Kashmir

TIPĂREȘTE

Am multe locuri cu mâncare dar le scriu mai răsfirate să nu pară că-s nemâncată. Un lung șir de biserici stau la coadă dar fix n-am chef amu de credințe spirituale. Dar cred că-i timpul să scriu de indieni. Așa mult mi-a plăcut acolo că știu drumul cu ochii închiși.

Era o seară de sâmbătă și umblăsem toată ziua pe afară. Aveam ceva zgribuleală. Vroiam ceva bun. Am intrat pe pietonala care duce spre Piața Sfatului, de la prefectură, în Brașov. Ciudat că încă nu se făcuse aglomerație. Abia după ce am ieșit din restaurant se făcuse buluc pe stradă.

Bântuiam cam haotic și căutam cevaaa... un șut ceva, o măslină. Eram atentă să nu nimerim prost că după ce intri, greu mai ieși.

Întâi am încercat Taverna Sârbului dar era prea comercial. Nu era de stat. Zău! Vreau ceva mai specific, mai prietenos și nu așa office.

Terasele din drum erau friguroase. Nu era de stat nici acolo. Noi deja eram zgribuliți.

Adevărul este că eu căutam Dean’s, Irish. Fusesem acolo la prieteneală și eu căutam atmosfera aia, cozy, nu locul neapărat și chiar mă cam strângea în spate cu gândul că pot ajunge în Dean’s și să nu mai găsesc atmosfera aia cozy, să fie totul străin și impersonal. Plus că-mi părea și cam departe că deja mă săturadem de plimbare.

Am ajuns să șed în loc, să mă uit în jur ca prostu’, prin toate ofertele acelea multe, fix ca muierea ce se uită într-un șifonier de 4 metri și zice că n-are ce-mbrăca.

Și, printre toate ofertele alea, care mai de care, tot ce-am putut să produc a fost:

- Hai să luăm un ceai!

Asta fix ca omu’ ăla de primește vizita unui înger care îi spune că-i împlinește o dorință și el se blochează. Și îngerul dispare. Și rămâne omul cu regrete și-și dă pumni în cap:

- Oh, ce-aș fi putut să-i cer! Milioane de euro, femei, proprietăți, mașini și câte și mai câte.

A doua zi, îngerul apare iar:

- Știu. Înțeleg. Ieri erai cu familia. Nu te-ai simțit confortabil ca ei să observe ce se întâmplă cu tine. Iată, din cauza asta, am mai venit o dată. Deci! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc?

Omul se blochează iar. Îngerul dispare iar. Regretele apar iar:

- Oh, ce-aș fi putut să-i cer! Milioane de euro, femei, proprietăți, mașini și câte și mai câte.

A doua zi, îngerul apare iar:

- Știu. Înțeleg. Ieri erai cu colegii, la job. Nu te-ai simțit confortabil ca ei să observe ce se întâmplă cu tine. Iată, din cauza asta, am mai venit o dată. Deci! Ce dorință vrei să-ți îndeplinesc?

De data asta era în tramvai și nu apucase să-și ia bilet. Controlul tocmai urcase.

- Un bilet de tramvai.

Fix și eu la fel, cu ceaiul în mână, privind ciudat în jur. Un pahar de carton de la o fereastră cu o reclamă-ecran mișcătoare sus.

Aveau și vin fiert. Hai, pe-ncercate!

Tot pahar de carton.

Nu mizam cine-știe ce că-i greu să găsești ceva calitate în pahar e carton. Nici ceaiul nici vinul nu excela dar măcar erau fierbinți.

Și în deruta mea, până să-mi dea paharul, privesc în jos, stânga. O tablă din aia pe care se scrie cu creta îmi spune că meniul zilei, soup of the day dar și pui TIKKA Masala, KORMA de miel și altele...

Masala!

Tikka masala.

Tikka masala?

Și korma...

- What? Vorbești serios? Wow! Despre ce vorbești? Fix asta căutam. Dar e țeapă. Nu cred.

Dar ce mă costă să verific? Unde poate fi asta?

Masala am mâncat în Cipru și era delicios. Mi-a plăcut mult. E un sos pe care ei îl făceau cu rom sau vin ars, ceva. Era o culoare cenușie, nu chiar albă dar aducea, oarecum, a ciulama. Rețete era secretă, n-o știu dar puneau multe ingrediente.

Și korma? Asta ce mai e? Sună apetisant. Vreau să văd. Sărmăluțe și cârnaț’ am tot servit. Vreau altceva.

E intrarea într-un gang și mie cotloanele îmi plac. Ia să vedem ce-i aici?

O curte veche de clădire veche, cum e obiceiul aici. Înaintez cu dubii, încet, făcând câte un pas nesigur și capul roată, totodată. Ceva acareturi mă întâmpină și, spre capătul curții, o voce mă întreabă, de niciunde:

- Căutați ceva?

Să mă bucur sau să mă sperii? Am făcut ceva greșit?

- Scrie afară că... E restaurant?

- Da, pe scară în sus. Poftiți!

De-aș fi autoare de romane polițiste aș putea întreba:

- E o propunere sau amenințare?

Dar atmosfera e blajină. Parcă și ființa care m-a poftit (o fată vie) a dispărut ca prin farmec.

Atunci văd ușă de intrare. O scară de lemn, în spirală, mă duce în paradis. Pătrundem într-un salon prietenos, la etajul întâi, frumos amenajat, cu canapele sau scaune clasice la mese.

Alegem o masă la fereastră, cu canapele. Înăuntru e pustiu. Sunt 3 încăperi, dispuse pe lungime, perpendicular pe scara de la intrare.

Meniul nu este stufos dar e suficient și incitant. Încape pe 2 pagini. Băuturile – separat.

Încă suntem cu ceaiul și cu vinul de carton în mână – niște plimbăreți nepretențioși dar cu fumuri în cap și chef de pălăvrăgeală. Știu că-mi amintisem o întâmplare hilară și nu-mi mai tăcea gura. Sau era de la frig sau era de la vin. Dar locul acela îmi plăcea mult. Mă cuprinsese bucuria.

A venit o fată. Am întrebat-o despre masala că asta mă preocupa mult:

- Ce sos este? Alb?

- Nu, e cu roșii.

- Căutam ceva cu sos gorgonzola.

Sosul masala este asemănător cu sosul gorgonzola doar că ceva mai cenușiu și ușor diferit ca gust dar amândouă sunt delicioase.

- Rețeta asta e specialitate indie, nu europeană. Masala e cu sos de roșii.

- Fie! S-o vedem! Și ficățeii cu spanac.

Credeam că spanacul e separat, garnitură dar nu, nu era, erau amestecate și spanacul era puțin.

Coechipierul meu, care urăște atât spanacul cât și ficățeii, a vrut să guste. A căzut în extaz:

- Uaaaa!!! Ce bun eeeeee!!! Delicios.

M-a lăsat fără mai mult de jum’ate de porție. Dar încă mai aveam pui tikka. Masala. În sos de roșii, dulce – acrișor. Delicios și asta.

De fapt nu, nu erau ficăței cu spanac, era miel cu spanac, acea specialitate KORMA de care nu mai auzisem – tot indie. Dar aveau cam aceeași culoare ca ficățeii – mai închisă – și mai tare un pic deși textura e diferită la ficăței. Îmi amintesc și acum cum arăta.

Și bucatele ne-au fost livrate de fata care a luat comanda însoțită de bucătar care avea bucurie în priviri. A fost frumos. Erau mai multe dish-uri, fiecare cu atractivitatea sa.

Humusul l-am terminat din prima, fulger, cu pită indie care nu era nici (grecească) pufoasă, nici subțire (lipie) ci medie ca grosime, fix indie.

Iar pâinea rumenită, caldă, românească – 4 felii – am terminat-o fulger, pe lângă ciorbă și aperitive. Am mai cerut un coș. Era delicioasă.

Cerusem un shoot de „camino” – un fel de tequila. Cum sunt plimbăreață din fire, tot Camino cer peste tot. Nu avea dar mi-a adus un liqeur de portocale de n-o să-l uit ever (și cu o felie de portocală deasupra). Special pentru liqeur – ul ăsta am revenit și a doua zi și am luat și o porție de paste – cu cașcaval și nu mai știu ce, ciuperci, multe arome – delicioase și alea. Noroc că m-a avertizat că e fierbinte bolul de lut. Am mâncat pe ciugulite.

Dar, după cina din prima seară, chiar nu mi-a mai trebuit nimic altceva. Am ieșit din nou în pietonală. Deși atmosfera era magică, luminițe peste tot și colindători pe stradă, nu mai aveam chef de nimic. Kashmirul mi-a fost de-ajuns. Un taxi ne-a dus la cazare. Drumul a durat maxim 7 minute. Dacă ne plimbam, mai mult de 20 de minute nu făceam, cu tot cu rotit ochii la steluțe și la Tâmpa. Dar nu știam drumul și nici nu mai aveam chef de nimic după așa o cină. Am adormit imediat deși era doar 7:00 seara și aveam de gând să mai ies.

Chiar, îmi răscolesc amintirile și nu-mi aduc aminte să-mi fi plăcut un loc atât de mult. Erau vreo două, în vechime, dar au dispărut, cu concept cu tot însă acelea erau pe stilul: „musai pr’eteneală” și, de n-aveam chef de vorbă, mă puteam simți, cumva, autsaider pe când, la Kashmir, am putut să șed tihnit.

Pfoai, așa-i fata asta de pricepută... fix prietena omului. Și bucătarul care ne-a servit. E un loc minunat.

Nu-mi amintesc să fi mâncat pe undeva ceva așa delicios deși mai sunt locuri.

Locația este perfectă - pietonală spre Piața Sfatului, într-o curte, maxim turistic, inspirat.

---

VIZUALIZĂRI: 1266 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI