Munţii Cheii din Parcul Naţional Munţii Măcin

TIPĂREȘTE

De ceva timp soţul meu mă bătea la cap să ducem copilul pe un traseu montan pentru ai testa rezistenţa la efortul fizic specific drumeţiilor montane. Unde să mergem dacă nu în munţii Măcinului, zona cea mai apropiată de noi şi cu trasee lejere, numai bune de făcut cu copilul?

O perioadă m-am făcut foarte ocupată evitând deplasarea din motive întemeiate reprezentate de prezenţa, în zonă, a unor specii de reptile, cei drept considerate pe cale de dispariţie dar cu veninul intact. Ideea de a mă întâlni nas în nas sau ochi în ochi cu vipera cu corn dobrogeană, una din speciile târâtoare cele mai veninoase din ţara noastră, sau cu balaurul dobrogean, şarpe constrictor care poate ajunge la lungimea de 2,5 metri, nu era tocmai visul vieţii mele în condiţiile în care aveam cu noi un copil de cinci ani, curios şi neastâmpărat.

O curiozitate despre balaurul dobrogean: se spune că acest şarpe dacă îşi simte teritoriul ameninţat refuză să se mai înmulţească chiar şi timp de zece ani; în consecinţă rămânând doar vreo 10 exemplare în zonă, după cum spun cercetătorii, iar atunci când se apără şuieră sau pufăie.

Şi uite aşa a trecut vara şi a venit luna octombrie, ziua 13º - 16º C, noaptea sub 10º C, deci întâlnirea cu „iubitele” mele reptile avea şanse minime să se materializeze, chiar dacă, teoretic, undeva în a doua jumătate a lunii septembrie, de regulă, toate târâtoarele intră sub pământ pentru hibernare. (Uneori frica te ajută la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe!!!)

Aşa că într-o sâmbătă dimineaţă, după ce mai adunăm câţiva prieteni, ne grupăm în două maşini şi pornim spre Măcin (oraşul), locul de unde vom pleca în mica noastră drumeţie.

Fiind luna octombrie turiştii care trec cu bacul către litoral lipseau cu desăvârşire şi drept urmare şi cozile kilometrice din timpul verii, aşa că traversarea Dunării s-a făcut rapid şi în condiţii lejere.

Ajunşi pe celălalt mal al Dunării străbatem rapid cei cca. 40 km până în oraşul Măcin, pe care îl traversăm repede şi ieşim spre Constanţa. De aici trebuie să fiţi atenţi pe partea stângă dacă mergeţi spre Constanţa, sau mai bine zis, de oriunde veniţi uitaţi-vă către munţi. La marginea şoselei este un indicator către mânăstirea Izvorul tămăduirii pe un drum de exploatare. Este una din cele mai facile intrări în Parcul Naţional Munţii Măcin. După cca. un km ajungeţi în zona unei cariere de granit (numită Izvoare), punct de discordie între societatea ce exploatează această carieră şi administraţia Parcului Naţional Măcin. Din anumite surse am aflat că limita parcului în zona carierii a fost restrânsă tocmai pentru a se putea exploata granitul şi neţinându-se cont de faptul că este distrus un peisaj vechi de milioane de ani pe care natura l-a „construit” cu mare grijă, iar animalul biped şi inteligent, numit OM, îl distruge fără nici un fel de remuşcare. Ce să-i faci? În faţa intereselor meschine ale unor indivizi nici duritatea granitului nu rezistă!

Aici urmaţi uşor drumul ce duce la stânga, urcă o terasă şi ajunge la marginea zonei împădurite şi cu versanţi accentuaţi. Mergând pe drumul de pământ ajungem în faţa unui pâlc de copaci unde ne întâmpină un panou ce ne anunţă şi ne avertizează în acelaşi timp că am intrat în arealul Parcului Naţional Munţii Măcinului. Normal, de aici nu mai aveţi voie cu maşina, dar... înainte de a fi declarat zonă protejată se putea înainta pe firul văii ce coboară din munte, în imediata apropiere fiind mai multe locuri umbroase, numai bune pentru un picnic. Acum nu mai aveţi voie să aprindeţi focul în perimetrul parcului, pentru a proteja vegetaţia de silvostepă ameninţată de incendiile spontane în lunile secetoase şi caniculare.

Aici lăsăm maşinile şi ne continuăm drumul pe jos spre Culmea Cheii (260m) sau Munţii Cheii, denumire sub care mai apare în unele hărţi. Drumul se transformă într-o potecă bine evidenţiată (nemarcată, ca în zonele montane din Carpaţi), coteşte uşor spre nord şi iese treptat deasupra carierei în creastă. Bătrânii munţi ai Măcinului nu au înălţimi spectaculoase, cea mai mare înălţime având-o Vf. Ţuţuiatul (467m), iar în acestă zonă aveţi altitudini de cca. 420-450m. Sunt porţiuni de traseu unde urcarea se face abrupt, aşa că în urcarea poate dura şi o oră pentru turistul mai puţin încercat. Pentru fotograf poate dura şi două, trei...

Dacă vă spun relief ruiniform nu cred să vă edific, dar vă puteţi imagina că aceşti munţi au fost nişte vulcani falnici care au lăsat în urma un enorm masiv granitic, pe care apa (precipitaţii, îngheţ etc) şi vântul la măcinat sistematic. Şi cum acest granit a provenit dintr-o topitură, la desfacere îşi aduce aminte de acest lucru. Şi mai are o caracteristică: se desface ca un ou de ciocolată, un strat, apoi altul şi altul şi altul... dar la un moment dat cineva a furat timpul, aşa că puteţi vedea foarte multe „vedete” (babe, sfincsi, stâlpi –dike-uri, oale, capete de animale etc...) care au încremenit pentru dumneavoastră în mai multe stadii de evoluţie simultan.

Nu faceţi o oră din cauza dificultăţii traseului ci a dificultăţii de a mai ţine ochii la cărare. Vf. Cheia e recunoscut ca punct de belvedere pentru fotografii profesionişti, aşa că rare ori sunt ocaziile când nu veţi întâlnii mici grupuri care aşteaptă, aparent nişte ciobănei fără oi. De cele mai multe ori nu prea vorbesc româneşte.

De aici traseul, o bună bucată de drum, este pe culme, pe direcţie sud-sud-est şi priveliştea care se dezvăluie privirilor este fantastică făcând să uităm vântul de toamnă care ne spulberă. Nefiind la prima ieşire în Măcin ştiam că prezenţa vântului este permanentă aşa că ne dotasem cu haine uşoare dar care aveau rolul de a ne apăra de acesta.

Foarte spectaculoase sunt şi celelalte masive din zonă, unele în alinament cu Masivul Măcin, altele aruncate ca nişte zaruri în iaurt, în lunca largă a Dunării care înconjuară masivul pe trei laturi, adică apar brusc ca vârfuri de munţi insulari, numite şi inselberg-uri.

La un moment dat o să observaţi că poteca tinde să schimbe creasta, precum trenul linia. Coboară spre o şa şi urcă pe versantul nordic al Pricopanului, unde, deasupra satului Greci se află şi vf. Ţuţuiatu. Dar eu vă recomand... nu faceţi stânga după potecă, ci dreapta, să vă închide-ţi cercul traseului. Coborând în diagonală vesantul, având ca reper vizibil locul de plecare, cu noroc printre multitudinea de tufe de măceşe, o să observaţi un mic platou din care răsar nişte spinări şi ouă pietroase. Este un loc ferit de cărare. Eu l-am numit „satul dinozaurilor”. Venind aproape, apar o multitudine de forme, de diverse mărimi, forme, poziţii. Da, surpriza de la finalul zilei! De aici se ajunge la bază în 15 minute.

De fiecare dată când am urcat în munţii Măcinului imaginile din jur m-au fascinat, făcându-mă să devin conştientă (pentru a câta oară? !!!) de efemeritatea omului. Privind în jur nu poţi să nu gândeşti căci odată, demult, când munţii Carpaţi nici nu existau, aceşti munţi, ce făceau parte din generaţia munţilor Hercinici, se înălţau falnici din Dobrogea până în sudul Angliei. Marile schimbări petrecute la nivelul scoarţei terestre au făcut ca munţii falnici de odinioară să dispară, lăsând în urma lor, martori tăcuţi ai nemuririi, munţii Măcinului. Estimările geologilor duc înălţimea maximă a masivului la cca. 4 500m, aproape dublul Carpaţilor zilelor noastre. Când am aflat asta, am tot reflectat ce privelişte ar fi avut oraşele de pe Dunărea de Jos cu un asemenea masiv la orizont. Dar e o iluzie! Care Dunăre, la vremea respectivă nu exista decât Marea Thethis peste cam tot ce repezită teritoriul României, Ungariei şi Serbiei la un loc.

Chiar dacă perioda mai rece nu ne-a permis să admirăm fauna specifică acestei zone, aici mă refer cu regret la broasca ţestoasă dobrogeană, am putut admira câteva din plantele specifice zonei unele dintre ele fiind specii protejate.

Drumeţia în munţii Macinului este posibilă, dar uneori un pic mai dificilă din cauza rocilor sfărămate, care fac să alunece piciorul, mai ales când ne apropiem de vârfuri, motiv pentru care este indicat să aveţi încălţăminte corespunzătoare (de preferat bocanci).

Din punctul meu de vedere este traseul ideal de făcut cu copii, nu prea lung, se poate face în câteva ore, pitoresc, pe o distanţă nu prea mare avem pante line, pante abrupte, în unele zone chiar se fac căţărări, puncte de belvedere multiple căci aşa cum am spus aceşti munţi au crestele golaşe şi nu necesită antrenament special, dar ca orice munte trebuie respectat dacă vrei să nu ai surprize neplăcute.

Dacă sunteţi în trecere spre litoral încercaţi să vă organizaţi timpul în aşa fel încât să puteţi aloca câteva ore unei drumeţii în munţii Măcinului şi vă asigur că nu veţi regreta.

Aceşti munţi bătrâni, măcinaţi de timp, ploi şi vânturi au un farmec aparte pe care dacă l-ai descoperit o dată funcţionează ca un drog, vrei din nou şi din nou...

---

VIZUALIZĂRI: 6392 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI