Probabil cel mai frumos oraș în care am fost

TIPĂREȘTE

De acasă eram nerăbdător să ajung în Sevilla și îmi creasem așteptări potrivit cărora urma să ajung într-unul din cele mai frumoase orașe europene. Orașul are tot ce își poate dori cineva: aeroport, un râu care îl traversează și o faleză pitorească, istorie, clădiri frumoase, palate ce îți iau ochii, monumente UNESCO, puzderie de terase și baruri, străzi superbe, trei stadioane mari, parcuri și piețe din care, parcă, nu ai mai pleca.

Sub acest imbold am ajuns, într-o duminică de decembrie și zi de importantă aniversare relegioasă, în” probabil cel mai frumos oraș mediu spre mare în care am fost vreodată” . Nu iau în considerare orașele mai micuțe cu farmecul lor aparte, iar capitala andaluză s-a luptat cu Edinburgh-ul pentru coroana de mai sus.

Argumentele hotărâtoare ce au înclinat balanța le-au constituit soarele și gălăgia contagioasă de pe străzile urbei, vibrația orașului cu cei mai veseli locuitori și cea mai însorită vreme din Andalusia, cum aveam să citesc undeva.

Numai că în Sevilla nu am dat doar peste cetățenii ei, ci peste cohorte întregi de turiști ce mișunau dezordonați prin oraș, aduși în acest loc de jubileul împlinirii a 100 de ani de la înființarea Frăției La Candelaria, ocazie cu care străzile din zona centrală au fost parcurse de sute de oameni la pas în fața baldachinului cu lumânări și imaginea Fecioarei Maria, plimbate în procesiunea ce inițial fusese programată pe 5 iunie dar amânată din cauza ratei de infectare născătoare de atâtea alte nemulțumiri și reprogramări.

Nu doar sutele de mărșăluitori erau pe străzi, lor alăturându-se kilometri întregi de alte mii de privitori, toți aceștia contribuind la sufocarea splendidului oraș de potopul uman pe timpul fiestei La Jubilacion.

Marșul religios – pe acordurile piesei Pasa Virgin de la Candelaria interpretată de voluntari ai Crucii Roșii - a plecat la ora 17.10 din Grădinile Murrilo, a străbătut un traseu de 3 kilometri prin zona centrală a urbei declarată patrimoniu mondial, cu treceri prin dreptul Palatului Episcopal și a primăriei, cu sosire la Biserica San Nicolas De Bari. Unde altundeva decât aici, din moment ce ne aflăm în 5 decembrie, seara ajunului Sf. Nicolae? Și câtă vreme anul acesta s-au împlinit 350 de ani de la canonizarea respectivului sfânt?

Dar să o luăm cronologic, deja ne-am și avântat în miezul marelui eveniment.

De cum te apropii de Sevilla rămâi copleșit de infrastructura rutieră a orașului. Accesul de pe puzderia de autostrăzi și șosele ce converg într-acolo și, în continuare, spre centrul orașului se face atât de lin încât ai impresia că parcurgi un sat din Bărăgan la 1 noaptea, cu o viteză de croazieră dinainte de nașterea aparatului radar. Toate ieșirile, intersecțiile sau virajele sunt atât de line încât e realmente o plăcere să șofezi.

Am ales să parcăm gratuit mașina în apropierea Mânăstirii La Cartuja iar de acolo să ne urcăm în autobuzul C2 care ne duce până la intrarea în Parque Maria Luisa. Se poate lua și C1 de pe partea cealaltă a drumului, cele două autobuze parcurgând același traseu, unul în sensul acelor de ceas iar celălalt în sens contrar. Îl iei pe care vine primul. Dacă știi amănuntul!

Odată coborâți din mijlocul de transport în comun aveam să luăm întâiul contact cu forfota unei duminici splendide de iarnă andaluză. Ne oprim la semafor iar prin fața noastră trec calești trase de cai mândri și mânați de vizitii gălăgioși, corespondenții claxoanelor în intersecțiile bucureștene.

De la primii pași în parc suntem, parcă, transferați într-o altă lume. Una veselă, pigmentată de glasuri cristaline de copii ce aleargă pe alei și una în care natura își urmează cursul ei firesc, de vreme ce lebăda atât de grațioasă în apă pare un gânsac beat pe trotuar, pășind bălăngănindu-se strident printre turiști. Câteva rațe își moțăie somnul de frumusețe la soare, pe iarbă, iar porumbeii trec fără teamă peste bombeurile pantofilor de gală ale unora dintre plimbăreți.

Cel dintâi impact major cu ce reprezintă cuvântul” mulțime” l-am avut de cum am intrat în Plaza Espania, un adevărat furnicar uman. Mare lucru ca într-un mușuroi să găsești atâtea furnici câți oameni se aflau în cea mai mare piață urbană din Europa, scenă de film pentru” Dictatorul” ,” Războiul stelelor” sau” Lawrence al Arabiei” .

Unii se plimbă pe trotuare, alții cu barca pe canalele ingenios construite iar o parte se cațără pe scări și pe la etajele impresionantei clădiri pentru a-i admira frumusețea și, deopotrivă, panorama ce se deschide în fața acesteia. Credeți-mă, cu greu reușești să faci o poză, e nevoie de răbdare pentru a nu păstra în fotografie și chipul vreunui rătăcit necunoscut ție până în ziua vizitei.

Știam de la Aurici că la baza clădirii găsești stemele tuturor județelor Spaniei. Am verificat, are dreptate, a fost acolo... Toate sunt prezentate, în ordine alfabetică, sub forma unor alcovuri, doar Sevilla se abate de la rânduială și e trecută ultima. Așa cum, de altfel, stă bine unei gazde...

Turiștii spanioli își fac, plini de patriotism local, poze cu zonele lor de proveniență, marcate și de câte un desen sugestiv pe plăci de faianță, un simbol local.

Pentru simetrie, alcovul din stânga și dreapta intrării principale nu au steme cu județe ci simboluri ale întregii Spanii. Iar în fața scărilor se dansează. Ce altceva decât flamenco...

De aici ajungem în Grădinile Murillo, fostă proprietate a Palatului Alcazar și cedate de proprietari municipalității cu ocazia organizării expoziției mondiale, având în centru o sculptură înaltă ce-i înfățișează pe regii catolici, Isabela și, pe partea opusă, Fernando, iar ca alte elemente grafice mai apar o corabie, Cristobal Colon și anul 1492, atât de legat de cunoscutul navigator.

Alei drepte străjuite de copaci seculari, intersecții în care găsești vaze de faianță sau bănci pe care să îți tragi sufletul la umbră sunt frumos desenate și trasate de peisagistul grădinilor.

La 2 minute depărtare e Balconul Rosinei, cel prin care Figaro, bărbierul haios al Sevillei, și contele Almaviva pătrund noaptea în casa Rosinei pentru ca cel din urmă să-i împărtășească acesteia dragostea. Real sau ficțiune, povestea este depănată în” Bărbierul din Sevilla” iar balconul există spre atracția turiștilor. Nu și scara pe care, zice-se, a urcat amorezul.

La orele amiezii toate terasele și mesele de pe orișicare loc liber aflat pe trotuare sunt ocupate. Nu pot să-mi cred ochilor! Fiecare, dar fiecare stradă e plină. Parcă iese lumea de la un meci de fotbal. Disputat în Spania sau Anglia, că la noi stadioanele sunt goale.

Ajungem în preajma catedralei gotice – cea mai mare din lume - și ne mulțumim să o vedem doar pe dinafară. Când am găsit bilete am amânat să le cumpăr, iar cu 2 zile înainte se epuizaseră. La fel și cu Palatul Alcazar, enormul meu regret, mai ales că am avut pe ecran tichetele, am fost la un clic distanță dar mi-am zis că le iau doar după ce aterizăm în Spania, că poate suferă niscaiva modificări programul.

Ne plimbăm pe câteva străzi de-a dreptul fermecătoare și ajungem pe malul Guadalqivir-ului, unde ne tragem sufletul în bătaia caldă a soarelui ce se mișcă pe bolta fără de nori a cerului. Oamenii stau aici și citesc sau se ocupă de tandrețuri, politicoase totuși, unii aleargă sau merg cu bicicleta iar alții se lasă purtați pe apă de mici ambarcațiuni. O viață lipsită de griji...

Peste Puente de Triana (de Isabel II) ajungem în cartierul omonim, unul boem, un Montmartre al Sevillei. În Mercado de Triana dăm peste o piață liniștită, numai că atributul este valabil doar până ajungi în zona de servire a mesei, acolo unde iarăși e puhoi de lume.

Triana e recunoscut prin atelierele de ceramică și odată aflat aici nu ai cum să eviți să pătrunzi măcar în unul. Iar în interior simțul vizual îți este desfătat cu prisosință de lucrările meșterilor. Fel de fel de farfurioare și căni, puzderie de suveniruri sau elemente de decor interior te atrag și nu te lasă să pleci cu mâna goală.

O plimbare duminicală prin acest cartier reprezintă o experiență adăugată în tolba amintirilor andaluze. Casele sunt foarte diferite, un amalgam de forme ale fațadelor, culori sau dimensiuni ale ferestrelor care bucură ochiul. Doar înălțimea e standard.

Ulițe liniștite, străjuite de portocali plini de fructe, case coșcovite alături de grădini interioare de-a dreptul mirifice în forma în care se prezintă sau mici ateliere de ceramică prin a căror uși deschise poți fi părtaș la nașterea lucrărilor de artă.

Ne deplasăm apoi paralel cu râul, pe Calle Betis, pe partea opusă centrului vechi și dăm de un colț care vrea să amintească de sărbătorile de iarnă ce se apropie. Nu e nimic autentic, totul pare forțat, de la zăpada artificială și bradul din metal împodobit cu luminițe. Și cum să fie real când termometrul din imediata apropieră indică o temperatură de 19 grade la ora 16?

Dar edilii orașului nu depun armele și ceva mai încolo ajungem în parcul tematic” Sevilla on ice” , o forțare abruptă a conceptului de serbări hibernale la ce vreme e afară...

Dar imediat intrăm pe Paseo de Las Delicias, iar muzicalitatea denumirii atenuează din indignarea măruntă de dinainte. Aici vom admira mersul cailor la trap și caleștile ce se perindă neîncetat prin fața noastră, înainte de a ajunge la Hotelul Alfonso XIII, o construcție care m-a lăsat fără grai.

Piuitul a devenit tot mai sacadat și lipsit de vlagă pe măsură ce ne apropiam de edificiu. Ajuns în fața intrării, mi-am zis să încercăm să trecem și limita de proprietate, în curte. Iar de aici, plin de cutezanță, să aruncăm un ochi și înăuntru, când se deschid ușile.

Ei bine, am fost răsplătiți cu un cadou, și anume că accesul publicului era permis la parterul hotelului. Ce mi-au văzut ochii, cum m-am transpus preț de câteva minute în pielea celor cu portofele doldora e o poveste pe care nu v-o mai împărtășesc, las pentru mine acele sentimente.

Vă spun doar că hotelul, a cărui construcție a durat 12 ani, a fost inaugurat în prezența regelui Alfonso XIII, pereții sunt decorați cu plăci ceramice iar tapiseriile și covoarele au fost confecționate la Fabrica regală de tapiserii. Dispune de 6 săli de banchete dintre care 3 au uși și ferestre din stuc auriu și podele din marmură.

Există și o mică expoziție dedicată regelui pomenit, în care la loc de cinste stă tronul folosit de acesta când se afla în Sevilla.

La 2 minute de hotel se află Universitatea din Sevilla, clădire în care odinioară a funcționat fabrica de tutun a orașului. Ridicați nedumeriți din umeri și mă veți întreba” și ce are asta cu turismul?” Ei bine, are! Clădirea este una dintre cele mai fotografiate din Sevilla de vreme ce în interiorul ei a muncit țiganca Carmen, proletara arestată ce-i face farmece și-l determină să se îndrăgostească de ea pe proprietarul don Jose Lizarrabengoa, poveste de amor devenită celebră datorită operei lui Bizet.

Spre seară, plimbându-ne prin jurul catedralei cu aerul unor turiști străini, devenim ținta ghizilor locali care ne oferă spre vânzare tichete de intrare la Palatul Alcazar pentru mâine. Îmi zic că dau maxim 20 de euro pe bilet, de vreme ce tariful de intrare normal este de 14,5 euro. Totuși, aș vrea să intru acolo. Dar când aud prețul de 46 euro cu ghid – 20,5 euro era online – îmi zic că de banii ăia îmi iau și bilet de avion și mai revin o dată din România.

Ne îndreptăm spre palatul cu pricina pentru a-i vedea măcar zidurile. Intrăm într-o curte interioară și vedem o coadă. Ca tot românul (sau turistul) ne deplasăm într-acolo. Doar nu o fi deschis?

Ba da! Și e gratis! Îmi era oarecum teamă că agentul de la intrare va opri curgerea șirului până să accedem și noi. Cu zece persoane înainte de trecerea pragului, stop! Urmează 10 minute de incertitudini și speranță, discuții între omul de la pază și superiorii lui. Apoi un” vamos!” și toți turiștii știau ce aveau de făcut: să înainteze.

Aveam să parcurgem o infimă parte a castelului, doar în holurile cu standuri de dulciuri pregătite în 19 mânăstiri – din cele 34 existente în provincie - și scoase la vânzare pentru strângerea de fonduri în preajma Crăciunului. O cutie de scoverzi costa 5,50 euro.

Apuc să arunc, prin ferestre, niște ocheade spre grădinile palatului și rămân cu imaginea lor cam înghesuită.

Seara o petrecem în cartierul Santa Cruz, vechiul cartier evreiesc în care regele Ferdinand a strâns toți evreii din zonă în anul 1248. Este fermecătoare Sevilla la acest ceas de seară! Fără agitația zilei de fiesta, am fi avut ocazia să savurăm mai în tihnă ce ne oferă orașul.

Peste 2 zile va avea loc o altă mare sărbătoare în cinstea La Virgen de los Reyes (Fecioara regilor), cu ocazia împlinirii a 75 de ani de patronaj canonic a acesteia asupra Sevillei și Arhiepiscopiei sale.

N-am ales prea bine să ajungem în aceste zile pe aici, dar se mai întâmplă să nu iei în considerare chiar toți factorii și evenimentele ce urmează să se desfășoare. De prima fiesta știam dar nu bănuiam că are o așa mare amploare iar de cea de a doua nu aflasem decât acolo.

Ca un amănunt care m-a uimit de-a dreptul, musai să vă spun că am aflat aici că în data de 14 decembrie atribuțiile primarului vor fi preluate de o altă persoană, cel în funcție urmând a participa la o campanie electorală pentru a fi ales în conducerea provinciei.

Ei bine, în săptămâna premergătoare preluării mandatului de noul primar urmau a avea loc discuții și a se pune de acord cu fostul edil șef în privința proiectelor ce urmau a fi continuate sau dezvoltate. Motivul? Primează interesul locuitorilor și nu al partidului!!

Nu îmi venea să cred! La noi abia așteaptă să vină la putere și să își aducă clica...

Mă credeți sau nu, am vizitat Sevilla așa cum nu am cutreierat niciodată un oraș mai mare, adică fără programul de acasă. Era prea multă lume peste tot, biletele de intrare epuizate sau cozi mai la fiecare obiectiv turistic.

Sunt multe locuri în care nu am ajuns – marele regret mi-l știți deja -, există o sumedenie de obiective turistice (multe chiar gratuite) dar sunt mulțumit de modul în care am trăit ziua respectivă. Și asta pentru că farmecul unui oraș îl simți – așa cum îmi place s-o spun –” de lângă bordură” .

Mi-a plăcut foarte mult Sevilla, am fost realmente vrăjit și cucerit de nurii turistici ai acestei doamne cu un nume ce îmi sună în urechi aidoma curgerii line a unui pârâiaș leneș.

O doamnă în preajma căreia am ajuns laolaltă cu alte mii de pretendenți, asupra tuturor dânsa răspândit o aură de magnetism invizibil, o atracție căreia nu ai cum să i te opui, oricât de loial te-ai strădui să fii altcuiva.

Drept dovadă, am și așezat-o în capul iubirilor mele plimbărețe.

---

VIZUALIZĂRI: 8371 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI