Pe dealurile Istriței, cu ghinion și noroc!

TIPĂREȘTE

Experiențele în natură ne fac întotdeauna plăcere și nu ne refuzăm niciodată ocaziile de a ne încărca bateriile cu ceva vitamina D3, cu aer curat sau cu peisaje plăcute. Cum vara era departe, ne luasem gândul de la mare așa că n-a fost deloc greu să ne orientăm către munte… dacă putem să numim așa generic, o formă de relief care nu depășește 6-700 de metri altitudine.

Zilele cu vreme frumoasă din toamna prelungită se cam duseseră, înserarea venea ceva mai repede, împreună cu răcoarea care se lăsa dintr-o dată, iar soarele era sleit de puterea cu care străpungea norii cu câteva săptămâni în urmă. Era o zi cețoasă și cam mohorâtă de noiembrie în care tot speram să se mai împrăștie pâcla străvezie, motiv pentru care ne-am și întârziat un pic plecarea spre dealurile Istriței, pe lângă faptul că am așteptat să ne strângem la un loc cu celelalte două cupluri cu care mergeam la cutreierat zona. Prietenii erau” de-ai casei” așa că ne-am lăsat pe mâna lor pentru itinerarul excusiei de-o zi care avea să fie: ansamblul monumental Tezaurul de la Pietroasele – Releele de telecomuncații de pe vârful Istrița – Biserica dintr-o piatră, cu plecare de la Vernești (BZ).

Mai era vreo oră până la amiază când am ieșit din Clondiru de Sus - după ce făcusem o oprire la Casa Boierului din Deal (vezi impresii) - și am apucat iar drumul DJ205 spre Pietroasele.

Nici n-am trecut bine de intrarea în Pietroasele şi la pod am întâlnit indicatorul ăla care ne face atenţi la monumentele istorice; ne spunea că suntem la Thermele Romane. Într-adevăr, de-o parte şi de alta a podului am văzut urmele zidurilor de piatră pe lângă/peste care localnicii au construit case şi garduri, preferând pietrele vechi ale romanilor, mult mai la îndemână decât altele noi - din carieră.

În centrul localității, după ce am trecut de primărie, am făcut dreapta pe lângă monumentul eroilor amplasat chiar pe colț și protejat de un gard scund din piatră văruit în alb și cu ornamente de fier forjat - un reper de neconfundat pentru cei care vor să găsească calea spre tezaurul gotic. Drumul DC147 puțin întortochiat dar asfaltat, ne-a dus în Pietroasa Mică, până la locul în care s-a desoperit Tezaurul de la Pietroasele. Ne-am lăsat mașinile pe marginea drumului, în zonă nefiind parcare amenajată.

Un localnic care-și păzea caprele ce pășteau prin împrejurimi, ne-a răspuns la salut și ne-a spus bucuros câteva povești d-ale văii Urgoaia, locul lui de baștină pe care ni l-a indicat undeva către stânga drumului, apoi ne-a lăsat să-i pozăm caprele și vedeta turmei - țapul cu breton. L-am părăsit pe nenea căprarul în favoarea obietivului nostru și ne-am îndreptat către Poiana Crudului, unde, în urmă cu aproape 200 de ani, Cloșca cu puii de aur li s-a arătat celor doi pietrari, aici înălțându-se astăzi un ansamblu monumental foarte îngrijit.

Construit ca un amfiteatru, ansamblul este delimitat într-un spațiu dreptunghiular de coloane și cuburi de piatră, iar pe latura frontală de o poartă largă, prin care am și intrat. În interiorul ansamblului imediat în dreapta, o masă este înconjurată de opt cuburi - de piatră și ele, pe post de scaune, iar în față pe latura opusă porții, un perete zidit sprijină cinci sculpturi care înfățișează cele mai importante piese dintre cele 12 ale tezaurului original, expuse astăzi la Mureul Național de Istorie a României, din București. Pe latura din dreapta, povestea tezaurului și pozele celor 12 obiecte recuperate sunt prezentate pe fundurile a două butoaie care par îngropate în zid, elemente cu referire la faptul că ne aflăm într-o zonă viticolă. Totul este făcut din frumoasa piatră de Năeni și arată uimitor pe fondul peisajului din jur.

Preț de vreo jumătate de oră am zăbovit pe acolo admirând și comentând despre ce găsisem, ne-am cocoțat pe trepte și ne-am pozat în toate felurile, la inspirația de moment, iar după ce am mai aruncat o lungă privire în valea încețoșată, am plecat mai departe.

Părăsind locul tezaurului, am ieșit iar pe DC147 de data aceasta la stânga, prin Pietroasa mică, în căutarea unui loc în care să ne lăsăm mașinile și să pornim într-o drumeție, încurajați de faptul că nu plouase încă și părea că ziua se mai luminase o idee. Curând, am ajuns la capătul drumului pietruit ce se pierdea în pădure, spre Releul de telecomunicații de la Istrița.

Ne-am coborâm din mașini, ne-am luăm rucsăceii asigurându-ne că n-am uitat sticlele cu apă, în timp ce soțul meu cotrobăia prin portbagaj mutând dintr-o parte în alta chestii, întrebând pe unul și pe altul dacă mai vrea ceva de acolo, cum ar fi vreo căciulă sau un fruct. Aproape că pornisem, când tot el: - Stați, așteptați un pic, eu mai vreau ceva! Și numai ce vedem că scoate o preche de ghete. Ceilalți prieteni se uită întrebător la mine în timp ce el își schimbă încălțările, iar eu le spun prin semne că le povestesc pe drum toată tărășenia. – Păi dacă nici acum nu este momentul să port astea, atunci când? Spune el voios, închizând portiera. - Și dacă nu tu, atunci cine? completez eu cu o mină serioasă de partener de încredere.

******

Aici fac o paranteză. Nu știu dacă v-ați dat și voi seama, dar românii s-au îmbolnăvit de cumpărături după ce supermarketurile, hipermarketurile și mall-urile s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. Cel puțin noi, când nu avem nevoie de ceva anume, mergem doar să ne uităm cică și” să cumpărăm nimic” , da… nu știu cum se face că vrem-nu-vrem ni se lipește câte ceva de mână și uite așa trebuie să le plătim și să le ducem acasă! Iar când mă apucă pe mine euforia curățeniei, că nu mai am locuri de dosit, fac ordine prin lucrurile pe care nu le mai purtăm, le pun şi eu pe căprării şi în funcţie de vechimea sau starea lor le înghesui în cutii sau saci, ca să le dau cuiva sau să le arunc (pe cele prea degradate).

Așa se făcea că aveam niște hăinici și niște încălțări, strânse în vreo doi săculeți de plastic și dacă tot plecam de-acasă, m-am gândit să le luăm cu noi ca să le lăsăm în drum la o biserică sau poate la niște oameni sărmani, dacă se întâmpla să ne iasă în cale, ș-or vrea să le primească… Nici n-apuc să pun mâna pe ele să le duc la mașină, că soțul meu observă mișcarea: - Și cu astea, care-i treaba? Îi spun eu de ce vreau să le luăm cu noi și este și el de acord, că nu era prima dată. – Da, ia să văd, ce-s aici? ... zice desfăcând unul dintre sacii transparanți prin care se ghicea o pereche de încălțări. – Ia uite… ghetele mele! D-aia nu-mi găsesc eu lucrurile cele mai frumoase, că tu mi le dosești și-apoi mi se dispar!

Îmi compun o expresie intenționat miloasă: - Sigur că da, sunt ghetele tale cele mai frumoase, pe care nu le-ai mai încălțat de doi ani, că ți-au rămas și mici de când stau în cutie!... zic eu cu jumătate de zâmbet. - Si iacă-tă acum ți se dispăreau, da ai fost tu vigilent… - Nu le-am purtat că tu mi le-ai ascuns. Uite, chiar astăzi când mergem în drumeție, ce noroc pe mine că le-am găsit!... zice puțin amuzat și ca un copil căruia vrei să-i iei jucăria, le scoate din sac și le ascunde la spate… - P-astea nu le dau!...

Nu mai zic nimic, că doar știu din experiență că nu am sorți de izbândă cu toate argumentele mele că alea nu mai erau de purtat, îl las să le pună separat în altă pungă în portbagaj, cu gândul că o veni vreo ocazie să bucur un om sărman cu ele, când nu voi mai fi sub supravegherea celui care face adevărate pasiuni pentru lucruri.

******

Cum spuneam, echipați cu de toate plecăm pe drumul pietruit ce urca ușor pe lângă o colină de calcar-împănat-cu-scoici, tăiată vertical și ne afundăm în pădurea care schimba culorile de la arbuștii roșii de păducel la ruginiul stejarilor și galbenul stins al fagilor, apoi în vârful dealului la verdele pinilor.

Tot hălăduid așa la picior către cei 749 de metri ai vârfului, ne mai schimbam în grupuri de câte doi sau trei, după cum erau mai interesante și mai atractive poveștile noastre. Așa se face că la un moment dat am rămas în urma tuturor cu una dintre prietene. Ceilalți mergeau și ei încolonați pe cărare, iar soțul meu chiar în fața noastră, părea că își târșâie picioarele într-un mod cam nefiresc. Mă uit mai bine la el și văd că de câte ori încerca să pășească, talpa clămpănea la călcâi, desprinsă de restul ghetei ca o gură hâdă ce făcea așa în batjocură. Purtătorul încălțărilor, încerca să atenueze clămpăneala pe care o simțea tot mai mult, așa că pașii deveniseră ceva mai târșâiți, în speranța că dacă mișcările nu vor fi ample, tălpile ghetelor vor rămâne la locul lor, cel puțin până la întoarcerea la mașină.

Prietena mea, observă și ea mișcările delicate de moonwalk ale soțului meu și îl întreabă dacă putem să-l ajutăm cu ceva. – Nu, nu, sunt ok! A venit răspunsul care pe mine nu m-a surprins deloc, știind cu cine am de-a face. Mai facem vreo cincizeci-șaizeci de metri, timp în care gura hâdă parcă făcea în ciudă: clamp, clamp, clamp… prietena mă întreabă pe mine dacă totuși n-ar trebui să-l ajutăm pe soțul meu. Mă focusez și eu spre direcția lui și văd cum pășea cu un picior, iar pe celălat îl trăgea după el, aproape fără să-l mai ridice de pe sol. Îl ajungem imediat din urmă și vedem cum talpa ghetei stângi se mai ținea prinsă pe mai puțin de jumătate din lungimea ei. Se opresc și ceilalți și începem să ne dăm cu părerea ce e de făcut, mai ales că nici cealaltă talpă nu mai era chiar la locul ei și în scurt timp risca să rămână fără ele. Ne scotocim toți prin rucsacuri după oareșce sfori sau legători și unul dintre băieți scoate o feșă de tifon, cu care încercăm să bandajăm ghetele.

Pansat peste încălțări, soțul meu insistă să ignorăm situația și să continuăm drumeția, mai ales că aveam mai puțin de jumătate de kilometru până la releu, după cum spuneau călăuzele noastre. Călcătura lui a continuat să fie la fel de interesantă, căci feșa din tifon nu părea să reziste prea mult la presiunea mersului, iar clămpăneala îl însoțea la fiecare pas, dar acum cu gura strânsă: clump, clump, clump... !

Între timp, două mașini și-au făcut apariția pe drum, însoțite de un câine înaintaș, lăsat de proprietar să meargă pe jos, să facă piciorul frumos, în timp ce toți ceilalți oameni călătoreau în mașini, cu geamurile pe jumătate lăsate. Profitând de momentul în care ne-am dat din drum să facem loc, soțul meu încerca să-și răsfire mai bine legăturile pe sub tălpile care cu chiu cu vai erau ținute la locul lor. Unul dintre prieteni i-a abordat pe cei cu mașinile și i-a întrebat dacă n-au cumva vreo sfoară - ceva, arătându-le pentru ce ne trebuia. Chiar aveau! Și chiar au putut să se lipsească de o parte din cordelina frumos împletită și asortată cu culorile de toamnă, așa că am făcut noi legători pentru încălțările buclucașe…

Începuse să vină de sus o ninsoare răzleață cu niște fulgi mici-mici abia vizibili, dar pentru că nu era de speriat, am continuat până am dat cu ochii de relee, apoi le-am ocolit prin dreapta și ne-am așezat pe vârful coamei sub care se întindeau zările, destul de încețoșate. Unii spun că atunci când este senin se vede Câmpia Română până dincolo de Urziceni, iar în partea opusă, spre nord, poți să admiri Bucegii în toată splendoarea lor. Noi n-am văzut prea departe dar tot am făcut niște poze, că pinul era încă verde și nu-și scuturase acele.

Am zăbovit cât să bem o cafea de la termos și să mâncăm câte un fruct, apoi am făcut cale întoarsă către mașini, până la care ne-am abătut de la pădure pe un alt drum, însoțiți de peisaje de silvostepă pregătită de iernat. Ne-am regăsit mașinile, după ce ne-am bucurat de mișcare, de natură și de culorile ei, dar cel mai mult s-a bucurat soțul meu că nu s-a întors desculț, iar eu că acum aveam un motiv foarte întemeiat să mă scap de ghetele care de atâta stat în cutie se uscaseră așa de mult, că și lipiciurile cedaseră. Bine că nu apucasem să le dăm nimănui, că ne făceam de minune!

V-aș mai spune și că pe vârful dealului, la Releul de telecomunicații de la Istrița se poate ajunge și dinspre Breaza, din fața primăriei fiind 4,5 km, sau dinspre Bădeni, de la biserică până în vârf fiind vreo 3 km pe carare, ori dinspre Chilia lui Ambrozie de la care sunt mai puțin de 2 km, dar noi am ales drumul ăsta prin Pietroasa Mică și prin pădure și l-am făcut în vreo 2 ore și jumătate dus-întors, cu tot cu pauze de tratamente, cu pansamente și legături.

Următoarea noastră vizită a fost la Biserica dintr-o piatră de la Năeni, satul Vârf, pentru care a trebuit să ne întoarcem pe DJ205 prin Pietroasele-Breaza-Vispești. În aproximativ jumătate de oră ne-am coborât din mașini lângă biserică, în parcarea din stânga drumului și ne-am îndreptat spre intrare pe drumul care urcă ușor, pe lângă peretele de calcar ce a făcut cândva parte din carieră.

Cu excepția frumoaselor porți sculptate în lemn, totul este construit din piatra de la Năieni. Cum pășești prin poarta cea mare de la intrare, biserica te atrage imediat cu albul pereților ce contrastează cu picturile exterioare de influență bizantină. În pridvor, deasupra ușii, cu litere caligrafice săpate-n piatră, stă scris că biserica a fost sfințită pe data de 20.04.2008 și poartă hramul Intrarea Domnului în Ierusalim.

Am intrat în biserica în care erau câțiva vizitatori dar și câțiva bătrâni ce păreau localnici. Ne-au impresionat dantelăria de piatră sculptată a catapetesmei și porților împărătești – adevărate opere de artă, dar și picturile vii în care predomină albastrul, candelabrul și obiectele religioase bine îngrijite și păstrate.

După un timp, am ieșit în curte, am trecut dincolo de zidul bisericii prin poarta mică de lemn, din partea dreaptă și am urcat dealul din apropiere pe care un panou documentar ne informează despre necropola tracică și descoperirile arheologice ale zonei, iar un alt panou ne prezintă o hartă a obiectivelor turistice. Alături, se mai află un mormânt tracic și o cruce de piatră.

Am studiat câtva timp harta obiectivelor și am constatat cu regret câte dintre ele trebuia să ratăm de data asta, pentru că vremea se mai răcise cu câteva grade, începuse din nou să ningă cu niște fulgi ceva mai mari, iar vântul își făcea simțită prezența. Frigul și umezeala deveniseră deranjante, așa că ne-am îndreptat spre mașini și am pornit către un loc mai călduros și mai primitor, pe care îl rezervasem cu vreo cinci ore în urmă.

Dacă vom mai reveni pe dealurile Istriței? Desigur! Mai avem de văzut Necropola tracică, Tabăra de sculptură, Satul Dacic, Chilia lui Ambrozie, Grotele preistorice, Cetatea Gruiul Dării și asta nu e tot! Nici cramele din jur nu sunt de ocolit!

Întrucât mi-ar plăcea ca acest articol să nu fie citit așa pe sec, doamnă/domnule webmaster, vă rog să ataşaţi: acest video

Toate obiectivele vizitate sunt amplasate în aceeași arie astfel că pe vreme prielnică pot fi parcurse în decurs de câteva ore. Infrastructura destul de bună. Deși erau multe locuri în care erau amplasate indicatoare către obiectivele turistice de interes, sunt și zone în care te poți rătăci/încurca.

Autoritățile locale ar putea să facă mult mai multă promovare obiectivelor de interes turistic și chiar să amenajeze unele locuri (cu parcări sau zone de relaxare), întrucît peisajele naturale sunt spectaculoase!

Drumeții, petrecerea timpului în natură, vizitarea siturilor arheologice.

---

VIZUALIZĂRI: 706 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI