....si totusi, exista si soare....la Ranca!

TIPĂREȘTE

A fost odata ca-n poveşti,

A fost ca niciodata,

Pe vechi meleaguri gorjenesti

O culme desfatata

Pe drumul de costise, urcând, din vale, stânca,

Prin ceturi de poveste, pornirăm catre Rânca

Ce vise, ce iluzii, speranţele-s deşarte,

Căci nu văd la doi metri

Si Rânca e departe!

Descris-aţi lumi de vise, voi, cei care aţi fost,

Dar eu, descriu doar ceaţa!

Credeţi ca are rost?

Inaintăm prin ceaţă (vai, biet vitezomanul!)

Şi ceaţa-i tot mai deasă,

Cum zis-a Jebeleanu:

« Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă, »

Mai şti-vom oare drumul către casă? !

Şi suntem uzi şi ne cuprinde frica,

Prinn ceaţa asta nu vedem nimica…

Şi este frig şi este udă glia,

Vai, unde-i Rânca? unde e Maria?

Aşa am pornit în mult aşteptata călătorie spre Rânca, tărâmul visurilor unei vacanţe târzii, total dezamăgiţi de vremea neprietenoasă care ne-a însoţit pe tot parcursul sejurului. Intregul traseu al Transalpinei era învăluit într-o ceaţă densă, astfel încât, peisajele mirifice atât de lăudate au rămas doar pe site. Ajunşi într-un târziu la Valea Mariei, ne-a întâmpinat o atmosferă plăcută, liniştită, o cameră caldă şi primitoare, extrem de curată şi aranjată cu mult gust şi grijă pentru fiecare detaliu, nimic nu era în plus, nimic nu lipsea, la fel şi baia, utilată cu tot ce era necesar, terasa spaţioasă şi cochetă, cu măsuţa, scaunele şi airchair-ul unde te puteai relaxa inspirând aerul tare de munte şi puteai admira……... ceaţa! Personalul pensiunii, amabil şi mereu cu zâmbetul pe buze, « de la vlădică la opincă », gata tot timpul să răspundă oricăror solicitări. Cât despre mâncare, au scris alţii destul, nu cred că aş mai putea adăuga ceva, am luat toate cele trei mese pe zi şi n-am avut nimic de obiectat, doar că mereu rămânea câte ceva în farfurie, atât erau de mari porţiile, uneori luam doar două din cele trei feluri la prânz, căci nu puteam să le răzbim pe toate. Deoarece vremea neprielnică nu ne-a permis nici să vedem ceva din priveliştea locurilor, nici să pornim în drumeţii pe traseele montane, ne-am rezumat în a lenevi în aşternuturile pufoase şi parfumate, cu telecomanda în mână, sau în sala de fitness, la masa de ping-pong şi o plimbare scurtă până în celălalt capăt al staţiunii, în recunoaştere. Drumul urcă agale printre vile şi brazi de o parte şi de alta, atât cât se putea vedea la câţiva metri în jur, staţiunea părea pustie şi abandonată, uneori mai trecea câte o maşină cu lemne sau materiale de construcţie, căci aici se lucrează non stop, se construieşte, se amenajează, se pot vedea peste tot grămezi de pământ de la săpături, materiale, utilaje, ici-colo mai zăreşti câte un muncitor apărând din ceaţă şi pretutindeni, câinii nimănui, ai staţiunii, uzi de ploaie, pleoştiţi, dar care te lătrau cu furie când treceai prin dreptul vilei “lor”. Cu cât înaintai, drumul devenea tot mai abrupt, cu serpentine în pantă, iar ceaţa tot mai deasă. Aveai impresia că te îndrepţi spre zona crepusculară. Am ajuns până la crucea ridicată în 20 iunie 2000 în amintirea Lordului Ilie Vonica, apoi am făcut cale întoarsă, că tot nu se vedea nimic!

Te uită cum plouă-n octombrie

Şi ceaţa-i cu noi, nemiloasă,

Un câine ne taie cărarea

Şi frigu-ţi pătrunde în oase

Te uită ce ceaţă-i la Rânca,

Şi plouă şi timpul a stat.

Voiam să cutreier pe creste,

Dar stau toată ziua în pat!

Mai spune s-aducă şi cina

Şi-o cană de vin, aburindă,

Că parcă-ţi mai trece năduful

Când masa o pune Alina.

A doua zi, văzând că ceaţa nu dă semne că ne-ar părăsi, dimpotrivă, parcă se lăsase şi mai abitir, ba mai începuse şi o ploaie măruntă, rece, ceva între burniţă şi lapoviţă, am decis să coborâm în vale. Până la Novaci, aceeaşi ceaţă ne-a însoţit pe tot parcursul drumului, iar de aici ploaia, rece, pătrunzătoare, şi-a intrat în drepturi. Am pornit spre Baia de Fier, să vizităm Peştera Muierii, un monument al naturii ce nu trebuie ratat. Prezentată în detaliu pe acest site de alţi « AFA-işti », această uimitoare cetate naturală impresionează prin diversitatea formaţiunilor calcaroase, create de-a lungul timpurilor de apele râului Galben. Am rămas muţi de uimire în faţa coloanelor formate de stalactite şi stalagmite, a Domului Mic, a Orgii, a Sălii Altarului, a Sălii Bolţilor, a Candelabrului Mare, a Stâncii Insângerate denumită astfel datorită scurgerii oxidului de fier, a Cascadelor împietrite, a Bazinelor Mici etc. Povestea Peşterii Muierii ne-a fost prezentată în detaliu de ghidul care ne-a condus prin culoarele peşterii, explicându-ne cu lux de amănunte tot ce se putea afla despre această capodoperă a naturii.

Sub aceeaşi ploaie măruntă, rece, ne-am continuat drumul spre Peştera Polovragi, o altă podoabă arhitecturală, săpată în calcar de apele râului Olteţ, care se strecoară la o adâncime de 25 de metri printre Munţii Parângului şi Munţii Căpăţânii. La fel de frumoasă, dar, poate, nu atât de spectaculoasă ca Peştera Muierii, te invită încă de la marea poartă de la intrare, să o străbaţi pentru a descoperi o lume ascunsă, misterioasă, mirifică şi fascinantă. Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima ceea ce ochiul percepe cu uimire şi încântare.

Ieşind din peşteră, am pornit-o prin ploaia care parcă se înteţise, pe drumul forestier care străbate cheile Olteţului, adăpostiţi de stâncile încovoiate şi înfricoşătoare. Peisajul merită toată osteneala.

Drumul de întoarcere părea parcă mai scurt, sau am început să ne obişnuim cu vremea vitregă, cu cât ne apropiam de Rânca, ceaţa noastră cea de toate zilele ne învăluia, ca o mamă grijulie care îşi revede odorul drag întors la sânu-i. După o cină copioasă, ca de obicei, ne-am strecurat în aşternuturile calde şi îmbietoare şî ne-am cufundat în lumea viselor!

Ne-am trezit tot pe ceaţă, dar n-am vrut să renunţăm la acest sejur, aşa că, după micul dejun, am pornit spre Târgu-Jiu, să vizităm capodoperele lui Brâncuşi.

Toată ziua ne-a plouat, dar nu ne-am dat bătuţi nici de această dată, am suportat cu vitejie frigul şi umezeala, dar am trecut cu mândrie pe sub Poarta Sărutului, ne-am aşezat cu sfială la Masa Tăcerii, am admirat priveliştea oferită de apele cenuşii ale Jiului de-a lungul « falezei » ce străjuia parcul îmbrăcat în culorile ruginii ale toamnei, apoi ne-am extaziat în faţa Coloanei fără sfârşit.

De din vale din Novaci

O pornim spre Polovragi

Şi spre Peştera Muierii,

Mândre locuri ale ţării

Unde apa sapă-n creste

Peisaje de poveste

Mai apoi spre capitala

De judeţ, care cu fală,

Işi expune larg vederii

Poarta kiss, masa tacerii

Şi coloana infinită

Drept în ceruri sprijinită.

Ne-am întors la Rânca spre seară, obosiţi, înfriguraţi, dar satisfăcuţi de tot ceea ce-am văzut. Ne-a aşteptat cina cea copioasă de la pensiune, şi odihna binemeritată.

Ziua următoare, parcă mai friguroasă, mai înceţoşată, ne-a făcut să renunţăm la ieşiri, doar un drum până la magazin, apoi înapoi la căldura camerei, la sala de fitness, la masă şi somn. Era ultima zi şi ne încerca un regret amarnic că nu ne-am putut bucura nici măcar o zi de minunatele privelişti despre care citisem atâtea pe site! Pensiunea era aproape pustie, mulţi dintre cei care veniseră în această zonă atât de lăudată, îşi scurtaseră sejurul din cauza vremii, aşa că aproape în fiecare zi descopeream alţi vecini de cameră, alte persoane la masă. Am mai avut şi ghinionul să-l întâlnim pe domnul Adelin doar în treacăt, de vreo două ori, deoarece chiar în acea perioadă fusese mai mult plecat, am înţeles din cauza unor probleme de familie, iar pe doamna Rodica, cu regret, nu am avut plăcerea să o cunoaştem. In schimb Alina ne-a răsfăţat şi a fost extrem de drăguţă, răspunzând cu amabilitate şi mereu cu zâmbetul pe buze tuturor solicitărilor noastre, uneori poate exagerate, motiv pentru care ne cerem scuze dacă uneori am fost poate prea insistenţi.

Căldura şi confortul camerei ne îmbiau la somn, dar ne-am îmbrăcat şi am ieşit pe terasă, să mai admirăm pentru ultima dată ce se putea admira prin ceaţa neîndurătoare! De cum am deschis uşa terasei, ne-a cuprins un frig pătrunzător, parcă se mai luminase afară, deşi era seară. Si surpriză: afară ningea!!! la Rânca a sosit prima zăpadă! ningea frumos, liniştit, peste brazii din faţa pensiunii care începeau timid să-şi scoată capetele din ceaţă, miraţi şi ei parcă de ce li se întâmplă, uimiţi de podoaba argintie care li se aşternea pe crengi. Am uitat imediat de zilele ceţoase, de vremea închisă, mohorâtă, care ne-a ţinut mai mult în casă şi ne-am bucurat de această bruscă schimbare de peisaj şi de anotimp!

Dimineaţa plecării. Incredibil! Soare! Soare? ! La Rânca? După 5 zile de ceaţă!

Nu ne venea să credem! Ne-am repezit pe terasă şi ne-am bucurat ca nişte copii la vederea unor jucării mult visate! Cerul, de un albastru ireal, ici-colo câte un bulgăre de nor alb, pufos, câte un fuior de ceaţă ridicându-se din văi, culmile munţilor, pe care nu le văzuserăm până atunci, se conturau la orizont pudrate fin de prima zăpadă, iar brazii, străluceau ca pomii de Crăciun sub razele blânde ale soarelui! O adevărată feerie în alb! Mai că ne venea să strigăm: « Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă!... »

Am luat ultimul mic dejun şi ne-am luat rămas bun de la Valea Mariei, de la Rânca, de la tot ce a însemnat acest sejur frumos totuşi, cu toată vremea potrivnică, dar care ne-a arătat în ultima zi că se poate şi altfel. Cum să nu revii aici? !

Mai trist îmi pare totul

Acum, la-ntors acasă,

Aş vrea să stau, dar…

Multe nu mă lasă….

Pregătim de drum maşina

Si o luăm pe Transalpina,

Drum spre cer, printre coline,

Şerpuind şi săpând stânca,

Iar în urma mea rămâne,

Falnică şi mândră, Rânca!

P. S. :

Şi mai am o vorbă-două:

Hai la Rânca, de nu plouă!

---

VIZUALIZĂRI: 1780 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI