GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
O zi în Crăciunelu de Sus – Satul de poveste, în care mai trăiesc doar bunici
TIPĂREȘTECopilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. (Sufletul satului - de Lucian Blaga)
Am ajuns în Crăciunelu de Sus din județul Alba într-o zi de toamnă târzie și caldă, luând drumul din Cetatea de Baltă prin Tătârlaua (DJ142K), o șosea îngustă dar asfaltată, care saltă și coboară peste dealuri. De-a dreapta și de-a stânga celor aproape 10 km de parcurs, se întind văi și dealuri pe care mai vezi câte o cultură de porumb sau floarea soarelui, dacă este vremea lor, ori câte o bucată de fâneață cosită, iar din locurile mai înalte ale șoselei poți să cuprinzi cu privirea orizontul limitat de dealuri cu păduri, pe care se coboară liniștea.
Abia în Tătârlaua mai găsești ceva animație. Vreo doi-trei puradei aleargă niște gâște prin șanțul de pe margine, un romm bătrân încearcă să strunească un cal ce nu se lasă legat la o căruță, două pirande se opresc din gâlceavă și cu mâna streașină la ochi, se uită lung după noi. Culorile stridente ale câtorva pereți, sunt depășite doar de arhitectura în stil modernist” de Anglia” ce răzbate din casele noi ale rromilor, clădite printre casele sașilor și secuilor plecați de mult de pe aceste meleaguri.
Din micul sătuc cu nume de rezonanță săsească, luat acum în stăpânire de rromi, lăsăm în urmă asfaltul ca să apucăm pe drumul pietruit și denivelat, preț de vreo 4 km. Pe măsură ce te apropii de Crăciunelu de Sus, pesajul se schimbă, dealurile sunt mai ‘năltuțe și încă verzi, natura te îmbrățișează cu mirosuri ierboase și florale, amestecate cu iz de fân și pământ reavăn, miresme uitate de oamenii plecați să trăiască la oraș. Când trecem de drumul spre Tăuni, o fermă își paște ciurda de bălțate românești pe pajiștea de la poalele dealului profilat mai în spate.
Mai este puțin de mers, așa că încetinim cursa și cu geamurile mașinii coborâte la maxim, ne lăsăm legănați de unduirile drumului până când în zare apar primele case… am pătruns în Crăciunel, cum îi spun localnicii: un loc închis în inima dealurilor Blajului între cele două Târnave, la capătul lumii unde civilizația este înghițită de natura pură și în care timpul s-a oprit undeva în trecut.
Despre Crăciunelu de Sus nu sunt prea multe lucruri cunoscute însă cele câteva care au rămas în memoria locului fac legătura dintre timpurile trecute, încărcate de istorie și cultură și cele prezente, unde emanciparea pătrunde cu greu.
Atestat din 1332, satul a avut și pace dar a și clocotit în vremuri istorice, iar crăciunenilor nu le-au fost străine răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1748) sau Revoluția de la 1848 ori Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918. Cele două războaie mondiale au lăsat și ele urme, unii săteni trimiși să lupte pe front nu s-au mai întors, alții au căzut prizonieri și au chinut pe pământ străin, până ce cu greu au ajuns înapoi la familiile lor.
Crăciunelu de Sus este satul natal al preotului ortodox Iosif Goga, tatăl cunoscutului poet, dramaturg, jurnalist și politician (prim-ministru al României Mari), Octavian Goga. Este locul în care poetul își petrecea vacanțele copilăriei, locul care i-a inspirat versurile despre clăcași și plugari și care l-a îmbogățit spiritual.
Dar același Crăciunelu de Sus este astăzi satul în care nu există rețele de apă, gaz sau canalizare, niciun magazin comunal, nici gară, nici autobuz, nicio grădiniță și nici școală nu mai este. Clădirea școlii există, stă tristă la prima răspântie după un gard de sârmă cu poartă închisă cu lacăt, dar sunt mulți ani de când vreun copil i-a călcat pragul. Învățătorii? Nu mai sunt nici ei, iar cei doi copii din sat fac naveta la Cetatea de Baltă, comuna din care face parte și satul. Doar preotul își duce zilele laolaltă cu cele patruzeci și ceva de suflete care mai sunt împrăștiate ici-colo pe ulițele cu case coșcovite și garduri știrbe.
Din calea principală, bătucită cu pietricele și pământ gălbejit, trei ulițe asfaltate se preling ca râurile prin matcă (ne întrebăm care-o fi fost logica potrivit căreia au fost asfaltate doar cele trei ulițe secundare, iar drumul principal, ba!). Ținem direcția pietruită și ajungem la biserică. Nu este țipenie în jur iar poarta este închisă, dar pare să fie justificat - nu este zi de sărbătoare sau duminică, ziua în care preotul ține slujba pentru cei câțiva bătrâni care mai sunt în stare să ajungă la sfântul lăcaș. Biserica ortodoxă, arată cu mult mai bine decât școala întrucât a fost renovată și restructurată, iar în anul 2020, resfințită și poartă hramul Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici.
Prima uliță care se desprinde la dreapta pe lângă biserică este asfaltată și străjuită de rigole betonate, de-o parte și de alta. Casele sunt puțin mai îngrijite decât cele pe lângă care am trecut de când am intrat în sat, dovadă că încă mai sunt locuite. Mergem până la capătul uliței, unde asfaltul se termină brusc într-un drum ce intră direct în pădure, o zonă cunoscută sub denumirea de Cărpiniș. Câțiva pași prin hățișul verde ne inviorează cu miresmele umede, în timp ce forfota frunzelor este dublată de păsări cântăcioase care se pitesc de noi prin aluniș. Din vârful celei mai apropiate coline putem vedea peste dealurile din jur. Este o pace de început de lume.
De la biserică, drumul principal urcă ușor ca o părere până ce iese către sud, ca să ajungă în Făget, satul următor. Casele de pe această uliță stau aplecate care-cum într-o rână, parcă zâmbesc strâmb, iar acareturile pe prin ogradă și-au pierdut utilitatea. Acoperișurile de țiglă decolorată sunt găurite pe alocuri, pereții sunt jupuiți, doar câteva au perdele la ferestre. Un loc deschis între două clădiri decrepite de te miri cum de mai stau în picioare, ne atrage atenția cu o căruță și ceva fierătănii înțepenite și abandonate. Am aflat că aici fusese fierăria satului, unde sătenii potcoveau animalele și reparau uneltele agricole.
Dintr-o curte cu gardul scund, un bătrân iese în drum și ne petrece cu privirea către capătul uliței. La indicatorul pe care stă scris numele satului, drumul se pierde printre dealuri. Nu intenționăm să mergem mai departe, așa că facem stânga-mprejur. Bătrânul stă în mijlocul drumului, legănându-și nehotărârea de pe un picior pe altul; pare că ar vrea să intre în vorbă, dar nu știe cum să înceapă. Îl ajutăm noi cu câteva întrebări.
Așa am aflat care este casa belgienilor. Cândva, văzusem la TV o știre despre un belgian cu soția lui, care s-au stabilit în sat. Aceștia au cumpărat o casă pe care au renovat-o și au adus-o la standarde moderne. Ca și casa, acareturile din curte au fost reabilitate și au primit alte destinații, precum vechiul grajd care a fost transformat într-un loc de primit oaspeți. Uneori vara, pe ulițele satului și prin împrejurimi bântuie tinerii veniți la casa belgienilor, să-și petreacă vacanțele prin aceste pustiități. Ca și alți străini care au ajuns în țara noastră, belgienii s-au îndrăgostit iremediabil de aceste meleaguri de la Crăciunel - căci nu se explică altfel cum ar lăsa în urmă o viață trăită în civilizație – și au ales să investească într-un loc uitat de lume unde, la cei câțiva bătrâni, doar din când în când mai ajung rudele de la oraș.
Ceva mai recent, o altă casă de la marginea satului a fost cumpărată de o tânără care a îndrăgit natura și pacea pe care le-a găsit aici. Deși locuiește sezonier în casă, a transformat-o într-un loc agreabil și a dat din nou viață grădinii în care cultivă legume crescute cu compost și îngrășământ organic de la păsări și animale. Gătește pe o sobă cu plită și coace pită în cuptor... adevărată întoarcere la origini.
Cu mai mulți ani în urmă, locuitorii de aici duceau o viață normală de țărani gospodari și muncitori, cultivau pământurile și creșteau animale, îngrijeau câte o grădină de legume sau livadă cu meri, peri și nuci, culegeau prunele pentru lictar și pălincă și viile pentru vin, conservau carnea și afumau slănina și cârnații în podul casei. Mergeau pe dealuri și coseu fânețele să aibă cu ce hrăni iarna vacile și bivolițele. Da, bivolițele erau animale îndrăgite în aceste locuri și erau crescute pentru laptele lor mai gras și mai nutritiv decât al vacilor.
Câteodată, plecau cu carele trase de boi sau de cai peste dealuri prin Boian, până hăăăt la târg la Târnăveni ca să-și vândă merele sau prunele afumate pe crengi de alun, apoi schimbau banii pe pânză bună de bumbac și de in sau pe ceva țoluri, încălțări și comănace de fetru. Uneori, apucau drumul spre Jidvei de unde aduceau vase de ceramică pentru păstrat vinul și cosoare de tăiat via, de la sașii pricepuți în ale viticulturii. Acum, viile sunt ale familiei Necșulescu, proprietatului privat care le-a achiziționat și modernizat. Soiurile vechi de struguri au fost înlocuite cu soiuri nobile iar culturile aliniate aproape milimetric, au schimbat arhitectura dealurilor și au returnat în economie licorile bahice de Jidvei, binecunoscute.
Iernile erau aspre, cu zăpezi bogate și nopți lungi, începute cu povești la gura sobei. Primăverile aduceau drumuri desfundate cu mult glod și bălți în care roțile căruțelor lăsau șleauri adânci și se poticneau, trase cu greutate de bietele animale înhămate la o asemenea corvoadă. Dar vremea caldă aducea înapoi păsările și verdele crud, susurul pâraielor și miresmele îmbătătoare ale florilor sălbatice de pe dealuri.
Încet-încet, după anii ’90, Crăciunelu s-a depopulat, cei tineri au plecat la oraș să muncească sau să învețe, au ales să trăiască altă viață acolo, au întemeiat familii și mai vin doar din când în când la câte un bătrân lăsat la vatră, dar la pământ să-l muncească, nu s-au mai întors... Sunt doar câteva case, din cele locuite, unde mai găsești câte doi (soț și soție), iar cei care au rămas singuri în casă se mai ajută între ei. Câte o bătrână mai în putere gătește pentru mai multe guri, ba chiar le mai duce leacuri celor bolnăviori.
Ne-am despărțit de bătrânul dornic de vorbă ca să mergem pe altă uliță unde asfaltul se termină odată cu satul, în partea cea mai estică a acestuia. Aici am găsit cele mai arătoase case din sat, vopsite în culori vii, unele cu obloane moderne, altele cu flori în grădină.
Prin cateva locuri am remarcat coșuri moderne de gunoi, care au fost montate de către primăria comunei (probabil în același proiect cu asfaltarea). O inițiativă remarcabilă, în alte condiții, dar care aici părea că se potrivește ca tichia de mărgăritare pe căpuțul chelului. Rar mai umblă vreun om pe ulițe, iar de adunări sătești sau alte evenimente cu multă lume, nu se mai vorbește de ani buni.
Întorși la răspântia din centrul așezării, pașii ni s-au îndreptat spre gardul școlii. Doar până aici poți să te apropii de școala care poartă numele Octavian Goga. O placă comemorativă prinsă pe peretele din dreapta intrării ne confirmă trecerea poetului prin aceste locuri. „De la început m-am pomenit într-un mediu pe care am căutat să-l pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui” - mărturisea poetul în lucrarea Fragmente Autobiografice.
Placa comemorativă a fost dezvelită la sărbătoarea Fiii satului organizată în anul 2011 (la 130 de ani de la nașterea poetului), ocazie cu care a fost prezentată și a doua ediție a cărții Monografia satului Crăciunelu de Sus, chiar de către autor - profesorul Augustin Urian (la acel moment avea venerabila vârstă de 86 de ani), un alt fiu al satului, plecat la studii, dar care nu și-a uitat locurile natale. Sărbătoarea a prilejuit și o serie de evenimente artistice care au reunit interpreți de muzică populară și ansambluri de dansuri, unii dintre artiști fiind din zonă, deci buni cunoscători ai tradițiilor și obiceiurilor populare din viața satelor dintre Târnave.
Augustin Urian descrie în monografie datinile și obiceiurile străvechi ale crăciunenilor. Un fragment zice așa: ” Colindatul avea loc în ajunul Crăciunului, pe serii de vârste: copiii colindau dimineaţa cu cârligul de lemn ca să primească colăcel şi cu straiţa pentru cârnaţi, pentru nuci, pentru mere; feciorii colindau seara fetele şi mergeau cu jocul; erau omeniţi cu vin şi colaci; bărbaţii (în special, de pe aceeaşi uliţă) se colindau reciproc, se omeneau cu vin şi cu colaci. De menţionat că toţi colindătorii treceau în mod obligatoriu pe la primar, pe la învăţător şi pe la preot.”
Acea sărbătoare a fost ultimul și cel mai mare eveniment din ultimii zece ani, care a însemnat ceva pentru crăciuneni, un elogiu adus vremurilor idilice ale iubitului lor Crăciunel.
Întorși la mașină, aruncăm o ultimă privire către tot ce poate fi cuprins cu vederea din răspântie. E vremea să părăsim Crăciunelu și ne pornim spre locul prin care am venit, adică pe la nord. Aproape de ieșire, undeva mai sus pe partea dreaptă, o poartă sănătoasă din fier forjat pare că nu face parte din peisaj, așa că ne hotărâm să vedem mai de aproape. Constatăm că este o donație recentă, făcută de un localnic plecat peste mări și țări, tocmai în Australia.
Dincolo de poartă, locurile de odihnă veșnică ale crăciunenilor se întind pe un deal, printre ierburi și câțiva arbuști, mărginite cu un șir de copaci mari și umbroși în loc de gard. Nu sunt prea multe de spus. Spațiile dintre morminte se pierd în iarba înaltă, dar unele dintre acestea sunt îngrijite și au chiar monumente funerare bogate, dacă e să comparăm cu ceea ce am văzut prin sat. După câteva momente de reculegere plecăm în liniște pentru a nu tulbura somnul celor adormiți.
Ne așternem din nou la drum, dar mintea îmi rămâne la Crăciunelu de Sus, satul agățat între basm și realitate, locul în care pare că s-a născut veșnicia.
LOCAȚIE și ÎMPREJURIMI
Câteva obiective din zonă, care ar putea să prezinte interes:
Stațiunea balneo-climaterică Bazna, ale cărei izvoare minerale sunt cunoscute încă din secolul al XVIII-lea. Apele sărate și nămolul de Bazna constituie elemente de cură balneară.
Castelul Bethlen-Haller din Cetatea de Baltă, dacă vreți să vă bucurați de o degustare a vinurilor de Jidvei, pe lângă vizitarea castelului.
Biserica Reformată-Calvină din Cetatea de Baltă care datează din secolul al XIV-lea, ăn care se găsește o frescă reprezentând un cap de tătar încadrat de un cerc înconjurat de flăcări. Se presupune că lucrarea a fost realizată după invazia tătaro-mongolă, care a exterminat populația localității.
despre DISTRACȚIE & RELAXARE
Distracția nu prea încape aici, doar relaxare. Natură (relief colinar-deluros), liniște, păsări cântătoare. Nu există internet și nici chiar semnal la telefon pentru unele rețele.
Trimis de k-lator in 18.03.22 14:35:24
36 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (k-lator); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol - pg. 1 / 2
36 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Mutat, la reorganizare, în rubrica "Descoperă România, PRIN şi PENTRU ROMÂNIA - #DESCOPERĂ ROMÂNIA" (deja existentă pe sait)
Rog așteptați...
@k-lator: Foarte, foarte frumos povestit.
Spuneți, la un moment dat, că este o pace de început de lume. Mie îmi pare mai curând una de sfârșit de lume.
Însă, uneori, un sfârșit e un nou început. Din câte am citit în rândurile dvs, există unele semne - ce-i drept, firave - de speranță.
Frumos și emoționant review! Mi-a plăcut mult, e genul acela de review care n-are cum să nu-ți meargă la suflet, de piatră să fii și tot te „mișcă” . Din păcate, asta este trista realitate a societății noastre de după 1990, încet-încet se sting satele românești, bătrânii noștri se duc unul câte unul într-o lume (probabil) mai bună, și odată cu ei dispar obiceiurile și tradițiile noastre, ne pierdem rădăcinile și seva din care ne-am înfruptat secole la rând.
În toată țara sunt sute de exemple de localități care au rămas pustii, tinerii au plecat la muncă pe meleaguri străine, foarte puțini întorcându-se definitiv în locurile natale. Trist, dar adevărat!
Felicitări pentru review și un vot oferit cu toată plăcerea.
Buna!
Clădirea școlii există, stă tristă la prima răspântie după un gard de sârmă cu poartă închisă cu lacăt, dar sunt mulți ani de când vreun copil i-a călcat pragul. Învățătorii? Doamne ce trist!
Ma bucur ca ai scris despre viata laica de pe la satele parasite ale Romaniei.
Pozele sugestive, chiar frumoase si ne amintesc noua de cum arata acum un sat de munte (deal), natura, copacii, fieraria, etc...
Plastic redat in cuvinte, plastic redat in imagine. Bravo!
@k-lator: după lecturarea brută, în confortul "cotețului" citadin, mă opresc la paragraful: "Dar același Crăciunelu de Sus este astăzi satul în care nu există rețele de apă, gaz sau canalizare, niciun magazin comunal, nici gară, nici autobuz, nicio grădiniță și nici școală nu mai este. " În mod reflex, ca bovina ce rumegă din iesle, ferită de intemperii, te-ntreb retoric (și fără muget), de dincolo de taste și rețele: ce cătași acolo, fata taichii?
Răspunsurile sunt mai la vale, în text.
Într-un prezent ce parcă prinde contururi de balamuc altoit cu ipocrizii de veleitari, iar adevărul cu capu-spart se ascunde prin "hornuri" și "cotloane", postarea ta despre sat, satul românesc, pică taman ca un balon de oxigen, curat, pur și dătător de speranță. Bătrânii aceia, de pe ulițele Crăciunelului de Sus, sunt memoriile vii ale neamului nost' și ca ei sunt mulți. Sunt ignorați și marginalizați, trimiși spre uitare. Ai reușit să sensibilizezi și să transmiți. Dacă vrem ca balamucul să dispară, ipocriziile să lase loc sincerității, iar adevărul să umble-n lume liber și fără bandaje, eu cred că astfel de sate, de tipul celui prezentat de tine, sunt "panaceul" din care ar trebui să guste tăt norodul. Arunc și eu, ca proasta-n târg, vorbe de clacă. Rogu-te, nu da cu bâta.
Săr' mâna!
@all, parcă ne-am răcorit si noi prin ecouri, nu numai autorul prin scriere.
@adrianbogdan: Uneori parcă ar merita blocate alte articole la publicare pentru o zi. Să aibă lumea timp să citească pe îndelete.
Evident că nu ar fi corect față de munca altor colegi. Dar... acum așa simt.
@adso: cine vrea să citească cu adevărat așa ceva, caută până găsește (precum soluțiile dintr-o ecuație cu multe necunoscute și prea puține "certitudini"
, bunule fra' adso, indiferent de cât de "ascuns" a devenit textul, de avalanșa postărilor și torentul "impresioniștilor"...
@k-lator: Minunat ai relatat această poveste tristă și emoționantă.
Și eu cunosc sate precum Crăciunelu de Sus, locuri uitate de lume, de autorități și parcă și de Dumnezeu. Și care vor dispărea foarte probabil odată cu ultimii bătrâni care se încăpățânează să rămână în viață în ciuda a tot și a toate...
Nu poți să îi condamni pe fiii satului plecați la oraș ca să își facă un trai mai bun atâta timp cât nu le oferi nimic care să-i țină în loc - trist, dar adevărat. Străinii care vizitează astfel de sate semi-abandonate se extaziază în fața autenticității lor, a comuniunii dintre om și natură, aleargă pe câmpuri cu floricele o jumătate de oră, mulg eventual vaca (dacă proprietarul casei care îi găzduiește posedă așa ceva), mănâncă hrană bio și pe urmă pleacă, fără să se întrebe cum e să trăiești o viață fără apă curentă și canalizare, rupându-ți picioarele în gropile de pe drumuri, trimițându-ți copiii la o școală aflată la kilometri distanță... Suntem rușinea Europei civilizate, din care facem - chipurile - parte!
Până și în cele mai îndepărtate colțișoare pe unde am umblat pe continentul nostru am văzut că oamenii aveau apă în casă, nu WC în fundul curții, electricitate, școli și dispensare, măcar câte un magazin cu de toate, iar noi nu n-am vrut ani în șir să asfaltăm Viscri pentru că așa îi place prințului Charles și ca să păstrăm tradițiile... Tradițiile sărăciei și înapoierii...
Un articol emotionant, si care s-a simtit si prin ecourile colegilor. @adso are mare dreptate insa, pare mai degraba o pace
”de sfârșit de lume
. Insa alaturi de cuvintele asternute atat de frumos, ai pus si pozele care sustin povestea ta.
Si in toata aceasta tristete se mai vede cate un licar de speranta, cate o casa adusa in secolul XXI, dorinta unor oameni de a fi alaturi de aceasta frumusete a naturii.
Cat despre Castelul Bethlen-Haller, am avut bucuria sa particip la o degustare de vinuri in 2018, alaturi de prietenii AFA, fiind insotiti chiar de domnul Necsulescu, un om deosebit, care din pacate a decedat, daca nu ma insel, anul trecut. Domnul Necsulescu ne-a povestit despre traiul de zi cu zi al acestor oameni si de dorintele lor modeste.
Minunat articol, felicitari pentru sensibilitatea cu care l-ai scris, votat cu mare drag.
@k-lator: foarte emoționant articolul.
Îmi aduce aminte de seria de la TVR "Izolați în România", e trist că sunt atât de multe sate/ cătune parcă înghețate în timp, uitate de autoritățile indolente de la noi.
Și bătrânul care dorea să vă vorbească... Nu mă miră, singurătatea e o boală tare grea, iar bunul simț îi caracterizează pe acești bătrâni. Îmi amintesc de o replică a unui astfel de om, ce locuia într - un cătun de munte:
R: De ce nu pleci la copii în oraș?
Bătrân: Acolo e prea mult zgomot, aici trebuie să am grijă de morminte.
R: Și nu ție urât?
Bătrân :Nu, îl am pe Dumnezeu aproape și animalele din gospodărie.
R:Noi trebuie să plecăm. Bună ziua.
Bătrân: Mulțumesc că ați venit să vorbiți cu mine!
Cred că dialogul ăsta spune tot, dacă după vreo 2 ani încă îl am în minte.
Felicitări pentru articol, votat cu ochii împăienjăniți!
@adso: Când sorele strălucește, mierlele cântă, natura respiră cu miresme divine, iar în depărtare se aude surd o talangă, nu pot să-mi imaginez decât speranță care renaște. Mi-e teamă să mă gândesc la pacea de sfârșit...
Mulțumesc mult pentru apreciere.
@Safta Radu:
Așa este, tristețea satelor românești părăsite este de neconsolat. Crăciunelu este și el unul dintre cele care își plânge fiii duși departe. Cu toate acestea, așezarea lui într-o zonă pitorească a României îl face să aibă speranță că unii își vor întoarce fața către el… cât va dura până atunci, rămâne de văzut!
Multumesc frumos pentru cuvinte și pentru aprecieri.
@adrianbogdan:
Și eu mă bucur că am reușit totuși să scriu acest review, pe care îl pusesem deoparte. Cred că era păcat să-l las să se prăfuiască într-un colț de calculator. Îmi plac locurile acelea, îmi place Crăciunelu și cred că are ceva din magia sărbătorilor din copilărie. Nu am putut să las povestea lui nespusă!
Toate gândurile bune și o zi cât mai plăcută.
@zapacitu:
Mărturisesc sincer: nu credeam nici eu că voi avea vreodată un sentiment așa de puternic de apartenență și nici că voi lua cu mine atâta încărcătură. Ce mă bucură cel mai mult este faptul că am reușit într-o oarecare măsură să vi le transmit și vouă, iar asta chiar contează.
Cu mare plăcere, oricînd!
@Carmen Ion:
Întradevăr, este nedrept că alții vin în țara ta să-ți spună că nu trebuie să faci nimic, că e bine să rămâi fără confort și poți fi fericit dacă nu ai apă curentă sau canalizare, să ai drumuri desfundate, să lași sălbăticia așa cum este… toate de dragul tradițiilor și autenticității…
În alte sate românești, deși nu este niciun prinț Charles care să impună asemenea lucruri, prețul plătit de localnici este poate chiar mai mare decât al celor din Viscri, iar autoritățile locale nu pare că se zbat prea mult să facă ceva pentru comunitate… în afară de o campanie care să-i aducă la cârma comunității.
Dar din fericire, sunt și străini care au venit în România dar n-au mirosit doar flori sălbatice și au cutreierat dealurile, ci și-au făcut un rost prin acele locuri.
Știu de mult povestea unui indian care s-a stabilit într-un sat din județul Brașov, unde a făcut o fermă de bivolițe. Krishan a devenit mai roman decât mulți români… jos pălăria! (youtube)
Mulțumesc pentru gînduri și apreciere. Un weekend frumos.
@mishu:
Multumesc pentru lectură și apreciere.
Povestea satului Crăciunelu de Sus nu este doar rodul vizitei și documentării (nu se găsesc prea multe lucruri scrise despre acest loc). Am cules toate astea de la oameni reali, care au trăit acolo (câțiva s-au întors, dar nu pentru a locui permanent) și care vorbesc cu atâta duioșie despre ce era acest sat odată, încât a trebuit să vă împărtășesc și vouă!
@MarinaCo:
Întradevăr, singurătatea și sentimentul de abandonare sunt lucruri cu care greu poate trăi cineva. Dar faptul că vezi în ochi resemnarea, iar tu ești neputincios în fața unor astfel de situații, este ceva și mai copleșitor.
Mulțumesc pentru lectură, toate cele bune!
Frumoasă și tristă descriere! La fel ca și Crăciunelu - de- Sus mai sunt multe sate in care timpul a încremenit nemaifiind loc pentru viitor.
Felicitări pentru impresiile și pozele postate!
@Rodel: Din păcate da, realitatea este că sunt destule locuri uitate în România... și acolo trăiesc oameni.
Mulțumesc pentru lectură și ecou.
@k-lator: Felicitări, foarte emoționant review-ul. Prin drumețiile mele am trecut și eu prin câteva sate, aproape părăsite. M-au impresionat cele din Munții Cernei, cătunele Dobraia sau Ineleț, izolate undeva pe munte. Din păcate sunt multe astfel de locuri in Romania, iar sate fără apă curentă sau canalizare sunt chiar și in imediata vecinătate a Bucureștiului.
@Mika: După cum s-a scris și mai sus, găsești multe cazuri similare cu ale satului Crăciunelu de Sus prin toate colțurile, dacă străbați această țară. Fiecare dintre locurile de acest gen are povestea lui tristă și ca atare emoționantă. De data aceasta, eu am simțit că trebuie să spun povestea Crăciunelului...
Mulțumesc pentru lectură, apreciere și ecou, Mika. Toate gândurile bune.
@k-lator :"" Din calea principală, bătucită cu pietricele și pământ gălbejit, trei ulițe asfaltate se preling ca râurile prin matcă (ne întrebăm care-o fi fost logica potrivit căreia au fost asfaltate doar cele trei ulițe secundare, iar drumul principal, ba!). ""- probabil vreun primar a gândit asa, pentru ulite secundare nu se dau bani doar pentru soseaua principala asa ca a redirectionat banii pentru asfaltarea ulitelor umblate de sateni.
In comuna unde ma duc în fiecare luna pentru a pune o floare si-o lumânare la capatâiul parintilor doar soseaua principala ce duce la vestitul spital Bradet e asfaltata, restul ulitelor sunt vai si amar, se mai arunca niste pietris când se fac sleauri prea mari, stimatii primari nu se deranjeaza sa aduca apa, canalizare, gaze, si aici vorbesc de o zona turistica... asa se întâmpla când se cumpara voturile...
@Yolanda, @ k-lator: " Din calea principală, bătucită cu pietricele și pământ gălbejit, trei ulițe asfaltate se preling ca râurile prin matcă (ne întrebăm care-o fi fost logica potrivit căreia au fost asfaltate doar cele trei ulițe secundare, iar drumul principal, ba!). "
Păi explicația ar putea fi că drumul principal e DJ 142K, adică e al Consiliului Județean Alba. Numai CJ Alba ar putea să-l asfalteze. Drumulețele asfaltate sunt comunale, iar de astea se îngrijește Primăria Cetatea de Baltă. De foarte multe ori, am întâlnit drumuri comunale mai practicabile decât cele județene. Alteori, am dat de drumuri județene mai bune decât cele naționale. Ca la noi la nimenea!
Crăciunelu de Sus, e unul dintre multele sate sărace ale României, care stă la mila marilor dregători ce distribuie anumite sume din impozitele și taxele bugetului de stat. Din ultimele date postate pe saitul primăriei Cetatea de Baltă ("mama" satului Crăciunelu de Sus), am văzut și de ce se așteaptă mila pecuniară. Cu un grad de realizare a veniturilor proprii de 26% nu au cum să facă mare lucru. Câteva asfaltări de drumuri comunale, câteva pietruiri și alte mici cârpeli. Problema pe care o sesiza @Yolanda (și e generalizată), legată de cumpărarea voturilor, e de fapt, neputința primarilor de a-și încasa impozitele proprii ale comunelor pe care le conduc. Din calcul meschin, nu-i deranjează pe consăteni cu impozite și taxe, totul pentru a mai fi realeși. Și atunci de unde "mălai" pentru apă, canalizare, gaze, drumuri etc, că de proiecte cu fonduri UE, Dumnezeu cu mila...
@zapacitu: Acum câțiva ani, în Franța s-a realizat o nouă împărțire în regiuni, departamente, comune. Cuvântul de ordine: nicio comună cu mai puțin de 10 000 de suflete. Puține excepții, doar în cazul în care adunarea la un loc a 10 000 de persoane însemna un teritoriu exagerat de mare, de exemplu în cazul zonelor de munte. La fel, repectând proporțiile, în cazul departamentelor și în cel al regiunilor.
Nimic obligatoriu, uniunile între comune / departamente / regiuni au fost benevole. De fapt, vorba vine: cine nu s-a executat nu a mai primit deloc, sub niciun motiv, fonduri de la centru. Atât de simplu.
Nu există școli cu 10 elevi nicăieri pe pământ (în afara României, dar noi suntem extratereștri). Nu ai cum să susții financiar așa ceva, iar educația nu are cum să fie de calitate. Aduni elevi de pe o arie de, asiguri transport modern și faci undeva, la mijloc, o școală cu tot ce trebuie pentru 500-1000 de elevi.
Nu există nicăieri spitale în fiecare comună, același text, nu îl mai repet. Și așa francezii nu găsesc medici pentru zonele de munte - unde credeți că primesc posturi tinerii medici români care emigrează acolo?
Discuția e valabilă și pentru Germania etc. Nu trebuie să inventăm noi apa caldă. Ne uităm în jur, căscăm ochii, facem ca ăia mai deștepți ca noi.
Am auzit odată un politician neamț vorbind despre România. Spunea cam așa: la noi e foarte greu să faci ceva bun și cu efect vizibil, că se pleacă de la un nivel înalt și reglajele fine sunt dificile. La voi, însă, totul e atât de simplu, nu trebuie decât să implementați abc-ul administrației și în secunda doi se vor observa îmbunătățiri. De studiat speța Oradea / Bihor.
@adso: apropo "De studiat speța Oradea / Bihor. ", dar și de discuția de pe FB...
Fra' adso ori ne testezi atenția la clasă, ori sunt eu neatent, înclin spre cea de-a doua variantă. Speța în cauză era tratată la "teza" dată de un "elev" veteran (a nu se înțelege repetent) săptămâna trecută la altă materie. Discuția de pe FB, vine ca o completare la "teza" susținută de dumnealui.
Doar o "reîmpărțire" administrativă cred că nu ne scapă de hibele din exemplificări, iar câtul va avea în continuare și rest, sau "resturi", mon ami...
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Mar.2024 Excursie în județul Sibiu — scris în 28.03.24 de cosmin09 din CLUJ NAPOCA - RECOMANDĂ
- Sep.2023 O cu totul altfel de excursie în judeţul Arges — scris în 28.09.23 de Michi din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Aug.2023 Un traseu de excepție: Gura Humorului-Praid — scris în 14.09.23 de Carmen Ion din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Aug.2023 Brăila-Ploiești și retur cu trenul. Amintiri din tinerețe, sau o călătorie în timp — scris în 15.08.23 de Zoazore din BRăILA - RECOMANDĂ
- Jul.2023 Cu trenul prin Romania – spre Ploiești și retur — scris în 13.07.23 de tata123 🔱 din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- May.2022 Veșnicia de la sat — scris în 19.03.23 de Daniela H din ARAD - RECOMANDĂ
- Aug.2021 Vacanța la mare: 2 Mai bine NU dar merge o dată — scris în 28.11.23 de gojavaler din SATU MARE - nu recomandă
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată