Ceahlău — un munte pe care nu-l urăsc (totuși)

TIPĂREȘTE

Îmi place să scriu, dar n-am talent. Pe lângă asta, să scrii despre Ceahlău (trasee, priveliști, vreme, cazări și "mâncărimi" prin preajmă etc.) mi se pare superfluu: a scris alții înainte, câtă frunză, câtă iarbă, oameni simpli, dar și scriitori mari.

N-am de spus/scris ceva uau, n-am descoperit trasee noi, n-am "bătut" vreun record de timp (dimpotrivă), n-am găsit trufe, vipere, portofele pline, secretul tinereții fără bătrânețe, urme de urs, locuri de cazare la Cabana Dochia, scări rulante în locul scării ăleia renumite și căutate care te chinuie până pe vârful Toaca, epave de avioane, curățenie pe trasee și nici vreun KFC la jumătatea distanței dintre Cabana Fântânele și cascada Duruitoarea.

Scriu, totuși, aici, câteva impresii din cele două-trei drumeții la care, împotriva voinței mele (rog a se consemna, domnule judecător!), am fost silit să particip, în anul de grație douăzecidouăzeci (între iulie și septembrie), drumeții care au reprezentat PRIMELE mele contacte (abia la vârsta asta înaintat matusalemica; unii zice că să-mi fie rușine, da' nu-mi e) cu domnul munte Ceahlău.

Scriu, din postura puturosului, despre calvarul urcușului, al coborârii, despre gâfâieli, tanguiri, înjurături, dureri în pept, spate, la genunchi, călcâie, glezne, despre mușchi pe care nu știam că îi posed până nu s-a vorbitara între ei și a invitat cârcei să mă viziteze, despre transpirație, muște care te înțeapă (aproape) peste tot, despre alte ganganii zburătoare care-ți întră în nas, gură, ochi, despre aerul (curat) care nu reușește să potolească setea plămânilor, despre grupurile, cuplurile, copiii de zece ani care urcă voioși, trecând pe lângă tine de parcă tu ai sta pe loc, despre "consorțiul" care te-a ademenit să participi la "plăcerea" asta sisifica, care deține mai puțin de jumătate din ceea ce afișează cântarul când urci tu pe el și care, zglobiu și condescendent, duce în spate un rucsac imens, urcă înainte câțiva metri buni, se întoarce să te susțină moral, să te recupereze fizic și emoțional, să te încurajeze și să te mintă cu nonșalanță ("mai avem un pic, nu mai e mult, ai să vezi", de parcă tu n-ai citit informații din pliante, unde se arată clar și timpul în care se parcurge - de către uameni normali, nu de bătrânei grași și obosiți din naștere - fiecare traseu, de parcă nu împreună ați discutat, cu o seară înainte, despre cât "se face p-acolo și cât pe dincolo") și să mai aibă și tupeul, și energia să turuie despre frumusețea muntelui, despre trecutele, multe, foarte multe, ascensiuni efectuate, în timp ce tu abia ce reușești să te faci că respiri.

Totuși, a fost și eșecuri, a fost și succesuri. Astea din urmă ieftine, neimportante. Oboseala fizică e groaznică. Dar e de preferat altora. Glumele mele proaste (am scris și mai jos) din zilele în care am scancit, prin grohotisul pădurii, ca un bebe flamand și mofturos, ne-au ajutat cumva să nu ne luam la bătaie între noi. Una dintre ele: urcăm, urcăm încet, foarte incet (eu fiind vinovatul) și din celalalt sens coboară cei harnici și obișnuiți cu muntele; printre ei, la un moment dat, un cuplu tânăr (o, tempora!) cu un băiețel mult mai vesel decât mine. Părinții au în maini bete ajutătoare (ca alea de schi, dar nu alea). Până să ajungă în dreptul nostru le strig un "bună ziua! ". Îmi răspund la salut. Continui: "mai e locuri? " "Unde, la Dochia? Nu știm că n-am fost acolo. " "Nu, întrebam dacă mai e locuri pe munte, la Toaca". Râd sănătos și ajung imediat în dreptul nostru

- Am o rugăminte mare la dumneavoastră! (Sunt foarte serios, devin și ei serioși, consorțiul face fete-fete, știe că urmează o idioțenie din partea mea, tace și înghite)

- Vă putem ajuta cu ceva? (greșesc ei fatalmente).

- Păi, chiar da. De aici pana în Durau mai aveți foarte puțin de mers. Plecați imediat către casă sau mai stați? (Sunt absolut necunoscuți noua. Și noi lor. Devin nițel circumspecți, dar oameni cu bun simț fiind și "luati repede", se fastacesc ușor și răspund.)

- Nu plecăm, mai stam câteva ore bune, dar de ce întrebați?

- Voiam să vă rog să ne împrumutați betele și vi le inapoiem când coboram, în maxim trei ore. (Consorțiul articulează către mine primele cuvinte: eu n-am nevoie, cum ceri la niște necunoscuți ceva de genu' ? Nu se cade, nu se face asa ceva. Preiau ce-mi convine și plusez: "de fapt decât o pereche de bete, nu ambele")

Tinerii se blochează, privesc unul către celălalt, sunt ușor consternati de tupeu, situație, dar după cum ziceam, sunt și robii unei educații care a inclus, cu siguranță, practicarea bunătății, ajutorării aproapelui. Sunt, probabil, pentru prima dată, intr-o dilemă, sunt puși realmente sa aleagă rapid între a refuza ajutorul solicitat de un necunoscut (care pare, totuși, om serios) pe motiv ca ar putea rămâne fără bete și varianta de a risca nerecuperarea acestora făcând o fapta buna.

După vreo trei minute (în care i-am simțit sovaind și le am auzit ascultat cuvintele de ușoară impotrivire; "poate ne răzgândim și vrem sa plecăm imediat", "cum le recuperăm de fapt, dacă vi le dam, că mașina nostră e parcată mai departe? " etc.) i-am liniștit spunandu-le că am glumit din nou. M- a înduioșat ușurarea pe care nu s-au sfiit să o lase "la liber"; aveau de gând sa refuze, probabil, dar refuzul i-ar fi apăsat cel puțin o scurtă vreme. Destinși deplin, am ras împreună câteva zeci de secunde, apoi am mers fiecare pe drumul lui. Consorțiul s-a calmat, mi-a zis, încă o data, ca sunt nebun de legat (i-am răspuns că nu sunt în delegație) și până la urmă s-a prins că toati giumbuslucurili mele de pe trasee iera doar "suptrefugii" ("pauzele lungi și dese, cheia marilor succese"), pentru a-mi recăpăta respirația fără să arăt că, în fapt, nu mai pooooot sa merg.

Cam asta-i treaba cu domnul Ceahlău. A, sigur pun poze.

-

Ceahlăul. Am cam spus totul. În iulie am reușit, cu chiu, cu vai, să urcăm, în doi, din Durau până pe vârful Toaca. A fost "exceptional". Vezi mai sus.

În august, tot în doi, același traseu (consorțiul spera că vom reuși să ajungem și la Cabana Dochia; n-am reușit, din cauza mea, desigur, pen' că la viteza de croazieră pe care eram capabil să o dezvolt, ne-ar fi prins noaptea la întoarcere.), aceeași "plăcere deosebită" de a merge într-un loc unde ai mai fost și unde n-ai găsit nici restaurant, nici stație de autobuz, nici taxiuri, nici farmacie, nici beserică, nici salon de masaj, nici măcar o sală de cinema unde să papi nachos cu brânză în timp ce te uiți la o porcărie de film. Doar petre, jnepeni, brazi (cu rădăcinile lor parțial ieșite la vedere ca nește brațe interminabile stranii, înfricoșătoare), pet-uri goale, cutii de conserve, pungi de plastic, etc., lăsate amintire muntelui de "românica educată".

În septembrie a fost diferit: sor-mea cu barbat-su și cu cel mai mic dintre copii, a avut nește trebi de relaxare cu grătare la neste rude d-ale lu' cumnatul meu și am purces dimpreună la drum. Ne-am cazat undeva, da' să mor dacă mai țin minte unde (pot afla da' n-am trebuință). Ce țin minte e ca a fost un vichend plin. Sâmbătă am urcat de dimineață din Izvorul Muntelui pe un traseu ușurel (până la Poiana Maicilor și inapoi) în patru (fără cumnatul care a mers să se vadă cu neamurili) și pe urmă, de după amiază până târziu în noapte ne-am lipit de neamurile alea, la un grătar, beuturica și voie bună (inclusiv la un foculet în noapte, în curtea imensă a gazdelor, pe un deal de pe care departe-aproape, în vale se vede superb lacul). A doua zi, doar eu și consorțiul am purces la un traseu ușor (Centrul de informare din Durau - cascada Duruitoarea și inapoi).

Păi, ce să zic? Personal m-am "distrat și relaxat" maxim, atât de tare încât după fiecare relaxare d-asta mușchii a avut febre câte o săptămână. Fapt pentru care ei nu mi-a dat voie să merg natural, ci mai curând...robotic.

Lăsând gluma și chinurile la o parte, chiar ne-am râs. Printre înjurături și blagosloveli (ale mele), a fost și momente hazlii. Parexemplu când la urcarea din iulie (prima din cele trei enunțate icișa), la un moment dat (mult înainte de cabana Fântânele), am efectuat prima glumă proastă (numai d-astea știu): la vro douăzeci de metri mai sus de noi, aflați intr-un ritm "alert" de urcare, am zărit pe marginea potecii, pe partea dreaptă, un loc de popas (o băncuță ș-o măsuță dă lemn) unde era așezate două duamne.

În timp ce ne apropiam, cu o voce (și talentul meu) baritonala, și puternică, și energică (decât vocea) le-am întrebat foarte serios (mai aveam vro dzece metri până la băncuță) dacă au plătit rezervarea pentru staționarea acolo, că noi avem tichete luate de jos, de la Centrul turistic, deci, cum ar veni, avem bilete cu locuri rezervate și e locurile noastre. În loc să se amuze de bazaconia emisă, dânsele s-a ridicat imediat și a zis că ele n-a platit, că n-a știut, că "scuze! " Și duse a fost spre vârf. Geaba am strigat că am glumit, că pot sta liniștite, că nu se ezistă așa ceva.

Desigur, consorțiul a avut numai cuvinte de laudă pentru mine (că de ce mă iau de oameni, că o fac de rușine, că e o glumă proastă etc.), da' a beneficiat de "locul rezervat" eliberat samavolnic pin capacitățile mele de convingere; n-a mai dzis nici pâs când a savurat o cămilă din pachet și a băut apica dintr-o sticlă de jumate' (apropo, ce o fi atât de greu să iei cu tine peturile goale - în loc sa le lași prin păduri - când greul a fost când a fost pline).

Pentru că m-a certat pe nedrept (mnezeu nu bate cu paru'), consorțiu s-a împiedicat (mai insesizabil ori chiar foarte sesizabil) până "sus, sus, sus, la munte, sus", da' și înapoi, de ezact treizeci și opt de ori (ieram permanent în spate, d-aia știu: am monitorizat, numărat, inregistrat) și, culmea culmilor pentru un "cunoscător sadea" al urcatului pe Ceahlău, printre jnepeni ajunși, a vrut să mă tragă (în poză, nu în pept) și a mărit umpic "strocul" intr-o alergare ușoară de câțiva pași, vrând să se întoarcă apoi și să mă prindă în cadru. Decât că, în scurta alergare, a căzut prin autoimpiedicare și nu se mai putea ridica de râs.

---

VIZUALIZĂRI: 622 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI