Prin subteranele județului Gorj – Peștera Muierilor

TIPĂREȘTE

În pregătirea drumului de întoarcere acasă, după scurta excursie pe Transalpina, eu vin cu o propunere ce încerca să rezolve o problemă ce o aveam de peste 20 de ani.

Conducătorul auto acceptă imediat, dar plusează:

Toată lumea este de acord și, după micul dejun și check – out, pornim la drum. După ce coborâm cei circa 17 km de la Rânca la Novaci, aici o luăm la stânga, spre Baia de Fier. Mai avem numai circa 10 km până la Peștera Muierilor, însă, cu circa 800 m înainte de destinație, un panou mare ne semnalează „Parcare Peștera Muierilor” . După un scurt semn de întrebare, oprim, și pornim mai departe pe jos. Noroc că șoseaua este însoțită de un trotuar betonat, semn că autoritățile s-au gândit și la siguranța turiștilor.

La un moment dat, cineva din grup remarcă pe culmile munților din partea stângă niște obiecte ciudate. Zoomul aparatelor telefonice ne identifică un număr de hamace ancorate între două vârfuri. Nu ne rămâne decât să ne mirăm foarte tare. Cine are curajul la asemenea momente de aventură?

Câteva zile mai târziu, acasă, aveam să am norocul să prind la televizor un reportaj despre acestea. O firmă de turism a pus bazele unei afaceri cu câteva trasee de cățărare în sistem „via ferrata” și a instalat și hamacele respective. Acum vinde „sejururi” de câte 30 minute de adrenalină contra 50 lei. Traseele sunt cu grade de dificultate diferite, unele nu foarte grele, dar odată început urcușul, nu mai există cale de întoarcere, coborârea fiind pe celălalt versant. După alte câteva zile, am găsit pe internet o altă agenție, care vinde aceeași aventură la preț dublu. Atenție amatorilor!

După ce parcurgem cei 800 m până la destinație, traversăm Râul Galbenul (Râul Galben în alte surse) și ajungem în dreptul unei porți de lemn, presupun eu, de inspirație gorjeană, care ne urează „Bine ați venit” la Peștera Muierilor. Alături este și o hartă a zonei vizitabile a peșterii, care avea să-mi fie de folos la prezentul articol. Dar, alarma este falsă. Până la intrarea în peșteră mai avem de parcurs circa 170 m, pe o alee cu trepte de lemn ce urcă circa 40 m.

Ajungem la o construcție din lemn, podină cu acoperiș, unde este și o cabină pe post de casierie. Cerem 4 bilete pentru adulți, dar doamna de serviciu ne întreabă dacă nu dorim bilete de pensionari. Bineînțeles, nu putem să o refuzăm, și în loc de 20 lei, plătim 10 lei pe bilet.

Construcția respectivă pare a avea rol de „sală de așteptare” . Peștera se vizitează în tururi ghidare, cu plecare din oră în oră, la ore fixe. Noi am ajuns pe la 12 fără un sfert, așa că nu avem de așteptat prea mult. Cine dorește, poate intra în peșteră și pe cont propriu. Între timp, un panou ne pune la curent cu o serie de date despre obiectivul nostru. O parte din acestea vor fi reluate și de ghidă pe parcursul vizitei.

La 12 fix, doamna de la bilete se transformă în ghid și ne poftește în peșteră, spunându-ne să mergem până la semnul „Stop” și să o așteptăm acolo. Totul pare în regulă, doar că, dacă în „sala de așteptare” eram cam 10 – 12 turiști, grupul din peșteră este mult mai mare, estimez că mult peste 50 de persoane. Ca urmare, drumul pe poteca amenajată, betonată și delimitată de frânghii, este destul de anevoios, de lent. Într-un final, ajungem cu toții la semn, ajunge și ghida, și primim primele explicații.

Peștera a fost săpată de Râul Galbenul, cel care astăzi curge cu vreo 40 m mai jos, în urmă cu milioane de ani. Are o lungime totală de circa 8000 m și este dispusă pe 4 niveluri. Noi suntem pe nivelul cel mai de sus, singurul vizitabil. Lungimea vizitabilă este de 940 m, nivelul având câteva ramificații greu accesibile. Traseul vizitabil este aproape orizontal și are o direcție generală nord – sud, noi intrând în peșteră prin „Poarta Nordică” . Ieșirea va fi prin „Poarta Sudică” .

Nivelele inferioare sunt greu accesibile, nevizitabile și constituie rezervație speologică.

Prima menționare a peșterii datează din 1870 și aparține lui Al. Odobescu, cel pe care eu îl știam doar scriitor, dar a fost, după cum se vede, și arheolog și om politic. De atunci, peștera a constituit sursa multor descoperiri arheologice, paleontologice, geomorfice, biospeologice și mineralogice valoroase. Se evidențiază descoperirea unui schelet de femeie, cu o vechime de circa 35000 ani și a numeroase fosile de urs de peșteră, hiene, lupi, ce au populat regiunea în aceiași perioadă.

Electrificarea, începută în 1963, a transformat peștera în cel mai popular și mai vizitat obiectiv speologic din România. Galeria vizitabilă este cunoscută sub numele de Galeria Electrificată. Temperatura în interiorul peșterii este constantă, la 10ᵒ C. Umiditatea poate ajunge până la 100%.

La baza denumirii peșterii cu apelativul a Muierilor se află o legendă care spune că: în trecutul istoric, atunci când bărbații în putere plecau să apere țara de năvălitorii veniți de aiurea, femeile luau în grabă copiii și bătrânii și plecau spre peștera ce le devenea adăpost, pe atunci numai de ei știută, unde rămâneau ascunși până la trecerea urgiei.

Și o ultimă informație cu caracter general, galeria de vizitare are zone unde înălțimea nu depășește 1 m. Atenție! Loc de dat cu capul!

Oprirea a avut loc în Sala Altarului. Sala are o înălțime considerabilă, 17 m, și este foarte bogată în formațiuni speologice. Aici și în imediata vecinătate sunt „Bazinele Mici” , „Orga” (am ratat fotografia), „Bazinele Largi” (nu le-am remarcat), „Altarul” și „Domul Mic” . „Domul Mare” îl vom întâlni ceva mai încolo.

Continuăm drumul prin Galeria Electrificată. La un moment dat, remarc lângă poteca noastră niște stalactite într-un stadiu incipient. Ceva mai devreme, ghida ne spusese că o stalactită crește cam 3 mm în 10 ani. Înseamnă că astea de aici, de câțiva centimetri înălțime, sunt mult mai bătrâne decât mine.

Următoarea oprire este în Sala Urșilor. Aici ne așteaptă scheletul reconstituit al unui urs de peșteră, menționat în explicațiile anterioare. Urmează repriza de fotografii. Durează ceva timp până toți membrii grupului se imortalizează cu bătrânul animal.

După aceea ghida ne părăsește, nu înainte de a ne explica prin ce săli trebuie să mai trecem. De aici încolo, traseul are porțiuni mai înguste sau foarte puțin înalte și este dificil de menținut grupul cât de cât compact. Pentru a nu ne încurca de alții, nici să-i încurcăm noi pe ei, decidem să rămânem la urmă. Cu această ocazie remarcăm o persoană ce se menține constant în urma noastră. Avea să declare că este reprezentantul ghidei, responsabil cu siguranța grupului, cel care se asigură că toată lumea urmează traseul și părăsește în siguranță peștera. Bună treabă!

Continuând drumul, încep zonele mai dificile. Sunt porțiuni în care trebuie să mergem cocoșați accentuat. Pasajele respective au numai câțiva metri lungime, dar trecerea este destul de neplăcută. Mai ales, de la o anumită vârstă. Formațiunile clasice tip stalactite și stalagmite sunt destul de rare. În schimb, pereții și plafonul au forme extrem de neregulate. Acolo unde depunerile de calcar sunt mai evidente, formațiunile respective au și un nume. Trecem astfel pe lângă „Cascada Împietrită” .

După circa 250 m ajungem la o altă sală principală, „Sala Turcului” Este considerată „cel mai frumos log din peșteră, datorită numeroaselor formațiuni carstice, de forme care de care mai ciudate. Din nefericire, nu toate sunt etichetate. Identific „Turcul” și „Domul Mare” . Dar ar mai trebui să fie aici „Nevasta Turcului” , „Moș Crăciun” , „Dropia” , „Uliul Rănit” și multe altele. Petrecem totuși câteva minute aici, pentru că am prins din urmă grupul de turiști, toată lumea fiind încântată de aceste „exponate” .

Plecând mai departe, trebuie să trecem un nou pasaj de joasă înălțime pentru a intra în „Sala cu Guano” . Toată lumea știe că

Nu am informații privind perioada în care s-a format acest depozit și nici dacă este împrospătat în prezent. În momentul vizitei noastre nu am remarcat lilieci în peșteră. Dar, ghidul de la Peștera Polovragi, om al locului, ne-a spus că de aici s-au extras zeci de camioane de guano. Totuși, cu tot întunericul din peșteră se văd și acum cantități impresionante din acest material.

Ultima sală a peșterii este „Sala Bolților” , numită așa din cauza formei plafonului. Legenda cu numele peșterii consideră că aici era locul de refugiu al populației - predominant feminine - în vremuri de restriște.

Ieșirea din peșteră se vede de departe, precum „luminița de la capătul tunelului” . Reprezentantul ghidei ne părăsește, urându-ne o zi bună, și pornește înapoi, prin peșteră. Vizita a durat, exact conform informațiilor inițiale, 40 de minute. Rămân surprins că la ieșire nu există nimic care să împiedice accesul în peșteră pe aici. De la gura peșterii coborâm o scară, tot cu trepte de lemn, dar mult mai abruptă decât cea de la intrare. Jos, pe malul râului sunt câteva tonete cu suveniruri. Trecem podul peste Râul Galbenul și nu avem decât câțiva pași până la parcarea unde am lăsat mașina.

Nu ne rămâne decât să ne urcăm în aceasta și să pornim în direcția Polovragi.

---

VIZUALIZĂRI: 930 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI