Schonach & Triberg

TIPĂREȘTE

Amintiri.

Cumva, întâmplări fără legătură între ele mi-au împrospătat memoria unei excursii vechi. Mai întâi, au fost nu demult niște discuții pe aici prilejuite de un articol despre Râșnov. Apoi, un hard extern pe care am căutat unele documente și pe care am regăsit niște poze de care uitasem. Și chiar acum văd că se transmite pe Eurosport etapa de la Schonach care încheie sezonul de Combinată nordică din acest an.

Ei bine, trambulina de la Schonach este prima pe care am văzut-o cu ochii mei. A fost unul dintre obiectivele importante, stabilite încă de acasă, ale unei vacanțe petrecute în Germania, în Baden. Sediul l-am avut în Karlsruhe pentru cea mai mare parte a șederii, plus două zile în Konstanz. Schonach este cam la mijlocul distanței dintre aceste două orașe, o oră și jumătate cu trenul fie dintr-o parte, fie din cealaltă. Pentru că programul din Konstanz a fost foarte dens (iar cazarea acolo substanțial mai scumpă), am ales să vedem trambulina venind dinspre Karlsruhe.

Ne-am suit în tren după ora nouă, pentru a putea folosi Baden-Württemberg-Ticket; e un bilet foarte convenabil, permițând urcarea în orice mijloc de transport public de pe teritoriul landului (în afara trenurilor de mare viteză, dar pe respectivul segment oricum nu circulă așa ceva) la un preț imbatabil (acum ar fi 38 Euro / 3 persoane / 1 zi, dar la acea vreme a fost sub 30; bilet cu bilet, drumurile din acea zi ar fi depășit 200 Euro).

Am coborât în Triberg, unde am urcat imediat într-un microbuz care, într-un sfert de oră, ne-a lăsat în fața primăriei din Schonach. Programul microbuzelor este, evident, corelat cu cel al trenurilor, învățasem lecția asta de multă vreme și nici nu m-am obosit să studiez orarul conexiunilor. Trenul Karlsruhe - Konstanz circulă din oră în oră și, oriunde cobori pe traseu, poți fi sigur că nu vei avea prea mult de așteptat o eventuală legătură.

SCHONACH IM SCHWARZWALD

Pădurea Neagră este al doilea masiv muntos ca întindere și înălțime din Germania, după Alpii bavarezi. Atracțiile turistice sunt la tot pasul: închizi ochii, pui degetul pe hartă, mergi acolo și nu vei fi dezamăgit. Fiind munți, nu pot lipsi stațiunile dedicate sporturilor de iarnă; cele mai cunoscute sunt Villingen și Titisee-Neustadt, iar Schonach le urmează de aproape. Primele sunt ceva mai noi, deci cu dotări mai moderne, în timp ce destinația noastră e o stațiune veche, are o istorie de peste o sută de ani și e frecventată de persoane aflate nu chiar la prima tinerețe sau de familii cu copii mici.

După ce am făcut câțiva pași prin sat, am apucat-o pe drumul care ne ducea către complexul dedicat Schiului nordic. De fapt, cei mai mulți iubitori ai sporturilor de iarnă vin în Schonach pentru domeniul schiabil dedicat Schiului alpin, cu telescaun și pârtii, situat la nord-vest față de centrul stațiunii. Afară de acesta, este construit un stadion unde se organizează concursuri de fond, plus o trambulină – către sud față de sat. Schiul nordic reunește trei discipline: Schiul fond (unde nu se coboară pe pârtie, ci se aleargă pe plat sau chiar se urcă), Sărituri cu schiurile și Combinata nordică, unde sportivii trebuie atât să sară de pe trambulină, cât și să alerge pe schiuri.

Ghidați de GPS, am mers cam un sfert de oră, admirând dealurile și stațiunea care se ițea din loc în loc printre copaci, până când am zărit, deasupra brazilor, coada trambulinei (P5). Din acel moment am luat-o ca reper și am intrat în pădure. Ne așteptam să găsim un gard, o barieră, ceva care să ne împiedice intrarea, dar nu a fost cazul. De fapt, era normal: spectatorii nu stau în zona trambulinei propriu-zise, ci în partea de jos, acolo unde aterizează zburătorii, pentru a se putea bucura de spectacolul oferit de aceștia ridicând ochii către înaltul cerului.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu acest sport: priviți P12. În vârful dealului se află trambulina, care este folosită de sportivi ca zonă se elan. Ei urcă în partea de sus cu ajutorul unui lift, iar de acolo își dau drumul pe niște șanțuri speciale, acumulând viteză. La desprinderea de trambulină ajung pe la 85-90 km/h. Folosind această viteză, plutesc paralel cu dealul, la o înălțime de câțiva metri față de sol, pe o distanță care variază în funcție de lungimea elanului. În cazul acestei trambuline, una „normală” , se pot sări circa 100 de metri (recordul este de 108 metri și aparține unui japonez, Akito Watabe, din 6 martie 2016), dar există trambuline de pe care se sar 120-150 de metri (așa numitele „trambuline mari” ) sau chiar 200-250 de metri („trambulinele de zbor” ). La final, sportivii aterizează cu puțin înainte de aplatizarea pantei dealului, încercând ca această aterizare să fie cât mai estetică – calitatea zborului contează și ea, și este judecată de cinci arbitri care stau în căsuța cu picioare care este cât de cât vizibilă în P7 (cea cu cifra 1 pe ea), sau tot în P12, în dreapta, lipită de copaci. În P13, de jur împrejurul zonei de aterizare se văd niște garduri din lemn: de ele se sprijină spectatorii, aici nu sunt amenajate tribune cu scaune comode. V-am spus că nu e o trambulină prea modernă...

De fapt, Langenwaldschanze e prima sau a doua cea mai veche din Germania, datând din 1924. A fost renovată de mai multe ori și total reconstruită în 2010. Cu toate acestea, este ieșită din circuitul Cupei Mondiale masculine de Sărituri cu schiurile, pentru că trambulinele „mici” nu mai sunt la modă. În prezent găzduiește mai mult competiții feminine și concursuri de Combinată nordică, cum este cel de azi.

OK, în caz că ați ajuns până aici cu lectura, urmează chestii mai normale. Ne-am foit pe acolo, am urcat până pe la mijlocul zonei de elan, apoi am coborât prin pădure, paralel cu traiectoria virtuală a zburătorilor (acei 100 de metri), până în zona de aterizare. Am făcut poze, un mic picnic, apoi am stabilit că nu are niciun rost să urcăm înapoi dealul pentru a ne întoarce pe același drum. GPS-ul arăta că până la gară erau doar vreo patru kilometri, așa că am luat-o la picior.

Decizia s-a dovedit înțeleaptă. La început, am mers prin pădure, în coborâre ușoară, pe lângă un pârâu, tot întorcându-ne pentru a vedea trambulina din diverse unghiuri. Odată ajunși în vale, am găsit un supermarket unde am refăcut rezerva de apă. După care am dat de...

Erste weltgrößte Kuckucksuhr – cel mai mare ceas cu cuc din lume. (Asta dacă e să credem ce spun cei din Schonach, pentru că la vreo cinci kilometri, în nordul Tribergului, găsim, ați ghicit, cel mai mare ceas cu cuc din univers. Dar pe acela nu l-am văzut, nu pot confirma care cum e.) Orologiul este în întregime din lemn și ocupă o întreagă căsuță, cea din P16. Imaginea din partea cealaltă e mai sugestivă, de vede cadranul uriaș, cu diametrul de peste trei metri, dar în pozele respective apar persoane, deci nu le încarc. Căsuța se vizitează și în interior, pentru a admira mecanismul, contra unei taxe de 1 Euro (poate între timp s-o mai fi scumpit, cine știe, acum o fi cât litrul de benzină). Ni s-au oferit și explicații, în limba germană, care au fost foarte interesante, atât că nu pentru mine.

TRIBERG IM SCHWARZWALD

Triberg e o stațiune aproape lipită de Schonach. Este o destinație de top, mult mai cunoscută, mai mare, cu mai multe obiective remarcabile. Dar, din păcate, nu mă pregătisem deloc pentru această vizită – intenția inițială era de a reveni în gara Triberg tot cu un microbuz. Am descoperit unele lucruri, l-am ratat pe cel mai important. ☹

Chiar imediat după intrarea în oraș am dat de o mică biserică interesantă, Maria in der Tanne, cu turlă în formă de bulb. Nu am intrat, dar după ce am citit câte ceva despre ea regret că nu am făcut-o: interiorul este spectaculos, în stil baroc, și găzduiește o mică statuie din lemn a Fecioarei, încă venerată de pelerini. Legenda acestei biserici începe pe la 1640, când o tânără oarbă și-ar fi recăpătat vederea spălându-se cu apa unui izvor aflat chiar în acest loc. În anul următor, un croitor s-ar fi vindecat de lepră folosind aceeași apă miraculoasă. Acesta, recunoscător, a așezat statuia din lemn a Fecioarei de care spuneam mai înainte în scorbura unui brad („in der Tanne” chiar asta înseamnă, „din brad” ). Statuia a fost uitată, apoi redescoperită, prin 1700, de trei soldați tirolezi. La scurt timp s-a ridicat o capelă din lemn, apoi una din piatră, iar către finalul sec. XVIII a fost construită, folosind donațiile pelerinilor, biserica actuală.

Din momentul intrării în centrul stațiunii, două chestii au devenit omniprezente: cofetăriile care serveau tort Pădurea Neagră (care, se pare, a fost inventat chiar aici, în Triberg) și tonetele + magazinele + muzeele dedicate ceasurilor cu cuc și nu numai. Prețurile acestora sunt uriașe, cu trei-patru și chiar cinci cifre (în euro), în funcție de mărime și complexitate. În stradă le găsim pe cele mai ieftine, pe la 3-500 de euro (mă refer la cele din lemn, manufacturate, pentru că se vând și chinezării), dar există magazine specializate unde poți lăsa contravaloarea unei mașini. În majoritatea orașelor din Pădurea Neagră întâlnim conceptul Haus der 1000 Uhren, dar cei din Triberg susțin că ei dețin patentul: un muzeu-magazin în care poți urmări toată istoria ceasurilor cu cuc și a producției ulterioare de tot felul de ceasuri din Pădurea Neagră (P22). Înainte de Al Doilea Război Mondial, această zonă era responsabilă pentru 60% din producția mondială de ceasuri! Cei curioși pot citi mai multe aici: en.wikipedia.org/wiki/Cuckoo_clock

Tort am încercat, dar de ceasuri ne-am atins doar cu privirea. Marele regret (venit ulterior, odată întors în țară, când am început să mai citesc una-alta despre locurile prin care am trecut) a fost că am ratat cel mai important obiectiv al Tribergului: cascadele. Se află la doi pași de centru și sunt cotate ca cele mai spectaculoase din toată Germania. Râul Gutach are o cădere verticală de 151 de metri, realizată în câteva trepte. Zona e amenajată în interiorul unui parc (intrare cu plată, vreo 5 Euro/persoană) și este iluminată pe parcursul nopții, până la închiderea parcului (la ora 22). Se spune că iarna priveliștea e genială – există fotografii pe net. Scriind aici, încă îmi pare rău că nu le-am văzut cu ochii mei, deși am fost atât de aproape. Lipsa informării...

Am mai bântuit prin oraș, apoi ne-am îndreptat către gară, situată în partea de nord a acestuia, la vreo jumătate de oră de mers lejer. În așteptarea trenului, am vizitat micul muzeu amenajat în sala de așteptare, care prezintă istoria construcției Badische Schwarzwaldbahn. Străpungerea Munților Pădurea Neagră între Offenburg (nord-vest) și Singen (sud-est) a fost realizată prin 1860-70 și a durat vreo zece ani. La vremea respectivă a fost considerată una dintre cele mai mari reușite inginerești, fiind necesară construcția a 39 de tunele (unele de aproape 2 kilometri!) și a două lungi viaducte, toate concentrate în circa 20 de kilometri, între Hornberg și Sommerau: en.wikipedia.org/wiki/Bla ... Railway_(Baden). Gara Triberg se află cam la mijloc între aceste două puncte, la ieșirea dintr-un tunel și înainte de intrarea în următorul.

Evident, această construcție și-a luat tributul său de vieți, unele povești putând fi citite (de către cei care știu germană) în micul muzeu. Pe peroane erau garate și două locomotive cu aburi de acum un veac și jumătate (P25), iar pe unul dintre pereții stâncilor printre care trece calea ferată am văzut amenajat un traseu de escaladă (P26).

Ne-a plăcut, a fost o primă parte a zilei foarte reușită (și care a continuat la fel de bine).

---

VIZUALIZĂRI: 1234 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI