. Apoi s-au urcat pe salupa lor si au disparut inspre Daphne. Ma strecurasem printre pasageri ca sa fac poze: mi se parea suspect ca se proceda asa si m-am gandit ca fac contrabanda. „Contrabanda cu ce? ”, ma intrebam eu si m-am apropiat de colete. „- Griguta! ”, a strigat in romaneste femeia cu care vorbisem inainte si care servea la bar. „Vezi ca nemtoaica aia frumoasa va face poze. Sa nu dati de dracu! ”... „- Spune-i sa-si bage aparatu-n cur. Ca da ea de dracu’! ”, a raspuns civilul care tratase cu calugarii... „- N-aveti voie sa pozati calugarii! ”, mi-a spus ea in engleza, cand a ajuns langa mine... „- Care calugari? ”, am intrebat-o facand pe nevinovata. „Pe mine ma intereseaza pescarusii, nu calugarii”. Si i-am aratat ultima imagine digitala pe care apucasem sa o fac cu aparatul de fotografiat unor pescarusi ce sedeau in apropierea coletelor. A privit la imagine si a strigat fericita: „- Nu va face, ba, fotografii. Pe nemtoaica o intereseaza pescarusii! ”... „- Hai, fa, du-te dracu’ de tampita! Ne facem de toata isprava. Era gata sa dau alarma. Am spus eu: esti nebuna, ti s-a pus pata pe femeie! ”... „- Am gresit, Griguta! Asta este! Vedeti-va de treaba”... Asadar, n-am aflat ce au incarcat calugarii pe vas. N-am mai facut investigatii din cauza a ceea ce a urmat...

Oricum, vasul s-a pus in miscare si dupa vreo 1/2 de ora am ajuns in rada portului Daphne. Mama, Lucretia, Adela si Margit nu intelegeau de ce se oprise feribotul, iar cand m-am dus langa ele, mi-au cerut informatii. „- Niste calugari”, am spus eu. „Au incarcat ceva de pe vas”... M-au privit nelinistite si oarecum banuitoare (semn ca aveau aceeasi reactie cu a mea!), dar daca au vazut ca nu fac alte precizari, si-au vazut de treaba.

Cand feribotul a ajuns in rada portului Daphne, Cotoi a inceput sa hamaie. Si pentru ca m-a contrariat manifestarea lui, l-am urmat. Tocmai ma gandeam ca vrea sa-si faca nevoile („Cum e posibil ca un caine sa stie unde este Wc-ul pe vasul asta? ”, ma intrebam amuzata si-l priveam pe Cotoi cu admiratie, surprinsa de educatia lui), dar lucrurile au luat alta intorsatura: catelul voia sa-mi arate altceva. Asadar, cand am ajuns pe puntea superioara a vasului, m-am trezit in fata unor femei ce vorbeau intre ele in limba greaca, privind smerite la Muntele Athos. Un preot aflat in centrul lor murmura niste cuvinte stravechi. (Eram convinsa ca este asa, fara sa am vreun indiciu concret: pur si simplu stiam, de parca mai auzisem cuvintele astea de mult, tare demult). Imediat, am scos mobilul si l-am pus pe inregistrare vocala. Vasul a ajuns intr-un anumit loc si s-a lasat o liniste stranie, motorul s-a oprit iar feribotul plutea in deriva, indreptandu-se spre tarm in directia muntelui. Dintr-o data, toate cele 9 femei (intre timp apucasem sa le numar!), s-au aruncat cu fata la podea si au inceput sa strige: „- Partena Mana, mas sinhorisei! ” (ceva in felul acesta, nu l-am mai rugat pe Fanariot sa comenteze evenimentul, pentru ca atunci cand Lucretia i-a povestit, s-a uitat la ea vizibil iritat si a refuzat sa dea lamuriri) si cred ca inseamna: „- Maica Precista, izbaveste-ne! ”. Iar preotul isi facea niste cruci mari si a inceput sa cante ca la biserica (asa am crezut la inceput si nu ma aratam prea impresionata, insa, pe parcurs, vocea lui a capatat o mare putere asupra mea si mi-a captat toata atentia! – poate, cuvintele rostite, cine stie?). Avea vocea clara si frumoasa si, cateva secunde, am uitat unde ma aflu. Cand mi-am revenit, priveam la spectacol stupefiata. Si ceea ce ma intriga cel mai mult, era Cotoi, care se asezase pe o bancuta situata la o margine de punte, cu fata spre Muntele Athos. Si, dintr-o data, a inceput sa schelalaie privind, parca, la o forma nedefinita. Asadar, preotul canta (din cand in cand isi pleca capul cu smerenie, de parca ar fi vazut in fata sa ceva foarte important pentru existenta lui, dar ramanea in picioare, cu demnitate), femeile strigau un fel de mantra si pupau podeaua vasului miscandu-se ritmic, ridicand si coborand capul impreuna cu corpul, iar cainele schelalaia trist, ca ti se incretea pielea. Si in timpul acesta, mobilul meu inregistra...

Toata lumea privea la specatacol, fara sa-i inteleaga semnificatia. Mama si Lucretia au ajuns langa mine (probabil alertate de melodia ce o canta preotul!) si m-au strans in brate. Dintr-o data, s-a iscat un vant puternic, iar impactul dintre acesta si vas a facut ca totul sa se cutremure si sa vibreze. Feribotul si-a schimbat traiectoria pe care se deplasa, de parca o fiinta uriasa ar fi dorit sa-l intoarca din drumul lui. Traiam niste momente stranii si ma uitam la mama, ca si cum acolo as fi putut gasi explicatia fenomenului. „- Ce se intampla aici? ”, m-a intrebat Adela soptit (venisera si ele doua, ea si Margit)... „- Habar n-am, dar nu e-n regula”, i-am explicat eu. „Femeile se roaga, iar cainele asta urla, ca ti se face mila de el! ”...

Capitanul a venit pe punte: a privit cateva clipe, nu a spus nimic si s-a intors. Totul a ramas asa intr-o incremenire, cateva zeci de secunde, apoi totul s-a sfarsitbrusc: femeile s-au ridicat si ne-au privit pline de evlavie, cu un zambet trist. Ochii lor aratau atat de clari, incat am simtit nevoia sa le imbratisez si cred c-as fi facut-o daca nu m-ar fi retinut mama. Cand vasul s-a pus in miscare, acesta se afla deja pe o directie paralela cu Muntele Athos. Cotoi a venit langa mine si m-a privit direct in ochi. „- Ce-are, draga, cainele asta, ca parca ar fi om? ”, m-a intrebat matusa Lucretia... Si atunci, am izbucnit in lacrimi. Nici acum nu stiu de ce, dar plangeam din tot sufletul. Deodata, preotul grec s-a apropiat si a pus mana pe mine. „- Bucura-te! ”, mi-a soptit in limba engleza. „Asa incepe schimbarea! S-a actionat asupra ta! ”... M-am oprit brusc. Mi-am sters lacrimile si am intrebat: „- Ce schimbare? Oricum, eu nu cred in biserica! ”... „- Nu vorbim despre biserica. Schimbarea priveste numai interiorul omului. Si-i vizeaza numai pe cei ce sunt pregatiti. Rareori acestia se sprijina pe biserica! Si o fac numai daca nu gasesc explicatiile pe care le cauta”... Ei bine, am ramas cu gura cascata si la fel de surprinsa a fost toata lumea. Si ma gandeam ca, in pofida faptului ca omul era preot, imi accepta lipsa de pietate fata de biserica. As fi vrut sa mai vorbesc cu el, dar, dupa ce m-a privit cu blandete si mi-a strans umarul in semn de ramas bun, s-a intors la grupul lui. Am ramas acolo, pe punte (nu puteam sa plec; ma incapatanam sa aflu mai multe lucruri referitoare la cele ce vazusem, dar mai ales, la afirmatia preotului) si, toate cinci ne-am asezat pe niste scaune. Uitasem de mobil si, cand mi-am data seama de asta, l-am inchis. Din cand in cand, priveam nostalgica la Muntele Athos, care se pierdea in urma noastra. „Oare cum de s-a modificat cursul vasului? ”, m-am intrebat nedumerita, incercand explicatii care depasesc sfera firescului. „Eh, probabil ca a fost manevrat de la carma! ”, am presupus un motiv plauzibil... Dar, dupa un timp de meditatie, m-am intrebat: „Oare, la fel i s-o fi intamplat imparatesei Tegudia? Nu cumva este un fenomen natural, iar oamenii i-au deturnat semnificatia? Asadar, de ce nu se aude vocea? ”... Mi-am amintit vorbele preotului si am continuat: „Sa vedem in ce consta schimbarea! ”... Apoi, am urmarit femeile:

La hotel, i-am povestit lui Mitica, iar atunci cand a auzit inregistrarea sonora de pe telefonul mobil, a cesta a cazut pe ganduri. Si lucru curios, cantecul preotului imi staruia in minte. Dupa un timp, am inceput sa-l fredonez (imi suna atat de cunoscut!), intai cu timiditate, apoi mai increzatoare. Nu cantam numai melodia; reproduceam si cuvintele, chiar daca nu le intelegeam (imi veneau in minte!). Iar cand l-am vazut pe Cotoi, asezandu-se in fata mea si schelalaind cu multa daruire si tristete, m-am speriat. M-am uitat imediat la Mitica: parea imobilizat, de parca se afla in timpul unei transe hipnotice. M-am oprit din cantat. Mitica m-a privit pierdut, cu urme de regret, ca si cum se intorcea de pe un taram minunat... „- Extraordinar! ”, a soptit el. „Ce minunatie! ”...

5. Inceputul schimbarii

Uneori, prin acele locuri, isi fac aparitia mai multe yachturi de constructie bizara (sunt construite in asa fel incat sa-ti dea impresia ca urmeaza sa calatoresti pe un fel de corabie veche, cu catarge pe care pot fi montate panze). Si mereu le priveam contrariata de pe terasa hotelului, de la plaja, ori chiar din apa marii (treceau pe langa mine in timp ce inotam). Observasem, fara putinta de tagada, ca pe puntea lor se petrecea, nu gluma. Echipajul acestora era format din pirati, ori marinari englezi sau olandezi (oamenii care le deservesc sunt imbracati asa). Am vazut numai trei asemenea yachturi, dintre care, doar unul deservit de „pirati”. (Cred ca-si schimba costumul, dupa cum cer pasagerii sau dispune armatorul). Capitanul este din Agios Nicolaos si cu el am stat de vorba despre cultivarea legumelor (!) – omul sustinea ca are o proprietate de care se ocupa atunci cand nu se afla pe mare.

Inainte de a va povesti despre experienta minunata pe un astfel de vas, am sa fac unele precizari privind succesiunea evenimentelor. Nu de alta, dar nu veti putea intelege complexitatea trairilor unor oameni...

Este posibil ca lucrurile sa fi evoluat altfel, daca in seara celei de-a treia zile petrecuta la Alexandros Palace nu ne-am fi trezit cu doi nemti care voiau neaparat sa joace poker cu noi. „- Nu se poate, domnilor! ” a obiectat mama in limba germana, care isi preluase functia ce-i revenea de drept (cea de „casa”)... „- De ce, Balerina? ”, a intrebat Fanariotul in aceeasi limba, zambind frumos catre intrusi. „Ca nu trebuie vreo pregatire mai speciala si, daca au bani de pierdut, nu-i mai bine sa-i luam noi? Si apoi, unde sa mearga, saracii, sa cheltuiasca? Pe-aici e mare salbaticie! ”... Am ramas cu gura cascata si ma gandeam ca Fanariotul avea lucrurile clare in multe privinte. „Nu cumva asa ii atrage el pe amatorii de senzatii mai tari? Nu cumva se foloseste de noi? ”, m-am intrebat imediat si am trecut in revista toate discutiile despre Muntele Athos, avute cu el pana atunci... „- Este vorba de reguli”, a explicat mama. „Ca noi nu jucam dupa sistemul uzitat in alte case. Exista unele diferente si ne bazam pe incredere reciproca”... Asadar, Fanariotul le-a expus diferenta fata de alte sisteme subliniind avantajele celui practicat de noi. Iar nemtii au fost foarte incantati. In final, Fanariotul a spus in romaneste: „- Stii ce, Balerina? Nu baga bete! Acu’ estem la Romanica (!) si face cum zice io! Joaca la ei! ”... Ne-am uitat stupefiati unul la celalalt se ne tot intrebam ce legatura avea Alexandros Palace cu Romanica. Lucretia a inceput sa rada: „- Da, Costas, esti la tine acasa! Facem cum vrei tu”... Mama s-a ridicat razand cu lacrimi si s-a deplasat la receptie, de unde a cumparat un pachet nou de carti. Priveam cu coada ochiului la Fanariot: era numai lapte si miere. „- Coane”, i-am soptit eu in romaneste. „Romanica inseamna Romania, glumetule! ”... „- Pai, nu inseamna, la mine acasa (!) ? ... Aha... Lucretia, de ce batut joc la mine atunci? ”... Iar noi am izbucnit in ras. Tata le-a tradus celor doi nemti si a facut-o intr-o maniera atat de placuta incat oamenii au izbucnit intr-un ras spontan... „- Ne distram cum putem mai bine! ”, a explicat Fanariotul in limba germana. „O sa va placa langa noi. De trei ani, sunt nedespartit de oamenii astia si ne petrecem impreuna vremea la Bucuresti, la Budapesta sau la Viena. Am avut ce sa invat de la ei! ”... Ei bine, marturisirea asta a Fanariotului mi-a incalzit inima. Atunci l-am iertat pentru toate pacatele si-l priveam cu dragoste... „- Mai am unele lucruri de invatat de la tanara aceasta! ”, a continuat el si a privit spre mine... Am zambit cu modestie, dar n-am intervenit si l-am lasat sa vorbeasca. „- Astept sa vad cum ma uimeste. Si cred ca nu mai am mult de asteptat: zilele astea trebuie sa faca o nazdravanie! ”... Tata a zambit ingaduitor, apoi a spus cu seriozitate: „- Avem mare noroc cu ea. Asa mai aflam cum sunt alti oameni. (Cred ca el se referea la cunostintele pe care le facusem la Alexandros Palace; eram salutata peste tot si, uneori, ma lasam pupata pe obraz. La plaja, tatei ii placea sa stea in cap - o pozitie Yoga -, iar lucrul acesta a atras atentia tuturor si s-au strans pe langa noi. Mi-a venit ideea sa inchei pariuri cu privire la durata posturii Yoga si am castigat o groaza de bani, spre uluiala parintelui meu. Dar de toti banii am facut cinste, ceea ce l-a impresionat pana la lacrimi). Zilele trecute era sa-i ia la bataie pe niste greci care nu ne lasau sa prindem caracatite”... „- Caracatite? ”, a facut Dietrich, unul dintre nemti. „Unde se prind caracatite? ”... Tata i-a povestit toata istoria si omul s-a uitat cu invidie la Mitica. „- Dar de ce nu spuneti nimic despre cheful pe care l-am tras la restaurantul de la Trypiti, cu caracatitele lui Mitica? ”, am solicitat eu... Iar dupa ce Fanariotul i-a descris cu lux de amanunte cum gandeau grecii initial si unde am ajuns noi cu socializarea, ne-a privit cu sfiiciune...

Cand s-a stabilit suma de intrare, mama a propus 2000 Euro, dar nemtii au vrut 5000. Ei bine, chestia asta mi-a cam dat batai de cap, dar n-am avut incotro si am acceptat. De fapt, primii au acceptat tata si Fanariotul, apoi Adela. Nu prea voiam sa intru in joc si n-as fi facut-o, daca Mitica nu m-ar fi indemnat din priviri. Asadar, am pus banii pe masa si am cumparat jetoanele necesare. Dupa un timp, am pierdut 1000 Euro si ma uitam ca tata si Dietrich erau in castig. De aceea, in disperare de cauza, la mana urmatoare, am jucat la cacealma. Cand am pus in joc jumatate din jetoanele aferente si am plusat, nemtii au aruncat cartile, apoi tata, Fanariotul si, dupa cateva clipe de gandire, Adela. Asa am castigat vreo 1500 Euro, dar m-am intristat: am simtit ca daca tata nu dadea tonul, pierdeam. Fanariotul a spus in germana: „- Finuto, cred c-ai mers la cacealma si vad ca-ti merge”. Ei bine, interventia asta a fost punctul de cotitura al partidei: nemtii s-au uitat cu atentie la mine si s-au innegurat. (Ca sa vedeti ce patimasi pot fi unii cand sunt pacaliti!). Imediat s-au dat cartile, Fanariotul a simulat sovaiala, apoi a plusat o suma mica, noi toti am iesit din joc, constienti de prefacatoria lui si l-am lasat sa-si joace cartea. Nemtii au cazut in plasa si au plusat fara nicio noima. Cand i-a venit randul din nou, a plusat toti banii, am inteles ca avea o carte buna, dar nemtii nu s-au lasat intimidati (erau convinsi ca si el merge la cacealma!) si, sub imperiul unei reactii de orgoliu (care n-are nimic de-a face cu pokerul!), au platit. Au realizat ce se intamplase de-abia cand Fanariotul a aratat cartea: un caré de septari. Si asa a castigat grecul 9.000 Euro. Nemtii s-au ridicat de la masa si faceau eforturi ca sa nu para prea afectati de pierderea suferita, iar de aici am dedus ca nu vom scapa prea usor de ei. Au intrebat ce planuri aveam pentru serile urmatoare. Fanariotul le-a spus ca sunt bineveniti oricand (era si normal!). Tata s-a ridicat si i-a condus. A zabovit destul de multa vreme (!)...

„- A fost cat pe ce sa pierd toti banii”, i-am spus lui Mitica de indata ce am intrat in camera. „- N-aveau nevoie de banii tai”, mi-a raspuns el si l-am privit cu gura cascata... „- Adica? ”... „- Ei voiau banii nemtilor. Si-au facut semne cu ochiul, atunci cand oamenii au propus suma de intrare de 5000 Euro. Te-au folosit. Stiau ca n-ai carte. Tatal tau cred ca avea trei bucati, iar Fanariotul, doua perechi. Nu sunt sigur, dar e logic. Te-au impins sa mergi la cacealma: stiau ce fel de om esti. De fapt, tura urmatoare, mama ta i-a servit Fanariotului doi septari: i-a tras de la urma si nu la rand, asa cum era firesc. Ma tot intreb de unde stia ea sa-l serveasca asa, dar mai am multe de invatat. Oricum, toata lumea a colaborat ca sa castige Fanariotul. O stie si el. De altfel, dupa ce nemtii au plecat, i-a facut semn Lucretiei ca-i multumeste. Nu-i multumea ei, ca ea n-avea nicio legatura cu jocul, ci mamei tale, iar Lucretia s-a dus imediat la ea si au tot susotit impreuna. Asta e adevarul! Asa ca, gata, nu mai avem nicio datorie la Fanariot! Imi statea pe suflet chestia asta! ”... Dezvalurile lui Mitica m-au aruncat in cea mai neagra tristete. „Asadar, mama le potriveste de minune! ”, am gandit eu stupefiata. Dintr-o data am realizat cat de nepregatita eram. Nimeni nu-mi spunea nimic si, daca n-ar fi fost Mitica, traiam cu iluzia ca sunt frumoasa si desteapta... Dar oricat as fi fost de necajita, cand ma uitam la Cotoi, iar el imi cauta mereu privirea, ma linisteam. Dormea mereu pe balcon, iar noi lasam peste noapte usa deschisa. Cateodata, dimineata, il gaseam dormind la picioarele patului. Cand ma trezeam, tresarea brusc, apoi astepta cu nerabdare sa mergem la piscina...

In ziua urmatoare, langa camerele noastre s-au cazat niste greci, pe care Fanariotul ii cunostea. De aceea, nu ne-am mai bucurat de prezenta si atentia lui. (Isi petrecea timpul cu ei). Asadar, ne-am dus pe plaja, am inotat pana la Amouliani. (L-am luat si pe Cotoi cu mine si am vazut ca era foarte rezistent – spre uimirea tuturor. Tata si Adela se harjoneau cu el prin apa si spre uluiala mea, cainele le raspundea incantat. La Amoulianii, m-am decis sa-l invat pe Cotoi unele trucuri si am fost uimita cat de bine ne intelegeam... „Doamne, nu cumva, cainele asta a lucrat la circ? ”, ma intrebam mereu, dar n-am scos ovorba). Cand ne-am intors, Fanariotul ne-a aratat obrazul si ne-a spus ca ne dam in spectacol. Nu i-a dat nimeni atentie. Totusi, grecii care-l insoteau ne priveau cu curiozitate, ceea ce mi-a indus ideea ca le vorbise despre noi. „- Ce le-ai spus la grecii tai, ca ne privesc ca pe urs? ”, l-am intrebat eu, reluand ideea lui initiala (adica, tocmai ne sugerase ca oamenii de la Amoulianii s-ar fi uitat la noi ca la urs, vazandu-ne venind inot, dupa care, ne plimbam prin localitate in costume de baie!)... „- Sunteti niste personaje! ”, a raspuns el ironic. „Unde drieacu mai vad ei asa voinici? ”... Si l-am privit surprinsa ca stie expresia asta, „voinici”... Asadar, priveam la grecii in cauza, intrebandu-ma daca ei stiu ceva romaneste. Imediat, am avut un impuls inexplicabil: m-am dus la ei (se dezbracasera si se asezasera pe niste sezlonguri, alaturi de noi) si i-am intrebat daca vor sa serveasca ceva de la bar. Oamenii nu stiau ce sa raspunda si am completat in engleza: „- Fac cinste! Sunteti prieteni cu Costas, asadar sunteti prietenii mei! ”. Ei bine, Fanariotul a ramas cu gura cascata. De altfel, nici eu nu intelegeam ce ma apucase, dar simteam ca sunt pe un drum important. Lucretia ma privea ca pe un om luminat si nu intelegeam de ce. Tata ar fi vrut sa intervina, dar mama l-a oprit. Mitica se amuza. Cand a venit barmanul (un baiat foarte de treaba, care a acceptat sa-i dau banii la cina), cu bauturile comandate, am spus inchinand paharul: „- Pentru o prietenie trainica! Fara barfe si fara ascunzisuri! Aici suntem in Gradina Maicii Domnului! ”... Grecii, indeosebi femeile, s-au uitat la Fanariot cu mult respect, de parca as fi fost fiica lui si nu odrasla lui Tache, prietenul din Romania. Tata m-a privit cu intensitate si medita la comportamentul meu. Oricum, toata lumea a incremenit un moment. Cateva secunde au analizat cuvintele mele si poate ca situatia s-ar fi prelungit asa mai multa vreme, daca nu s-ar fi auzit hamaitul lui Cotoi, care ma tragea de degetele de la picioare, jucandu-se cu mine... Am baut paharele pana la fund, de parca ne-am fi angajat unii in fata celorlalti ca vom deveni frati de sange. Lucretiei i-au dat lacrimile si am simtit ca ma iubeste din adancul sufletului. E adevarat ca grecii o tratau de sus (era o straina, nu vorbea limba greaca) si ma cam deranjase atitudinea acesta. Poate ca aici se afla explicatia subtila a gestului si cuvintelor mele! Nu am mai continuat analiza manifestarilor lor, dar ceea ce a urmat in zilele urmatoare, a pus capac la toate. Oricum, ii cucerisem pe greci. Acum trebuia numai sa aflu cine sunt ei (pareau niste oameni instariti!) si care era aranjamentul Fanariotului cu privire la statutul nostru si al grecilor, dar si cu proprietarii hotelului.

Dupa masa de seara, impreuna cu grecii, am fost invitati pe o proprietate adiacenta hotelului si pe care o admiram in secret, in fiecare dimineata, pe cand faceam jogging impreuna cu Mitica. Si, evident, ne-am apucat sa jucam poker! La doua mese. Am tras la sorti si, impreuna cu tata si Fanariotul, am cazut la masa alaturi de trei greci, unde Margit exercita functia de „casa”. (La cealalta masa, era teritoriul mamei). M-am uitat bine la partenerii mei (niste oameni darji) si am stabilit ca nu-mi va fi usor sa castig. Si brusc, mi-am amintit tot ceea ce-mi spunea bunica in vis: „- Nu te grabi. Lasa lucrurile sa mearga in voia lor. Priveste si asteapta sa oboseasca. Fii ferma si binevoitoare, indiferent de cartea ce-ti revine. Cauta momentul, iar daca ti se releva, fii demna. Doreste-ti si ti se va implini! ”... M-am uitat la Cotoi (care ma insotea pretutindeni, cu exceptia incintei restaurantului!), iar el imi parea plin de intelegere. „Acum trebuie sa-i iau banii Fanariotului! ”, am gandit, iar catelul a marait vesel, de parca mi-ar fi inteles gandul. (Si cred ca am pastrat aceasta stare mentala timp de vreo noua maini)...

Cand s-a fixat suma de intrare in joc, am ramas cu gura cascata: 10.000 de Euro. Venisem numai cu 5000. De fapt, 10.000 Euro erau toti banii nostri cash, o buna parte castigati la poker. (Nu aveam la indemana un bancomat si, chiar de-ar fi fost, nu cred ca ma incumetam sa scot bani; am un principiu: niciodata nu scot bani de pe card, decat de la o banca). M-am uitat la masa unde juca Mitica: suma de pornire era de 5000 Euro. „Ce l-o fi apucat pe Fanariot sa propuna 10.000 Euro? ”, ma intrebam eu si ma gandeam cum sa ies din joc. Dar tata a spus: „- Am o datorie mai veche la tine. Ti-o dau acum, ca daca raman lefter, n-am sa mai pot s-o onorez curand”. Si mi-a intins 5000 Euro, privindu-ma incurajator (binenteles ca nu avea nicio datorie!). Si cred ca acesta a fost unul dintre momentele determinante ale desfasurarii ulterioare a evenimentelor. Oricum, a contribuit substantial la intarirea motivatiei mele intime (lucru esential la jocul de poker!). Nimeni n-a avut nimic de obiectat: in definitiv, nu incepusem jocul... „- Va propun ca orice discutie ce o vom purta, sa se faca in limba engleza”, am spus eu si toata lumea a fost de acord.

Asadar, timp de vreo noua maini, nu s-a petrecut nimic relevant: numai miscari de tatonare. Castigasem vreo 300 Euro, ceea ce m-a facut sa nu ma mai concentrez, asa cum stabilisem la inceputul jocului. Cineva i-a adus un scaun lui Cotoi, iar acesta se urcase pe el si privea la noi (nu la joc!). Dintr-o data a inceput sa maraie, asa cum facea inainte ca Mitica sa prinda o caracatita, iar lucrul acesta m-a adus cu picioarele pe pamant. N-aveam carte, dar pentru ca unul dintre greci a plusat la deschiderea tatei, iar al doilea a platit si a plusat din nou, atunci cand mi-a venit randul, am plusat si eu. Fanariotul a tresarit si s-a uitat atent la mine. Tata a inceput sa numere jetoanele, iar cel de-al treilea grec a aruncat cartile. Fanariotul a solicitat 2000 Euro, tata a platit, iar cei doi greci s-au gandit un timp si au platit si ei. Cand mi-a venit randul, am spus simplu si foarte calm, cu o voce clara si plina de bucurie: „- Platesc 2000 si mai cer 3000. Fanariotul a gandit extrem mult, a transpirat si, in final, a aruncat cartile. Dupa el, toti ceilalti. Si cu toate ca nu aveam decat doi popi, am ridicat de pe masa, jetoane in valoare de 9.000 Euro. Am zambit cu ingaduinta si m-am lasat scanata de toti partenerii de joc. La mana urmatoare, am propus majorarea sumei la 20.000 Euro, ceea ce i-a lasat pe toti (inclusiv pe tata!) cu gura cascata. Au acceptat. „- Rar intalnesti un asemenea noroc! ”, a facut Fanariotul... „- Da. Foarte rar! ”, am acceptat formal. „Sa vedem cat tine”, am continuat de parca anterior avusesem carte foarte buna... Iar cand, la mana urmatoare, unul dintre greci a plusat 4.000 Euro si toata lumea a platit, dupa ce am platit, am spus direct: „-10.000”. Apucasem sa-i spun lui Margit ca sunt servita si nu mai era nevoie sa cer alte carti. S-a lasat o liniste adanca. Fanariotul s-a grabit si a aruncat cartile, tata s-a gandit putin si a facut la fel, urmatorii doi greci au platit, iar ultimul a mai cerut 1.000. De aceea, atunci cand mi-a venit randul, am mai plusat cu 9.000. Auzind, suma ceruta de mine, s-a produs degringolada si toti trei greci au fost convinsi ca am o carte extraordinara. Aveam doar trei optari...

Asadar, s-a propus ca suma de intrare sa fie majorata la 50.000 Euro. „- N-am banii astia”, am spus necajita. „Dar va propun 40.000 Euro, ca atata am pe masa. Sa stiti, daca nu sunteti de acord, nu ma supar”. Jocul s-a intrerupt la masa cealalta (cineva a solicitat sa faca o pauza) si cu totii s-au strans pe langa noi. Mitica privea uluit la jetoanele aflate in fata mea. „- Iti ofer eu 10.000 Euro”, a spus el in limba engleza. „Atat am putut sa agonisesc”... Iar increderea cu care m-a onorat, a impresionat pe toata lumea. Chiar si eu ma uitam la el si ma intrebam ce asteapta de la mine: in definitiv, impreuna aveam 50.000 Euro! Niciodata nu mai castigasem asa o suma, nici chiar pe forex.

Dupa ce Margit a servit cartile, m-am trezit cu patru popi. M-am intristat: de regula, cand iti intra o carte formidabila, inseamna ca si ceilalti au parte de acelasi tratament (este o lege a distributiei!). Nu ma gandeam ca vreunul dintre partenerii de joc ar avea chinta (indiferent de ce tip), pentru ca potrivit aceleiasi legi, cartile se aleg intre ele in anumite tipuri de formatii. Imi era teama ca cineva sa nu aiba cumva patru asi (iar potrivit regulilor noastre, formatia era mai mare decat patru popi!). De aceea, am cerut numai o carte (ca sa induc in eroare!), iar cand mi-a intrat un as, am stiut ca jocul este al meu. Problema pe care mi-o puneam era cum sa-i fac pe parteneri sa creada ca am o carte mica si lipsita de importanta comparativ cu a lor. M-am uita la Margit, ca sa vad daca nu cumva imi servise ea careul de popi, dar femeia se comporta intr-un mod care nu trada o anumita intentie de favorizare si n-am simtit ca se preface. Totusi, am perceput ca in aer pluteste incordarea si am inteles ca toata lumea avea carte foarte buna. Prin urmare, pentru ca deschideam jocul, am cerut 1.000 Euro si m-am speriat cat de mult era. Fanariotul a plusat la 3000. Cand mi-a venit randul, m-am gandit multa vreme si am plusat alti 6.000. Toata lumea a platit cu exceptia grecului de langa mine care a cerut 10.000. Fanariotul s-a scandalizat si a privit suparat la grec, socotind ca acesta l-a pacalit. M-am aratat dezamagita (aproape imi dadusera lacrimile). Imi tinusem respiratia si, drept urmare, am transpirat. In consecinta, atunci cand am plusat cu inca 10.000, m-am comportat ca si cand as fi facut o mare eroare. Si culmea, Fanariotul a ridicat suma la 20.000 Euro. Era o nebunie si ma gandeam ca voi pierde. Cu toate acestea, auzeam maraitul lui Cotoi si am fost sigura ca voi castiga. De aceea, cand mi-a venit randul din nou, am pus in joc toate jetoanelece-mi apartineau si am spus: „- Doar atat mai pot sa cer. Va rog sa achitati si sa ne aratam cartile! ”... Asa era regula noastra si nu puteai sa vii in timpul jocului si sa suplimentezi suma. Toata lumea s-a executat. Cand a vazut careul de popi, Fanariotul, care avea un full de asi, s-a prabusit in interior, dar a acceptat infrangerea. Tata, care avea un care de decari, a clatinat din cap admirativ. Grecii aveau si ei cate un full. S-a lasat o liniste de mormant... „- E ceva necurat la mijloc! ”, a spus sotia unuia dintre greci, care pana atunci jucase la cealalta masa. S-a uitat poruncitoare la barbatul ei si a spus nervoasa: „- Hai! Sa mergem! ”... Gazda, un barbat simpatic, care ma privea cu simpatie si uimire, a strigat in urma lor: „- Daca ai fi castigat tu, spuneai ca e ceva Dumnezeiesc! Am spus mereu ca sunteti zgarciti”... „- Sa fii generos pe banii tai! ”, i-a aruncat femeia peste umar... Imi venea sa le dau banii inapoi, ca nu voiam sa ne certam, dar nu stiam cum sa fac. Tata i-a luat in primire si a inceput sa-i numere... „- Cand primesti un asemenea cadou, sa nu sovai niciodata! Gandeste-te numai la succesiunea evenimentelor si incearca sa afli explicatia”, a spus el zambind. (Am ramas masca: avea aceeasi privire ca atunci cand ma privea in timp ce mama, care ma prindea ca-mi falsificasem in carnet notele primite la limba romana – din 3 in 8 si din 4 in 9 – si ma turna tatei. Mi-am amintit ca nu ma pedepsise. A spus numai, zambind ca acum: „- Las-o, nevasta! Las-o! Sa vedem pana unde merge ea cu hotia. Pana la urma, trebuie sa invete sa fure si sa para un om cinstit! ”... Si totusi, cand m-a prins a doua oara, am mancat bataie... „- Nu inveti cu binele? Ai s-o faci cu raul! ”)... Nu intelegeam care era legatura. „Oare, cum gandeste omul asta? ”, m-am intrebat brusc... Mi-am amintit ca familia lui se trage din niste armeni alungati de Junii turci... „- Asadar, otelul se caleste, intotdeauna, numai prin foc si apa”, am stabilit si mi-am amintit de un roman omonim al lui Nikolai Ostrovski. Imediat, am trecut in revista toate chinurile prin care trecusem ca sa invat poker. Dar cata satisfactie aveam acum!...

Adresandu-se lui Costas in limba romana, tata a intrebat: „Fanariotule, unde tinem banii astia? ”... „- Ei, asta-i problema? In casa de bani a hotelului”... „- Pai, si proprietarul stie? ”... „- O sa afle! ”...

In dimineata urmatoare, in timp ce faceam jogging si ma amuzam de comportamentul lui Cotoi, am zarit la digul de la Trypiti un yacht urias, al carui echipaj era imbracat in costume de pirati: tocmai legau paramele de chei. „- Ma, este extraordinar de frumos! ”, a exclamat Mitica... Am pasit pe dig si ne-am indreptat catre vas... „- Ce vas minunat! ”, am spus eu catre o doamna care ne iesise inainte si care vorbea limba engleza. „Trebuie sa ne luati si pe noi! ”, i-am sugerat uzand de vocea mea de medic psihiatru (am luat lectii de hipnoza – erau obligatorii in facultate, iar uneori mai uzez de ele, nu numai atunci cand ma confrunt cu pacientii mei)... Femeia mi-a zambit, de parca ne astepta si am crezut ca am rezolvat problema. Numai ca, imediat, langa ea a aparut un barbat, care s-a prezentat a fi capitanul vasului. Omul ne-a intrebat unde locuim (nu a fost impresionat ca stam la Alexandros Palace!), apoi ne-a spus ca nu ne poate lua pe vas, ca locurile sunt numarate, ca asteapta un grup important de turisti, ca pe yacht se serveste masa de pranz iar asta complica lucrurile... „- Stiti, suntem intr-un grup de 20 de persoane (i-am inclus si pe grecii Fanariotului!). Cum am putea sa ne rezervam locuri pe un asemenea vas? ”... „- Problema este simpla”, a raspuns omul. „Mergeti la Agios Nicolaos, la agentie si platiti. Cu aceasta ocazie, puteti sa alegeti vasul si itinerariul, eventual programul artistic si meniul. Cand vreti sa faceti calatoria? ”... „- Astazi”, am raspuns eu cu speranta... „- Pentru astazi, e prea tarziu: vasele au plecat deja in croaziera. Incercati pentru maine, dar nu cred sa fie posibil. Suntem foarte aglomerati”... „- Si atunci? Ce facem? ”, am intrebat destul de suparata... „- De ce nu vorbiti cu copropietarul unuia dintre vase? ”, a vrut el sa stie. „Doar locuieste si el tot la Alexandros Palace”... „- Cine-i omul asta? ”, a intrebat Mitica... „- Un neamt, Dietrich Muller. Cred ca este omul potrivit. El abordeaza lucrurile altfel: merge printre oameni, joaca poker cu ei, isi face reclama, iar daca ii agreaza, incearca sa afle ce anume vor sa viziteze. Este unul dintre cei mai ciudati armatori din zona”, mi-a specificat capitanul dand din umeri, ca si cand informatia circula pe piata zvonurilor de foarte multa vreme si se mira ca nu stiam inca... Nu-mi venea sa cred: Dietrich Muller era chiar neamtul pe care Fanariotul il lasase lefter la poker...

Cand ne-am intalnit cu Dietrich si ne-am dus direct la hotel pentru a-l cauta, l-am luat la sigur: „- Domnule Muller, ce program aveti zilele acestea? ”... Omul nu avea niciun program, ar fi vrut sa joace poker si nu stia cum sa ne propuna. Nu indraznea sa ne deranjeze. (Ca sa vedeti cum gandesc unii oameni de afaceri!). Iar atunci cand i-am propus sa ne petrecem ziua pe vasul lui si sa jucam poker acolo, daca este de acord, a ramas perplex. „- Binenteles ca ne platim cheltuielile ce le implica aceasta calatorie. Ne intoarcem seara si, daca se poate, continuam jocul, tot pe vas, dupa ce luam masa de seara la hotel”... M-a privit putin incruntat si m-a intrebat: „- De ce sa luam masa la hotel? ”... „- Pentru ca nu stiu daca toti membrii grupului nostru suporta mersul pe apa”... Omul s-a uitat in jur (vremea era linistita si sufla un vant constant!) si a raspuns razand: „- Hai s-o facem! Dar astazi nu se poate. O vom face maine sau poimaine”... „- Unde trebuie sa platesc? ”, am intrebat eu... „- Ne socotim la urma, in functie de cati bani imi mai raman in buzunar! ”, a spus razand. Apoi a continuat: „- Oricum, trebuie sa mergem astazi la Agios Nicolaos. Impreuna, ca sa stabilim toate amanuntele. Si apoi, trebuie sa vorbesc cu oamenii. Ne deplasam cu automobilul meu. Nu ne ia prea mult. O luam prin Nea Roda si apoi, facem la stanga, de-a lungul tarmului”... „- Va propun altceva”, am spus eu. „Inchiriem o barca cu motor si ne deplasam pe apa”... „- E bine si asa”, a spus Dietrich amuzat. „Ne intalnim dupa micul dejun. Si ganditi-va ce anume vreti sa vizitati”...

Cand am aparut la restaurantul hotelului, toata lumea ne astepta nelinistita (nu mai intarziasem pana atunci si, mereu, fusesem primii la masa!)... „- Ce-ai patit, finuto? ”, m-a luat in primire Fanariotul (Unisera mai multe mese si stateau cu totii la o masa de 20 de persoane – parca eram la nunta!)... „- Am o surpriza pentru voi”, am spus in limba engleza si s-a facut liniste. M-am uitat la femeia care plecase furioasa de la poker: ma privea jenata, dar interesata de persoana mea. Mi-am asezat farfuria cu mancare si am gustat din ea. Si pentru ca toata lumea ma privea si astepta, am spus: „- Astazi avem program de voie. Trebuie sa ne revenim dupa partida de azi-noapte. Dar maine sau poimaine, sa nu va faceti niciun program. Va spun diseara. Stati la dispozitia mea. N-o sa va para rau! ”...

O multime uriasa ne astepta pe digul de la Trypiti (asa mi se parea, avand in vedere ca, de regula, pe dig sunt mereu doar cateva persoane). Ceilalti pasageri sosisera deja, iar autocarele cu care venisera, parcasera pe plaja, langa barcile si masinile care se aflau mereu acolo. Am venit pe jos, pe malul marii si nimeni nu ne-a acordat vreo atentie. Cu greu ni s-a dat voie sa intram pe covorul lung asezat de marinari si care se intindea de la pasarela de acces pe yacht, pana la vreo zece metri, pe dig. Atunci l-am zarit pe capitan, imbracat intr-o uniforma englezeasca... (Ne cunoscusem in prealabil la Agios Nicolaos, atunci cand am fost cu Dietrich. Am stat impreuna pe terasa unei taverne si am discutat in detaliu. Nu stiu ce mi-a venit si le-am spus niste bancuri in limba germana, multe, ca-mi veneau unul dupa altul. Au ras atat de mult, ca cei trei barbati, Mitica, Dietrich si capitanul, mi-au solicitat o pauza, ca sa-si vina in fire. Imediat, capitanul a inceput sa povesteasca bancurile in limba greaca, iar oamenii din taverna s-au strambat de ras. Apoi, tot el a venit cu un laptop si mi-a cerut permisiunea sa-si noteze direct si schematizat, continutul bancurilor, ca sa le tina minte si sa le poata utiliza ulterior... „- Lasa ca le notezi pe vas. Iti dau voie sa iei notite acolo, cat doresti”, am spus eu amuzata... „- Nu se poate, ca atunci conduc”, mi-a raspuns el razand si a inceput sa scrie pe laptop direct in greceste. Cred ca am spus vreo 35 de bancuri, iar el scria si traducea. Am ras atat de sanatos si zgomotos, incat s-a strans lume multa. La plecare, au facut cheta, ca sa ma plateasca, dar i-am lasat proprietarului tavernei si le-am promis ca mai trec pe acolo... „- Sa ma asteptati negresit! ”, am facut eu. „Mai am vreo cateva zeci de prieteni care vor sa vada Agios Nicolaos si sigur vom veni si pe aici”)... Cand m-a vazut, a dat un ordin scurt si toti marinarii aliniati au luat pozitie de drepti. Erau niste tineri simpatici, care ma priveau de parca mi-ar fi spus ca pot sa contez pe colaborarea lor la gluma ce-o pusesem la cale cu Dietrich. De fapt, ii mai vazusem la taverna din Agios Nicolaos si stiam ce le poate pielea...

Primul care a calcat pe covor a fost Cotoi. Si se arata atat de important, ca m-a pufnit rasul si a trebuit sa fac eforturi uriase ca sa ma stapanesc. L-am luat de brat pe Fanariot, care ma privea aiurit, si asa ne-am indreptat catre capitan, ce ne astepta in pozitie de drepti. Intr-o fractiune de timp, l-am zarit pe Dietrich, care se afla undeva, pe yacht si se strimba de ras. Am spus cu glasul hotarat: „- Kalimera! ”, iar marinarii greci, impreuna cu capitanul, au strigat ceva la noi (n-am inteles ce, dar nu mai avea importanta) si a rasunat totul in jur. Apoi, am dat mana cu capitanul si l-am prezentat pe Fanariot cu pretuire si foarte serioasa, cu un glas sonor: „- O kirios Costas Papademos. Biznesman”. („ - Domnul Costas Papademos. Om de afaceri”). Iar cei doi au dat mana. Mi-a placut ca Fanariotul a reactionat excelent: nu s-a pierdut cu firea si parea sa cunoasca protocolul. (Sau pur si simplu a actionat dupa cum ii dicta bunul simt si experienta personala). Asadar, imediat, a trecut la prezentarea fiecarui membru al grupului si, in final, am urcat cu totii pe vas, sub privirile contrariate ale celorlalti pasageri, nemti, englezi, francezi, greci si olandezi. In prealabil, am aflat ca printre ei erau sapte romani si ardeam de nerabdare sa-i cunosc si sa le cer parerea despre spectacolul ce-l regizasem cu Dietrich. Pescarii se inghesuiau ca sa dea mana cu noi, iar grecii, prietenii Fanariotului, se uitau siderati la ei. Patronul restaurantului mi-a facut cu mana si mi-a trimis bezele, de parca am fi fost prieteni de cand lumea...

Urcand pe vas, am fost condusi la o masa mai mare. I-am facut cu mana lui Dietrich, care se gasea la alta masa, iar acesta a dus degetul la buze. (Incepuse sa-i placa gluma mea si cred ca se distra de minune!).

Capitanul a venit imediat si l-a intrebat pe Fanariot daca poate ridica ancora, iar acesta a dat solemn din mana, in semn ca este de acord. Omul a urcat niste scari (ne aflam pe o punte construita in cala vasului!) si, foarte repede, am simtit ca yachtul se clatina, se desprinde de chei, in uralele celor ramasi pe dig. Dar ce sa stai, frate, la masa? Ne-am repezit, care mai de care, sa vedem cum pleaca vasul...

Am uitat sa va spun... Pe dig, ofiterul de la politia de frontiera ne-a salutat cu deosebit respect, ducand mana la sapca (n-am prea am inteles gestul; este posibil sa fi vrut sa se inscrie in peisaj si astfel sa-i dea mai multa credibilitate). Am dat mana cu el si i-am urat, direct in greceste, o viata lunga si prospera, ceea ce l-a facut pe Fanariot sa se prapadeasca de ras. N-am inteles de ce: fie stalcisem cuvintele, fie eram caraghioasa ca faceam o asemenea urare. (Asta mergea pe la indienii lui Winnetou, nu la greci!). Dar nu-mi pasa, atata vreme cat gluma ce-o pusesem la cale mergea ca pe roate. Si ma amuzam gandindu-ma ca oamenii nu stiau inca ce-i asteapta...

Asa a inceput prima noastra aventura si a fost ceva de zile mari. De fiecare data cand isi aminteste de ea, Fanariotul ma priveste cu lacrimi in ochi. Si mereu discutam despre reactia grecilor ce-l insoteau: a fost ceva teribil de interesant.

Dar sa nu anticipez... Asadar, va astept la partea III-a... Muntele Athos (partea III) - Aventuri pe yachtul Omega Sper sa va placa.

Cu drag,

Andreea

---

VIZUALIZĂRI: 5862 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI