Opriri prin zona montană a Buzăului

TIPĂREȘTE

Cum distanța din centrul țării până în Delta Dunării este una destul de lungă ținând cont de condițiile traficului auto din țara noastră, am considerat oportun să adăugăm puțină culoare și antren programului.

Astfel că am adăugat câteva opriri pe traseele planificate atât la dus cât și la întors, rutele de deplasare fiind, evident, diferite.

Plecăm de acasă pe o vreme destul de rece și ploioasă pentru prima zi a lui septembrie. Avem speranțe că meleagurile ce urmează ne vor primi cu mai multă căldură și ospitalitate.

Înaintăm așa până dincolo de Prejmer, de unde ploaia ne lasă în pace dacă vede că nu are succes în a ne strica voia bună din microbuz și începem urcarea prin munți spre a trece către plaiurile buzoiene.

Nu par nici acestea prea primitoare la o primă vedere – pe geamurile mijlocului de transport , copacii dansând într-un ritm destul de agitat impus de simfonia vântului.

Prima oprire turistică a zilei – eliminăm cele necesare altor trebuințe – are loc deasupra Barajului Siriu, cel de o vârstă cu mine aveam să aflu, construit pentru alimentarea cu apă a localităților din zonă și irigarea ogoarelor din preajmă, dar și pentru producerea energiei electrice.

Un loc de parcare amenajat aproape deasupra digului, cu două măsuțe și bănci pentru servirea unor gustări, dar și cu o panoramă frumoasă spre coada lacului de acumulare și a munților care îl încadrează.

Partea adultă feminină a grupului nostru de 8 persoane scoate bucatele pregătite de acasă pentru a-i îndestula pe cei care au flămânzit deja și le aștern pe una dintre măsuțe. Pentru a face în ciuda șoferului – adică a mea – se scoate la iveală și o sticlă de pălincă.

Ehei, nu doar eu am pufnit din nări văzându-mă dat la o parte din întreg ospățul ci și vântul. Am mustăcit eu mai mult sau mai puțin vocal, dar vântul s-a înfuriat așa de tare încât oftatul lui a doborât sticla de pe masă. Și nu era una mică, ci de 1,5 litri. Bine că avea dopul pus, că de nu botezam acea parcare cu o gustoasă tărie de prune… Plus că mi-a mai rămas și mie ocazia de a o gusta zilele viitoare…

După părerea mea, acest loc este indicat pentru o oprire și doar pentru a-ți arunca privirea asupra construcției și a peisajului montan din jurul ei.

Ne continuăm periplul turistic prin zonă și ajungem în comuna Colți, la Muzeul Chihlimbarului, o instituție unică în România, inaugurat la 14 iunie 1980 și deschis zilnic între orele 9 – 17 din 1 octombrie – 30 aprilie și 10 – 18 din 1 mai – 30 septembrie, taxă de intrare individuală de 12 lei/persoană adulți și 3 lei/elev sau studenți și 7 lei/persoană dacă năvălește un grup.

Anumite zile permit intrarea gratuită în muzeu iar cei interesați de acest chilipir pot consulta site-ul muzeului pentru a-și programa vizita.

Pentru a beneficia de ghid se mai achită, doar la cerere, 40 lei iar fotografiatul în interior este interzis.

Deși nu eram nici grup și nici nu achitasem taxa de ghidaj, am avut plăcuta surpriza de a primi explicații și informații detaliate redate cu mare bunăvoință de una dintre doamnele angajate, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Structurat pe 2 niveluri, la primul parterul cu magazinul de vânzare și 2 săli, iar la al doilea 3 săli de expoziție, muzeul îți prezintă povestea descoperirii, extragerii și prelucrării acestui produs despre care, până la 1 septembrie 2021, consideram că este o piatră prețioasă și nu o rășină de pin.

De asemenea, nu știam că se mai numește ambră – deși din Maroc cumpărasem o bucată … - sau lacrima pământului și are culoarea mierii, rareori brun-roșcat sau verde-negru (acesta fiind cel mai scump).

Aveam să aflăm că chihlimbarul extras de la Colți este cel mai scump din lume, valoarea acestuia fiind recunoscută și de înaintașii noștri, motiv pentru care Mihai Antonescu oferea în scop de curtoazie unor înalți demnitari naziști obiecte confecționate din acest material. Extracția în această zonă a fost sistată începând cu anul 1948.

În muzeu, cea mai mare bucată expusă cântărește 1,8 kg, în vreme ce la Muzeul Județean Buzău se află cea mai mare bucată din lume, cu o greutate de 3,480 kg, achiziționată de la o persoană privată din zonă.

Fosta prima doamnă a României comuniste nu a rămas insensibilă la valoarea bunurilor prelucrate și, în timpul vizitei de lucru a soțului său din 1987, s-a pricopsit cu un set de bijuterii ce sunt expuse într-una dintre vitrine.

Chiar și crudul Stalin trăgea cu zor dintr-o pipă de chihlimbar din această zonă.

De la Colți o ținem tot înainte pentru a ajunge în satul Aluniș, cunoscut pentru locuințele rupestre, săpate în stâncă acum câteva sute de ani, dintre care două s-au păstrat până în zilele noastre.

În apropierea lor se află și o micuță biserică, despre care legenda afirmă că a fost construită în anul 1277 de doi păstori care au visat că Fecioara Maria îi îndemna să găsească o icoană îngropată în piatră. În această biserică se mai țin slujbe și în zilele noastre.

În interiorul bisericuței albastre se află un tunel astupat cu mare grijă despre care se știe că duce până la Vârful Omu din Bucegi.

Pornind de la biserică pe un traseu în urcare și destul de anevoios pentru un turist cu pregătire medie ajungi la” Scaunul lui Dumnezeu” , zice-se o născocire recentă, pur turistică și fără nicio legătură cu realitatea istorico-geografică a locului. Studiile efectuate presupun că la această înălțime a existat o altă încăpere din care se mai păstrează doar un fragment de piatră ce se aseamănă cu un jilț, de unde și denumirea atribuită. Sună cunoscut în marketingul turistic.

Zice-se că dacă te așezi pe respectivul scaun simți cum ești pătruns de energie, iar puritatea locului te îndeamnă la meditație; un grup de cercetători japonezi au anunțat că în această zonă se află al treilea pol energetic al Pământului, primul fiind Vârful Omu.

Părăsim zona și având kilometri buni de-a dreapta noastră 2 curcubee, parcurgem drumul către Vulcanii Noroioși, acolo unde ajungem la ceas de seară, prilej ideal de a surprinde un apus de vis pe fundalul bolborosililor din noroiul ce urcă de la 3 kilometri adâncime, adus la suprafață de gazele explozive.

Cu privirile și telefoanele ațintite spre apus, urcăm lin spre craterul cel mai înalt și larg, unii dintre membrii echipei afundându-se în noroiul de pe lângă potecă. Pot veni peste câteva luni să verifice ipoteza conform căreia aceste urme rămân întipărite luni buni în nămol. Ai ocazia să le recunoști doar în situația în care nu calcă un alt căscat peste ele…

Cam atât am parcurs din obiectivele turistice al Buzăului, puțin ce-i drept din oferta zonală, iar la întoarcerea din deltă aveam să explorăm un muzeu din Tulcea și o fărâmă din Vrancea, anume Cheile Tișiței.

Satul pescăresc tradițional situat înainte de Tulcea cum vii dinspre deltă este închis marțea, iar în restul săptămânii e deschis între orele 10 – 18, perioada octombrie – martie, și 10 – 20 în perioada aprilie – septembrie, tariful de vizitare ridicându-se la 10 lei pentru adulți și 5 lei minori.

Pe o configurație ce păstrează drumul Dunării spre mare pe cele trei canale sunt ridicate case tradiționale, specifice așezărilor din zonă.

Am intrat în toate și cel mai mult mi-a plăcut cea de la Mila 23, a satului în care s-a născut Ivan Patzaichin, decedat în zilele în care noi ne aflam în deltă.

Case micuțe, dichisite dar păstrând autenticitatea locală și farmecul ce amintea și de odăile bunicilor noștri, vizitarea lor s-a constituit într-o rememorare a ceea ce citisem în cărți sau trăisem la bunicii noștri în copilărie.

Lăzi de zestre, cuptoare înghesuite în bucătării, opaițe ce țineau locurile becurilor actuale și bidoane pentru petrolul lampant, unelte de lucru, butoaie de vin și damigene de țuică în aproape toate magaziile, ștergare atârnate pe pereți și tablouri înrămate alb-negru cu fețele sau famiile strămoșilor fac parte din inventarul frumoaselor și coloratelor căsuțe.

Am ales Cheile Tișiței considerând că după 4 zile de soare și leneveală, o drumeție prin pădure ar fi foarte binevenită, conștient, totuși, că nu toți membrii delegației noastre s-ar încumeta la întreg traseul prin chei.

Astfel că în urma unor compromisuri tacite am reușit să parcurgem ceva mai mult de 3 km în adâncimea lor, pe o potecă foarte bine marcată, paralelă cu albia râului dar și trecând de câteva ori peste aceasta.

Când mai largă trecând printre copaci tineri, când extrem de strâmtă și cocoțată pe pietre sau pe scări de lemn, cărarea ne-a purtat relaxant prin umbră, reconfortant în bătaia soarelui sau revigorant pe lângă susurul apei.

Nu am ajuns la capătul ei, la Tunelul Mare, dar nu contează chiar așa mult pentru că plimbarea aceasta ne-a adus bucurie, voioșie și … foame. Iar la întoarcere am dat buzna la pachețelele cu merinde lăsate în microbuzul parcat la intrarea în chei.

Dacă am pomenit de intrare, afișajul aflat acolo îți face cunoscut că se plătește o taxă de acces în valoare de 3 lei, însă noi nu am remarcat pe nimeni prin zonă cu atribuții de încasare a aceștor bani.

La final, am a vă mai spune că în plină campanie națională de discuții și posibile măsuri referitoare la urși, unul dintre aceștia stătea tolănit pe marginea șoselei ce urca în Munții Vrancei spre Tîrgu Secuiesc, impasibil la trecerea mașinilor și la fotografiile care se succedau mai din toate autoturismele.

Chiar că sunt mulți în pădurile noastre…

---

VIZUALIZĂRI: 1097 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI