Mihai Eminescu – O stea care n-a apus niciodată (d. 15 iunie 1889)

TIPĂREȘTE

Era o dimineață nefastă de 15 iunie, când timpul pe pâmânt s-a oprit ca să facă loc nemuririi celui ce s-a stins din viață dar care n-a încetat să existe, căci spiritul lui a traversat decenii, iar capodoperele lui l-au proiectat în eternitate.

Personalitate copleșitoare, Eminescu i-a impresionat pe contemporanii săi prin inteligență, memorie, cultură de nivel european, curiozitate intelectuală și limbajul fermecător. Mulți l-au admirat, câțiva i-au devenit prieteni adevărați, alții dușmani, unii l-au detestat sau umilit, dar cu siguranță toți s-au plecat în fața genialității acestui om.

Despre poetul Mihai Eminescu se studiază în școli, s-a scris în presa vremii și mereu de atunci încoace, iar cărțile de critică și memorialistică i-au evidențiat opera și au scos la lumină personalitatea Marelui OM. Versurile lui au fost sursă de inspirație pentru unii compozitori și de asemenea a fost elogiat prin versurile câtorva poeți care i-au urmat. În cinstea lui, artiștii români au făurit monumente care pot fi vizitate peste tot în România dar și în străinătate (Paris, Montreal).

Astăzi, ziua în care poetul tuturor românilor a trecut în neființă, să ne amintim câteva dintre mărturiile și considerațiile pe care le-au consemnat cei care l-au cunoscut pe marele Eminescu ori i-au studiat viața și opera, creionând astfel un portret umanizat al genialului poet.

Mihai Eminescu era pasionat de fotbal și înot. Cunoscuții poetului spuneau că avea reale calități în jocul cu balonul rotund și că acesta l-ar fi deprins când era elev la Cernăuți, de la profesorul său din perioada adolescenței - Aron Pumnul. Alții au povestit că era un bun înotător.

” Făcea tot felul de isteţii nautice, intrând în apă într-un loc şi ieşind târziu unde nici nu te aşteptai, spre admiraţia chiar a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulţi înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ţine” , preciza Ştefan Cacoveanu în lucrarea sa Eminescu la Blaj.

Mihai Eminescu ura matematica, deși avea o memorie de invidiat și era de o genialitate incontestabilă. Cu toate acestea, mintea lui nu era făcută să lucreze cu numerele. Chiar poetul declară asta - mărturie regăsită în opera Viaţa lui Mihai Eminescu, de George Călinescu:

” N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt științele cele mai grele de pe faţa pământului.”

Mihai Eminescu avea un tic verbal, remarcat de apropiaţii poetului, printre care Theodor Ştefanelli (fostul coleg al lui Eminescu, în școala de la Cernăuți). “Nu erau multe expresii favorite ale lui Eminescu, dar puținele ce le avea, le întrebuința adese. Așa era expresia pur și simplu, pe care o întrebuința totdeauna când voia să dea cuiva vreo lamurire. (…) Este pur si simplu așa și așa… și urma apoi cu explicațiile și motivările sale. Expresia aceasta era așa de obicinuită la Eminescu încât fiecare o considera ca o particularitate a lui, și daca o intrebuința altul i se zicea că-l copiază pe Eminescu.” - volumul Amintiri despre Eminescu, de Teodor V. Stefanelli, apărut in 1983 la Editura Junimea.

Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Unica expresie auzită din gura lui Eminescu atunci când suferințele apăsau greu sufletul lui și era necajit de tot, ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!” , despre care poetul a mărturisit:” Asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu.”

Eminescu avid de lectură, uita de el, se încuia în cameră zile și nopți și nu mai ținea cont de igienă.

” Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseala, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua briceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete pe faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine” , spunea Ioan Slavici despre prietenul lui, Eminescu.

Mihai Eminescu avea un salut specific, izvorât din patriotismul care îl caracteriza. Când se întâlnea cu prietenii sau cunoscuții saluta astfel: „Trăiască nația! ” . Apropiații deja știau cum urmau să fie salutați, așa că se întâmpla să i-o ia înainte și să spună ei „Trăiască nația!” , iar Eminescu răspundea: „Sus cu dânsa!” - dezvăluire făcută de Theodor Ştefanelli, în lucrarea Amintiri despre Eminescu.

Mihai Eminescu impresiona prin vocea sa. Gheorghe Median, istoric și muzeograf la Muzeul de Etnografie Botoșani, spune:” Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte” .

Mihai Eminescu a vrut să se călugărească, să se detașeze de lumea cotidiană și să se retragă în liniștea unui lăcaș monahal, pentru lectură și scris. Într-o scrisoare către prietenului său Zamfir C. Arbore, care era editor la ziarul Românul, poetul scria:

„Știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”

Mihai Eminescu a scris poezia Pe lângă Plopii fără Soț, inspirat fiind de Cleopatra Lecca-Poenaru – fiica pictorului Constantin Lecca și verișoara lui Caragiale – de care, se spune că s-a îndrăgostit.

S-a stabilit că muza, divorțată de Grigore Poenaru, locuia în acea perioadă în București pe strada Cometei (astăzi Căderea Bastiliei). În lumina felinarelor, deseori Eminescu pășea nostalgic pe acea uliță cu case și grădini frumoase, străjuite de stejari și plopi. Inspirat astfel, poetul se eliberează de dragostea neîmplinită pentru Cleopatra, iar plopii fără soț nu sunt o simplă metaforă.

**************

Moartea nu i-a fost pe măsura creației căci ultimii șase ani, zdruncinați și umbriți de internări repetate în spitale și sanatorii, sunt un coșmar în care Eminescu învață să moară. Deși unii contemporani l-au denigrat, l-au crezut nebun, instabil emoțional sau ruinat din cauza unei boli venerice, precum și neputincios intelectual, nimic nu era justificat, întrucât Eminescu a continuat să creeze capodopere chiar și în acei ani de viață și boală (1883-1889): Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soț, Și dacă, Glossa, Odă în metru antic, Trecut-au anii, Ce te legeni, Mai am un singur dor, La steaua... și multe altele

Se pare că ultima poezie scrisă, a fost cea care îi prevestea moartea. Denumită ulterior trecerii în neființă a poetului, Stelele-n cer, aceasta a fost publicată în primă ediție la 1 august 1889 în revista Fântâna Blanduziei.

Vă rog să postați următoarea ilustrație muzicală: Dor de Eminescu – versuri Adrian Păunescu: https://www.youtube.com/watch?v=6tqF2lii0P8

---

VIZUALIZĂRI: 337 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI