Zakynthos între un răsărit și-un apus pe mare...

TIPĂREȘTE

Zakynthos n-a fost în cărți din prima, ideea ne-a venit când am constatat că între Diana Studios, casa noastră temporară din Kefalonia și portul Pessada nu-s decât maxim 15 minute de condus. Ce-ar fi să dăm o fugă într-o zi?! Ne așteptam la ceva costuri, dar... emoțiile costă (și) bani câteodată, nu-i așa?! ????

Zakynthos a fost prima noastră destinație de vacanță pe tărâm elen, în formație completă, cu copiii, care erau micuți la data respectivă (2007). A fost un sejur fabulos, de care ne amintim adesea și – în mod clar – un punct de referință, un prag în viața noastră turistică, o experiență care ne-a educat în multe sensuri și în urma căreia am învățat cam ce așteptări ar trebui să avem de la o vacanță.

Nu erau chartere la vremea aia, puțini români auziseră de Zakynthos. Am mers cu mașina noastră, câte 2 nopți am poposit pe drum, și la dus, și la întors. Copiii se plictiseau frecvent, nu tu telefoane mobile sau tablete, cum să-i ții ocupați?! „Cutia cu maimuțe” numisem bancheta din spate... Fără cazări antamate cu multe luni în urmă, ne-am oprit pe unde ne-a prins oboseala și, bătând din poartă-n poartă, cumva ne-am descurcat. Doar cazarea din Zakynthos am rezervat-o din timp, după ce am studiat zile la rând site-ul greeka.com și am trimis zeci de mailuri la zeci de pensiuni, pentru ca în final să batem palma cu Studiourile Apollo din Alykes: 40 euro pe noapte pentru un apartament cu 2 camere, 10 nopți – sumă rotundă, 400 de euro. Trebuia să plătim 1/3 din ea în avans și asta a fost o reală problemă, pentru că ne-am interesat la bancă, comisionul de transfer costa cât aproape jumătate din avans, nu ne-am îndurat... Până la urmă ne-a ajutat un amic ce locuia temporar în Atena, a plătit el, iar noi ne-am abătut la plecare prin Atena ca să-i înapoiem bănuții... Peripeții... Cât s-au mai simplificat lucrurile în ultimii ani! ; există booking, există transfer on-line etc... În fine, să revenim în prezent.

Ca să accesezi Zakynthos cu pornire din Kefalonia, trebuie să ajungi în micul port Pessada, „specializat” doar în acest tip de transfer. Compania care-l deservește se numește Ionion Pelagos, are adresă electronică, poți afla orar și prețuri, dar nu poți face rezervări. Probabil pentru că nu-i nevoie, nu pare să fie o rută extrem de solicitată, precum, de exemplu, transferul din Lefkada în Kefalonia.

Am ajuns dimineața devreme în micul port, abia se lumina de ziuă (și-mi frecam mâinile cu bucurie; înseamnă că vom avea parte de spectacolul răsăritului de soare pe drum!). Ferry era deja ancorat la dană, în curând a apărut un tânăr pe motocicletă, casierul. S-a așezat la măsuța de sub prelată, și-a scos chitanțierul și-a început a rupe bilete. Noi am cerut dus-întors (o mașină plus 2 călători) și ne-a costat 98 de euro; rezultă, pe sens, 31 euro mașina și 9 călătorul.

A fost unul dintre puținele locuri unde, la îmbarcare, ni s-a scanat certificatul de vaccinare, în schimb nu ne-au mai pus să completăm nici o declarație, așa cum se întâmplase la plecarea din Lefkada. (La întoarcere, nu l-au mai scanat. Poate din neglijență sau poate pentru că, la momentul respectiv, incidența infectărilor cu Covid era mai mare în Zakynthos decât în Kefalonia.) Vasul s-a desprins de țărm la ora programată, 7:45 și pe la 9:30 acosta în micul port zakynthian Agios Nikolaos. Călătoria a decurs lin; singurele momente notabile au fost răsăritul de după dealurile sudice ale Kefalonei (nu din mare, cum am visat) și defilarea pe lângă celebrele grote albastre (Blue Caves) din apropierea extremității nordice a Zakynthosului.

Insula Zakynthos are o formă aproximativ triunghiulară, cu vârful îndreptat în sus. Planul nostru era destul de ambițios, să dăm ocol insulei, oprindu-ne din loc în loc, la diferite puncte de interes (la câte ne-o ajunge timpul). Am decis s-o luăm în sensul acelor de ceas, ținând cont că țărmul estic este scăldat în soare în prima parte a zilei, iar cel vestic în a doua. Dar pentru că până în extremitatea nordică (capul Skinari) nu mai erau decât câția kilometri, Tati a propus să dăm o fugă până acolo, n-avea să ne ia mult.

Așa că am apucat șoseaua de coastă, am mai oprit o dată sau de 2 ori să pozăm portul de la înălțime și în câteva minute defilam pe lângă celebrul far. Șoseaua se termină în curând în dreptul punctului de îmbarcare pentru Blue Caves; hotărâserăm de la bun început că de data asta nu mai mergem, le vizitaserăm data trecută, amintirea turcoazului incredibil reflectat de stâncile alburii persista încă proaspătă în amintire. Lasă, că și dacă am fi vrut, tot nu s-ar fi putut; era o zi vântoasă și cu valuri mari, periculoase pentru micile ambarcațiuni. Ca idee, se pot face excursii combinate Blue Caves – plaja Navaggio, nu mai știu prețul. Și rețineți: dacă vremea-i nașpa, se contramandează tot. Altfel, locu-i drăguț, priveliștile minunate, e și o tavernă prin preajmă.

Ne-am întors parțial pe unde am venit, am ținut direcția sud, încercând să nu ne abatem de la linia țărmului. Prima oprire, doar pentru 2-3 poze, a fost în dreptul plajei Makris Gialos, o întindere relativ triunghiulară de nisip și pietricele, așa cum părea de sus, de la nivelul șoselei, parțial umbrită de versantul lateral.

Mai departe, după doar câțiva kilometri, urmează o înșiruire de plaje mai mici sau mai mari, pe care le găsiți pe GoogleMaps sub denumirea comună de Xigia Sulfur Beaches. Ne-au uimit nuanțele incredibile ale mării în această zonă, nu mai știu dacă data trecută o fi fost la fel și-am uitat... În dreptul fiecăreia dintre ele sunt amenajate locuri de parcare; deși era destul de devreme, le-am găsit foarte aglomerate, erau mulți turiști veniți pe cont propriu, dar și mulți în excursii organizate, cu autocare. Plajele, așa cum se vedeau de sus, păreau încă destul de pustii, trebuie să muncești un pic ca să ajungi la ele. Dar, dacă secundele nu te mână de la spate și, mai ales, dacă anii ți-au tocit mai puțin sau mai mult încheieturile, merită! Am citit că la Xigia, apa și aerul sunt concentrate în vapori de sulf, cu efect terapeutic (în ciuda mirosului neplăcut; dar nah, nu există plăcere fără durere...).

A urmat Alykes, nu puteam să ocolim, desigur, gazda noastră primitoare de acum 14 ani! Numele înseamnă ceva gen „sărătură” și i se trage de la bălțile din apropiere, pline cu apă sărată. Țin minte că uriașa noastră terasă dădea fix într-acolo, stăteam deseori și admiram peisajul... Deși câteodată mai venea câte un damf neplăcut, iar apa de la chiuvetă nu putea fi băută, chiar și pentru cafea cumpăram apă plată. Oare or fi rezolvat între timp problema?!

Am pus pe gps Studiourile Apollo, satul părea pustiu, nici n-ai fi zis că te afli în plin sezon. Am ajuns și-am parcat peste drum, nici pe-acolo nu se zărea vreo mișcare. Am fost bucuroși să constatăm că magazinașul din colț, de unde mai cumpăram una-alta, încă se afla la locul lui, am dat o fugă și până la plajă, nu-s decât câțiva metri. Pietre?! De când plaja e pietroasă, parcă era cu nisip?! (Mai târziu ne-am amintit că mergeam un pic în dreapta până la nisip; în dreptul nostru, pesemne că tot așa era.)

Am intrat la Apollo, peisajul părea familiar și nu prea. Restaurantul tot în față, grădina reorganizată, parcă mai mare, o parte acoperită și mult mai multe flori. La apartamentul nostru se urca pe niște trepte ce se făceau din lateral-stânga, acum acestea dispăruseră, probabil că și interiorul suferise schimbări. Nici balcoanele nu mai păreau la fel... În schimb, piscina din spate nu se modificase, poate un pic barul și terasa. Doi neni sorbeau o cafea la o masă, un cățel uriaș îi păzea leneș, alături. Cățelul ne-a ignorat, dar nenii ne-au salutat cu o privire iscoditoare, am presupus că sunt de-ai casei și ne-am simțit datori să le explicăm că veniserăm mânați de nostalgii...

Lui Tati i-a venit brusc o idee. La intrare scria că Apollo servește mic dejun, ceea ce nouă ne pica mănușă, căci săriserăm în dimineața aceea peste mic dejun. Am întrebat și am fost poftiți să ne alegem o masă. Am optat pentru varianta grecească – eu, iar Tati pentru cea continentală. Cât timp s-au preparat acestea, ne-am foit pe la toalete și prin zonă, am mai pozat una-alta... Livada de măslini era și ea la locul ei; doar măgărușul care ne trezea în fiecare dimineață lipsea...

Am primit câte o farfurie uriașă, supraîncărcată, evident că n-am putut mânca tot. Plus câte o cafea, 13,5 euro de căciulă, 15 rotund. Săru’ mâna pentru masă, nenea Apollo, ne-a plăcut (din nou) mult la tine, noi de-acum ne-om vedea de drum!...

Într-adevăr, un pic mai încolo am dat și de plaja de nisip. Despărțită de un dig pe care nu-l țineam minte, nisip în stânga și-n dreapta cât cuprinzi cu privirea, intrarea în apă părea la fel de lină. Ce m-a uimit însă au fost valurile nervoase; 10 zile cât am stat data trecută, țin minte că marea era ca o baltă; bine pentru copii, dar pentru noi parcă ar fi mers un pic mai ondulată...

Următorul punct de interes vizat era însăși capitala Zante. De fapt, orașul văzut de sus, de lângă fortăreața venețiană Bohali; acum 14 ani ratasem asta. Păi n-a fost greu deloc, am setat locul pe gps și în câteva minute am ajuns (nimic remarcabil pe drum; sate, pensiuni, taverne, măslini și ceva viță-de-vie). Sus, la punctul de belvedere sunt câteva mâncătorii, e și o biserică și un monument, parcă. Pe noi ne-a interesat doar priveliștea cu orașul ce se așternea jos, la picioarele noastre; pe urmă marea, portul și, pe fundal, cocoașa peninsulei Gerakas. Ar fi fost drăguț să adăstăm mai mult, să bem ceva la una din terase, dar ne simțeam mânați de la spate!

Grăbiți-grăbiți, dar era de neconceput să treacă ziua fără măcar o bălăceală! Voiam neapărat o plajă nestresantă, cu nisip și intrare lină în mare, știam că Laganas ar îndeplini cu siguranță criteriile, dar de asemenea bănuiam că acolo numai noi mai lipseam!... Am căutat rapid și am găsit: tot țărmul estic al peninsulei Gerakas – Argassi, Porto Zorro, Agios Nikolaos.

Am străbătut orașul bară la bară, ne-am setat să nu ne enervăm, abia avem timp să vedem ce mai e prin preajma noastră. Am salutat din mers celebra biserică Agios Dionissos (am și acum pe frigider reprezentarea ei sub forma unui magnet!), am traversat un canal, apoi... go south. Cei aproximativ 20 km până în capătul peninsulei se parcurg foarte greu, drumul e îngust și virajat și e aproape imposibil să depășești zecile de ATV-uri????. N-ai decât să rămâi calm (dacă poți) și să admiri... aia e, că nici nu prea ai ce să admiri! Doar marea cea turcoaz, cu uriașe valuri înspumate, prin puținele breșe ce se fac între construcțiile mega-kitsch-oase, puse una lângă alta, absolut de-a valma! Nici să întorci nu prea ai unde, deci singura soluție e să mergi până la capăt.

Într-un final, am parcat în apropierea plajei Agios Nikolaos. Plaja drăguță, deși prea amenajată pentru gustul meu – șezlonguri, baldachine, tot felul de ambarcațiuni și tiribombe prin apă, muzici bubuitoare; too much! Am făcut abstracție, în partea dreaptă era o fâșie îngustă „la liber” , ne-am lăsat hainele pe nisip și ne-am lansat în apa minunată, caldă și limpede. După ce ne-am răcorit, am mai stat un pic să ne uscăm și-am luat-o din nou din loc. Din păcate, a trebuit să ne întoarcem pe același drum, altul nu-i.

În apropiere de Zante, am cotit-o stânga, pe șoseaua ce urmează linia țărmului sudic. Kitsch-ul ne-a însoțit permanent, dar apogeul avea să ne aștepte în Laganas. Ne-am strecurat cu greu printre studouri și hotelașe de toate dimensiunile și formele posibile, înghesuite unele în altele, am găsit cu greu un loc de parcare și, printr-un gang, am ieșit pe plajă. Doamne! Ce-ai făcut cu superba plajă din Laganas pe care te puteai plimba în libertate absolută kilometri întregi, cu picioarele lipăind prin apa secundă?!... Celebra plajă pe care erau delimitate zone unde țestoasele Careta-Caretta își făceau cuiburi spre a-și proteja ouăle!... Ce-a ajuns ea acum?! Șezlonguri până-n buza mării, lume cât încape, beach-bar lângă beach-bar!... Ne-a cuprins subit un sentiment de agorafobie și n-am dorit decât să părăsim cât mai repede locul! Brr...

Și totuși, mi-era dor de podulețul emblematic ce leagă insulița Cameo de portul Agios Sostis; măcar o poză, Tati, te rog!... Nu ne-a luat mult să ajungem acolo, loc de parcare am găsit fără probleme, parcarea e uriașă. Ne-am foit un pic, am fotografiat bărcile din port, bisericuța din stâncă, podul... Ne-am adus aminte că e un bar fancy pe insuliță, data trecută am plătit niște firfirei ca să ajungem acolo, de ei am primit câte o băutură parcă... Și erau niște pânze uriașe albe ce fluturau în vânt, și puteai face plajă pe stânci...

Gata cu amintirile, hai că mai avem de treabă! Următorul popas – sud-vestul extrem al insulei, Keri Lighthouse Restaurant. Nu ca să mâncăm, căci încă nu ne era foame (bruch-ul de la Apollo avea să ne salveze întreaga zi), ci pentru una dintre cele mai spectaculoase priveliști din lume – stâncile Mitzires și, dacă am aștepta momentul potrivit, apusul de soare. Am mers până s-a terminat asfaltul, în dreptuul cârciumii. Drumul mai continua, dar de pământ; după aproape un km era scenic viewpoint setat de mine pe hartă, nu ne-a surâs deloc ideea de a-l străbate dus-întors prin praf și soare, așa că ne-am adăpostit pe terasa umbroasă a restaurantului. Am luat câte o băutură, mai mult ca să justificăm folosirea toaletelor, dar și ca să avem pretext să adăstăm mai mult în acest superb decor. Oamenii au fost inventivi, au construit un fel de balconaș special pentru view, iar un pic mai încolo poți poza stâncile încadrate într-o „fereastră” în zidul de piatră. Nu-i o treabă simplă asta cu pozatul, mai ales dacă nimerești, ca noi, 2-3 grupuri de piți care-și fac selfie în toate pozițiile posibile... Răbdare și... nu tutun; în cazul nostru, mai bine o berulă... Oricum, de neratat Keri ăsta, clar!

Aveam de străbătut de-acum țărmul vestic al insulei, până sus, la punctul de belvedere asupra celebrei plaje cu epava, Navagio. Țărmul vestic e mult mai accidentat decât cel opus, pe alocuri munții se prăbușesc direct în mare, iar șoseaua se strecoară printr-o vale, la câțiva kilometri buni de apă. Ceea ce înseamnă că, spre a ajunge la diferte puncte de interes, trebuie să te abați și să revii mereu în șoseaua principală. Eu aveam pin-uite mai multe obiective, probabil că n-aveam timp să le bifăm pe toate; om vedea...

Primul se numește Korakonissi și aflasem de el cu doar 2-3 zile în urmă. Pe GoogleMaps este definit drept „bazine naturale în stâncă sub o arcadă” (destul de poetic GoogleMaps la faza asta, nu?!). E o parcare improvizată acolo sus, este și un snack-bar sub o copertină umboasă, de aici se face o alee ce coboară accentuat până la nivelul mării. Intenția noastră nu era nicidecum să ne chinuim picioarele pe stânci sau să efectuăm sărituri în apă (Doamne fer’!), ci să admirăm de sus superbul golf turcoaz alungit, mărginit de calcare rugoase albicioase!... Superb!

Următorul punct pe hartă era Porto Limnionas, asta cred că a fost abaterea cea mai lungă (7-8 km, parcă). Drumul străbate un sat, apoi coboară și tot coboară prin pustietate și, în sfârșit, la orizont apare marea. Când s-o cotim în dreapta (deja se zărea obiectivul nostru în depărtare), am observat că mai era ceva și în stânga, nu departe, deci hai și până acolo, să vedem ce-o fi. Am ajuns într-o parcare cu mai multe secțiuni, sunt 2 cârciumi acolo, iar toată zona stâncoasă ce coboară în trepte spre mare este organizată cu șezlonguri și baldachine.

Porto Roxa Beach se numește toată nebunia asta! Dacă asta-i plajă, atunci sigur e cea mai freaky plajă pe care am întâlnit-o vreodată! Adică exact cum am zis: stânci. Nici măcar pietre, ci stânci, mai mici sau mai mari. Un teren lunar, plin de scobituri; ne-am amintit că am ajuns aici și data trecută, nu era nimic amenajat, ochiurile de piatră erau pline cu apă sau cu sare – un peisaj care m-a fascinat! Scria peste tot că șezlongurile de la Porto Roxa sunt moacă, dar zău dacă înțeleg de ce ai vrea să-ți pierzi timpul pe-aici!... M-am uitat în jur și-am început să pricep: dive botoxate, puști teribiliști, figuri și fițe cât încape. Mă rog...

Și la Porto Limnionas am ajuns data trecută, mi-am amintit când am văzut locul. E acolo o cârciumă cu mai multe terase umbrite, pe unele sunt puse șezlonguri (contra cost, cred). Se coboară pe niște trepte, apoi pe o alee până la nivelul unor stânci de pe care poți sări în mare (am văzut și un fel de trambulină). Apa e minunat colorată, iar peretele calcaros de peste golf plin de mici grote atrăgătoare. Full de lume, desigur. Se pot închiria bărci și se poate face scuba-diving. Fain locul (chiar dacă nu-i genul nostru de distracție) !

La Porto Vromi Beach a trebuit să renunțăm, din păcate. Ne-am dus glonț la Navagio, la punctul de view de pe deal, că la plajă se ajunge doar cu barca, știe tot poporul. Am găsit destul de greu loc de parcare, era deja „ora de aur” , mă gândesc că poate unii intenționau să aștepte apusul prin zonă. O nebunie de loc! Tarabe, chioșcuri cu tot felul de lucruri, familii cu copii în cărucioare, parcă eram pe corso!... Acum 14 ani abia de se știa de locul ăsta, aflasem de el de la barcagiul care ne-a dus la Blue Caves și, în afară de un nene ce vindea miere, n-am mai întâlnit pe nimeni aici, sus, pe platou. Balconașul suspendat era și atunci; acum a trebuit să stăm 10-15 minute la coadă ca să-l accesăm. Vederea nu-i chiar wow de-acolo, o parte a plajei e ascunsă de vegetație. Dacă am fi avut timp, ne-am fi dus și noi pe pintenul din dreapta, unde un lung șir de oameni se zărea pe culme.

Trebuia să ne grăbim spre Agios Nikolaos, nu mai era mult până la plecarea de pe insulă. Drumul taie o zonă împădurită, foarte frumoasă, presărată cu câteva sate. Tati tot întreba de dimineață de morile de vânt, data trecută nimeriserăm pe un platou plin cu mori, nu l-am mai identificat pe hartă... Totuși, ca să nu plece supărat, Doamne-Doamne (sau Zeus... sau Apollo?!) ne-a făcut să ne rătăcim chiar cu vreo 2-3 km înainte de port. Așa am dat de ruinele unei vechi mori de vânt, era și o tavernă drăguță în apropiere, proprietarul ne-a ajutat să dibuim drumul corect...

Am ajuns în sfârșit la dana de unde trebuia să plecăm în aproximativ jumătate de oră (19:45), conform programului. Nici urmă de ferry deocamdată, am lăsat mașina „la coadă” și chiar am avut timp să mâncăm o cină frugală la o mâncătorie din apropiere. Cu o întârziere de 15 minute, am părăsit insula Zakinthos, prima noastră dragoste elenă...

Am rămas cu impresii amestecate în urma acestei escapade de-o zi. Am regăsit multe locuri, ne-am bucurat nespus de revederea unora, dar ne-a întristat felul cum turismul de masă le-a transformat pe altele. Zona Gerakas-Laganas este pentru mine exemplificarea kitsch-ului, nu m-aș mai întoarce acolo nici plătită! În schimb, țărmul vestic al insulei, mult mai sălbatic, mai greu accesibil, dar și mai spectaculos îmi va rămâne mereu în amintire ca o sumă de priveliști mângâietoare pentru suflet și retină!...

Vestul insulei - da. Estul - nu (prea kitsch-os, prea comercial).

---

VIZUALIZĂRI: 2184 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI