Satele albe din Andaluzia (I)

TIPĂREȘTE

Partea finală a sejurului andaluzian, ultimele două zile, au fost dedicate zonei rurale, mai concret satelor albe din inima regiunii.

Așezări care m-au cucerit prin frumusețea lor, prin aspectul foarte îngrijit, cu străduțe înguste și în pantă, cu aranjamente florale de sezon sau cu terase la care localnicii sporovăiau de zor.

Casares a fost primul dintre ele.

Ajuns acolo pe întuneric, a fost dragoste la prima vedere – nu neapărat oarbă, că ardeau felinarele pe străzi – și m-a cucerit iremediabil.

Iar dimineața următoare, una însorită și caldă, ne-a oferit posibilitatea de a-l cunoaște și mai bine, într-o plimbare agale, de dezmorțire pe ulițele pietruite în permanentă urcare (sau coborâre, depinde cum vrei).

În inima locuitorilor din sudul Spaniei, Casares are o rezonanță aparte, aici născându-se Blas Infante,” părintele Patriei Andaluze” , cel care avea să fie executat pentru lupta și convingerile sale de regimul lui Franco.

Cu un tonus bun și avizi de noi descoperiri, pornim la drum cu mașina pe serpentinele ce curg continuu pe dealurile destul de înalte, cu sate cocoțate pe vârful câtorva dintre ele.

E o plăcere să hoinărești pe aici, bucurie deplină fiind resimțită mai abitir de ocupantul scaunului din dreapta, șoferul urmând a-și distribui atenția și spre carosabil.

Încă de la o oarecare depărtare se profilează o așezare pe cel mai înalt deal, albul imaculat unindu-se cu azurul fără de nor. Ne apropiem încet-încet – cam cu 40 km/h - iar cel mai bine peisajul apare în toată splendoarea lui din Balcon de la Serrania, un punct ce îți oferă o panoramă superbă asupra satului Gaucin.

Ne urmăm calea prin alte asemenea puncte de belvedere – Mirador el Asalto del Cura sau Mirador del Genal -, locații din care privirea îți zburdă în voie spre peisajele demențiale care se deschid până spre Marea Mediterană și ne oprim la Cueva de la Pileta.

Lăsăm autoturismul în parcare și urcăm cărarea destul de abruptă ce duce la intrarea într-una din cele mai importante peșteri de pe continent, importanță dată de descoperirea aici a unor gravuri și picturi din paleolitic și neolitic. Descoperire făcută din întâmplare de un localnic, atras de cete de lilieci care păreau că ies din munte. Explorările ulterioare ale speologilor au condus la identificarea unor galerii de aproximativ 2,3 kilometri lungime și 30 metri înălțime.

Peștera este deschisă între orele 10 – 13 și 16 – 18, însă cum noi am ajuns acolo la 13.15 nu am mai avut posibilitatea să o vizităm și am rămas doar cu aceste spicuiri din informațiile afișate la intrare.

Urmează apoi una dintre cele mai pitorești bucăți de traseu din acest concediu, porțiune în care ne-am oprit și coborât de câteva ori din mașină pentru a fotografia și admira minunăția naturii, înainte de a ajunge la Cueva del Hundidero.

Pereți golași de munte gri, cu livezi de măslini între latura șoselei și baza lor în care agricultorii pregăteau recolta ce va să vină, cu vîrfuri care mai tocite care mai țuguiate răsărite dintr-odată, reprezintă primul contact cu splendoarea Parcului Național Sierra de Grazalema. Și, vai, cât de mult îmi place cum sună ultimul cuvânt!! Însumează, în opinia mea, grația acestei zone...

După ce ne rotim privirile în toate direcțiile punctelor cardinale, unele existente și altele încă neinventate, coborâm per pedes spre Cueva del Hundidero. În partea dreaptă a potecii se desprinde un drumeag ce te duce spre Presa de Montejaque, un baraj considerat pionier în domeniu, fiind primul construit în Europa, în anul 1924, din tipologia așa-numitei” bolți-cupolă” , cu o înălțime de 83,75 metri. Particularitatea acestui tip de baraj este dată de curbura dublă, ambele pe orizontală. Detalii ce pentru un ageamiu ca mine nu au prea mare relevanță, dar cunoscătorii în domeniu își pot face o impresie pertinentă.

Actualmente, construcția este scoasă din uz, singura sa întrebuințare constând în plimbarea turiștilor pe bolta cupolă și apariția în pozele acestora.

Pe poteca centrală foarte bine întreținută, cu margine laterală din frânghie, cobori ca într-un canion și ajungi la peșteră, una dintre cele mai interesante și unică, în felul ei, în Andaluzia. Pentru că are două intrări: cea de aici, Cueva de Hundidero, și cealaltă spre sud, Cueva del Gato, ambele formate de râul Gaduares forțat să sculpteze în stânci drum pentru a-și găsi și o ieșire după ce reușise să străpungă muntele.

Prin partea de nord pătrunzi înspre măruntaiele pământului atât cât îți permite lumina, ceva mai mult de 150 metri, printr-o deschidere imensă, loc în care și-au făcut culcuș porumbei iar mai spre interior lilieci.

Revenim la micul Fiat și purcedem prin Serrania de Ronda, areal caracterizat prin zone deschise de chei, stânci și alte formațiuni geologice, precum și pășuni dispersate pe care pasc turme de ovine. Nu toate pasc, unele se mai și mișcă, iar plimbarea lor lipsită de orice rânduială pe șosea ne determină să ne oprim locului și să le permitem să ne împresoare mașinuța, astfel că la un moment dat ne aflăm în” mijlocul unui lan de oi” .

Pomeneam mai înainte de o denumire ce mă ducea cu gândul la grație. Există și un sat care poartă acest nume, Grazalema. Mi-a devenit drag de cum am intrat, bătrâneii (soț și soție) din benzinărie fiind atât de dulci și de amabili încât ne-am simțit bineveniți pe loc.

Cel mai indicat e să lași autoturismul în parcarea destul de mare și gratuită de la intrarea în sat și să continui explorarea pe jos.

Pentru a cunoaște Grazalema, ar fi suficient să te plimbi pe străzile ei și să te oprești la punctele de belvedere „Los Penascos” , „El Tajo” sau „Los Asomaderos” . Să o iei la pas de-a lungul drumului medieval, care, pornind de la „Puerta de la Villa” merge de-a lungul malurilor Gudalete, urcă la” Penas del Calvario” și ajunge la” Corazon de Jesus” , locuri cu vederi minunate asupra satului și a zonei. Plimbarea pe străzile ei a reprezentat o plăcere deși ne-a cam luat frigul.

Aici e rece. Și destul de pustiu. Suntem la munte și se simte aerul tare. Ba chiar și miros de foc cu lemne. Și e plăcut! Iar oamenii probabil stau la căldură. Cu siguranță vor fi pe străzi poimâine când are loc Toro de Cuerda, o fiesta tradițională programată întotdeauna într-o zi de luni, reminiscență a unui ritual celtic mai vechi de 2.500 de ani, în care un taur aleargă prin sat cu o frânghie legată în jurul coarnelor. Se consideră că este cel mai vechi festival cu tauri din Spania.

Atât de pomenitele case albe apar aici cu o notă caracteristică locală: dacă nu toate, majoritatea covârșitoare au gratii de fier forjat negru la ferestre iar marginea exterioară a acestora e placată cu gresie maro. Ușile caselor și ramele ferestrelor sunt din lemn de stejar, vopsite într-un maro mai închis decât gresia menționată.

---

VIZUALIZĂRI: 1107 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI