Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

TIPĂREȘTE

Este cunoscut faptul că Nicolae Grigorescu și-a făcut debutul în arta picturii cu lucrări realizate pentru sfinte lăcașuri. Era încă un copil când - ucenic de iconar în atelierul lui Anton Chladek - picta, apoi vindea în târg mici iconițe.

În domeniul picturii religioase, Nicolae Grigorescu s-a făcut remarcat prin icoanele și prăznicarele de la Biserica din Băicoi, icoanele de la Mănăstirea Căldărușani, icoana Sfântului Spiridon de la Biserica Sf. Alexe din București, picturile murale de la Mănăstirea Zamfira, picturile de la Mănăstirea Agapia și de la Biserica din Puchenii Mari. Personal, nu le-am văzut pe toate. Trebuie să spun însă că vizitele mele - relativ dese - la Mănăstirile Căldărușani, Zamfira și Agapia se datorează în principal picturilor lui Nicolae Grigorescu.

În perioada de ucenicie (1854 - 1855), înainte de a realiza picturile de la Zamfira și de la Agapia, înca foarte tânăr, Nicolae Grigorescu a locuit și a lucrat la Mănăstirea Căldărușani alături de unul din dascălii săi, monahul Evghenie Lazar. Preocupat încă de pe atunci de portret, tânărul pictor l-a cultivat cu mult talent în cele 10 icoane expuse în prezent în pinacoteca Muzeului Mănăstirii Căldărușani.

Icoana realizată pentru catapeteasma de la Căldărușani - Isus și femeia Samarineană, cele opt icoane împărătești, epitaful și praporul de la Zamfira, precum și picturile murale de la Zamfira și de la Agapia sunt reprezentative pentru perioada de început a marelui pictor.

Dar nu despre toate acestea vreau să scriu acum. Mă voi referi doar la Mănăstirea Zamfira, ultima vizitată dintre cele enumerate mai sus.

Cum ajungem la Mănăstirea Zamfira?

Indiferent din ce parte veniți, dacă ajungeți la Ploiești, urmați calea spre Vălenii de Munte - DN 1A. După 15 km, în comuna Lipănești, un indicator spre stânga conduce la Mănăstirea Zamfira. Drumul de aprox. 3 km este bun, asfaltat, iar parcarea din fața intrării în incinta complexului monahal este suficient de încăpătoare, mai ales dacă ajungeți acolo într-o zi de lucru, așa cum facem noi cel mai adesea.

Scurt istoric

De ce se numește Mănăstirea Zamfira? Pentru că donatoarea moșiei pe care a luat ființă așezământul monahal a fost jupânița Zamfira - văduvă de tânără, soțul ei (Manuil Apostoli, slujitor al lui Constantin Brâncoveanu) fiind ucis de turci.

De fapt, Mănăstirea Zamfira este ctitoria a două femei. Nu știu dacă mai există un caz similar în lumea noastră ortodoxă. După moartea Zamfirei, lucrările au fost continuate de Smaranda, fiica lui Ion Aga Bălăceanu, nepoată a voievodului Șerban Cantacuzino și noră a Zamfirei, rămasă și ea văduvă.

Pisania primei biserici menționează că Mănăstirea Zamfira își are începuturile în vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat, în perioada 1721-1743. Biserica înălțată în 1716 - 1720, cu hramul Sfânta Treime, conform istoricilor, pare că a fost gândită inițial ca biserică de mir pentru cei ce lucrau pe moșia boierească sau chiar ca biserică de curte, în imediata apropiere a vechiului lăcaș aflându-se conacul ctitorilor, astăzi complet dispărut.

După moartea Smarandei Bălăceanu-Apostoli, în anul 1780 biserica de la Zamfira trece în administrarea Episcopiei dinTârgoviște, iar în 1832 devine schit de maici. Abia de acum se poate vorbi despre un așezământ monahal la Zamfira.

Cutremurele din 1802 și 1838 au ruinat biserica de la Zamfira. Făcând o vizită în zonă, Mitropolitul Nifon (1850-1875) a constatat starea deplorabilă a lăcașului și a decis înălțarea unei alte biserici, mai încăpătoare, la doar câțiva pași de cea veche. Noua biserică va fi terminată și sfinţită la 8 septembrie 1857 și va avea hramul Înălţarea Domnului şi Sf. Nifon al Constantinopolului.

Deși voi trata acest subiect separat, trebuie să menționez aici că pictura interioară a noii biserici de la Zamfira a fost executată de Nicolae Grigorescu, tânărul de numai 18 ani, împreună cu fratele său Gheorghe, în perioada 1856-1857. Un rol important în această privință l-a avut arhimandritul Eftimie, stareț al Mănăstirii Ghighiu, considerat și el ctitor al așezământului de la Zamfira.

După terminarea bisericii mari încep lucrările de refacere a vechii bisericuțe, precum și de edificare a unei noi clopotnițe. S-au construit chilii și s-au adus 36 de maici de la Schitul Roşioara de lângă Filipeştii de Pădure, așa încât Mitropolitul Nifon va fi considerat și el ctitor al așezământului monahal de la Zamfira.

Anul 1959 și Decretul 410 al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej au dus la întreruperea vieții monahale, maicile fiind alungate, iar lăcașul închis. Mai târziu, mănăstirea a fost deschisă ca monument istoric, monahia Iosefina Chirilă, stareţa Schitului Sf. Maria Techirghiol instalată la Zamfira având rolul de ghid al bisericii-monument.

După 1970 la Mănăstirea Zamfira s-a format o nouă obște de maici, începându-se ample lucrări de restaurare a lăcașului afectat de abandon, precum și de cutremurele din 1940 și 1977.

Noi la Mănăstirea Zamfira

Trebuie să spun că la Mănăstirea Zamfira am fost de mai multe ori (sfântul lăcaș fiind la numai 98 km distanță față de București), dar numai o dată însoțind un grup de pelerini de la Patriarhia Română.

Primul edificiu care îți atrage atenția atunci când ajungi acolo este clopotnița prin gangul căreia trebuie să treci pentru a pătrunde în incintă. Poarta sculptată în lemn, cu Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril reprezentați în părțile laterale, te face să te oprești și să analizezi toate detaliile ornamentale atât de minuțios executate. Un scurt istoric aflat pe partea stângă, precum și câteva restricții legate de vizita în mănăstire plasate pe partea dreaptă a intrării, cer puțină atenție din partea celor care ajung acolo.

Prin poarta larg deschisă, la capătul aleii mărginită de flori, se zărește intrarea în biserica mare a mănăstirii. Istoricul afișat la intrare ne informează că” Importanța artistică a acestei biserici constă în pictura sa, pentru că ea este prima biserică pictată în întregime de marele pictor Nicolae Grigorescu, la vârsta de 18 ani. Pictura de aici poate fi considerată unicat, întrucât ea este singura realizată în frescă de Nicolae Grigorescu. Pictura a fost executată într-o perioadă scurtă, de numai un an și două luni - între 16 iulie 1856 și 8 septembrie 1857 (data sfințirii bisericii).”

Știind acestea, nu ai cum să nu pășești în interior cuprins de o evlavie și mai mare. Ești fascinat de chipurile sfinților înfățișați de Grigorescu, de trăsăturile fețelor lor, mai apropiate de cele umane. Recunoaștem mâna pictorului pe ziduri, pe icoanele de pe catapeteasmă, dar și în turlă.

Dacă ajungeți la Mănăstirea Zamfira, priviți cu atenție turla! În amintirile sale, Nicolae Grigorescu mărturisea: “... meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albaștri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească... Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe șchele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung, și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da' când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: "Bravo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da' parcă-i și mai frumoasă aici. " Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin...”

Și încercați să mai observați ceva! Ghidul însoțitor al grupului de pelerini cu care am vizitat o dată Mănăstirea Zamfira, ne-a atras atenția asupra unei mici icoane situată în partea de jos a catapetesmei în care sunt reprezentați Isus și Satan față în față. De remarcat că chipurile lor sunt foarte asemănătoare, doar veșmintele (alb al lui Iisus și negru al Satanei) deosebindu-i.

În curte, în partea stângă a bisericii, se află mormântul lui Ștefănache Popescu - profesor de muzică psaltică, iar în partea dreaptă a bisericii mormintele a cinci membri ai familiei lui Nicolae Iorga (mama, fratele și cei trei copii ai acestuia). Nu departe se află locul în care credincioșii pot aprinde lumânări și se pot ruga pentru cei vii și pentru cei dispăruți. Tot în curte se află o fântână, o frumoasă troiță sculptată în lemn, precum și Colecția de artă bisericească adăpostind obiecte de mare valoare patrimonială.

Biserica veche, cu hramul” Sfânta Treime” , se află în cimitirul din apropiere. De fapt, aceasta este prima biserică a complexului monahal de la Zamfira. Desigur, nu mai arată așa cum era în prima jumătate a sec. XVIII, atunci când a fost ctitorită. Având absidele laterale octogonale (inițial erau rotunde), biserica zugrăvită în alb, ornamentată doar cu două brâuri, are în partea de sud o încăpere cu pivniță folosită drept osuar.

Nicolae Grigorescu la Mănăstirea Zamfira

La 16 iulie 1856, cu câteva luni înainte ca lucrările de construcție să fi fost finalizate, arhimandritul Eftimie - stareţul Schitului Ghighiu - a încheiat cu “zugravul Nicu” un contract pentru realizarea picturii interioare a bisericii Mănăstirii Zamfira. Urma să fie plătit cu 500 de galbeni, iar termenul de finalizare trebuia să fie de şapte luni. “Zugravul Nicu” - viitorul mare pictor Nicolae Grigorescu - avea pe atunci doar 18 ani. El a fost ajutat de Ghiţă, fratele său. Contractul prevedea realizarea de către Grigorescu nu doar a icoanelor, ci și zugrăvirea cercevelelor şi a ciubucelor de la ferestre.

Pictura murală de la Mănăstirea Zamfira, așa cum apare ea astăzi, a suferit mai multe restaurări, deci nu mai poate fi considerată ca aparținând în totalitate lui Nicolae Grigorescu. Picturile de la Mănăstirea Zamfira au fost primele, dar și ultimele pe care pictorul le-a realizat în tehnica fresco, o tehnică ce nu l-a atras prea mult. Poate că e bine să citiți părerile specialiștilor de artă referitor la acest aspect. Între picturile murale de aici se pot identifica unele care merită toată atenția: o icoană Deisis în dreapta altarului, Sf. Constantin și Elena în stânga altarului, Sf. Ioachim - un foarte reușit cap de bătrân și Sf. Ioan Botezătorul pe bolta pronaosului.

Pe catapeteasma pictată în întregime de Nicolae Grigorescu, au rezistat timpului doar icoanele împărătești și cele care sunt așezate sub acestea. Ele înfățișează, de la stânga la dreapta, pe Sf. Nicolae, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Arhanghel Mihail, Fecioara Maria cu Isus în brațe (semnată Nicu Grigorescu - 1857), Isus ca împărat, Sf. Arhanghel Gavril, Înălțarea Domnului și Sf. Nifon.

Icoanele pictate în partea de jos a celor mari, au - majoritatea dintre ele - două personaje reprezentate într-un peisaj sau într-un interior extins. Sf. Nifon apare într-o curte împrejmuită cu ziduri masive, deasupra cărora se văd turle de biserici ortodoxe, dar și construcții laice. Radu cel Mare se înclină în fața sfântului și-l invită în capitală. Aceasta nu este singura icoană cu tematică istoric-religioasă. Alături se află alte două icoane înfățișând scene din viața lui Mihai Viteazul. Se înțelege de ce pictorul a schimbat vestimentația personajelor, dar și decorurile.

Realizată în tehnica frescă și ulei (chipurile, aureolele și mâinile sfinților fiind în ulei, iar restul în frescă) decorația interioară a bisericii Mănăstirii Zamfira s-a degradat în special în zona executată în frescă. În 1904, mitropolitul Ghenadie Petrescu a inițiat executarea picturii în ulei peste cea realizată de Nicolae Grigorescu. Toma Vintilescu, Gheorghe Vânătoru și Constantin Călinescu, apoi Ion Chiriac și-au pus amprenta pe decorația bisericii, ultimul dintre aceștia scoațând la iveală pictura originală a lui Nicolae Grigorescu.

Încheiere

Picturile murale de la Zamfira și mai apoi cele de la Agapia sunt cele mai importante realizări din viața artistului de până la douăzeci de ani. Ele sunt apreciate de critica de specialitate ca fiind o culme în pictura religioasă a secolului XIX din România.

Pictura de la Mănăstirea Zamfira este unicat, ea fiind singura executată în frescă de Nicolae Grigorescu.

Mai trebuie notat că la Zamfira, iar mai târziu și la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu au înfăţişări fireşti, pline de viaţă, cu priviri calde, aproape înlăcrimate.

Și nu pot încheia decât cu un citat din critica de specialitate, edificator pentru tot ceea ce am vrut să reliefez în articolul de față: “Sfinții lui Grigorescu sunt vii, omenește vii, și destul de sfinți prin expresia de bunătate, de îndurare și de evlavie pe care pictorul a știut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înțelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseța o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura și atitudinea cerută.”

---

VIZUALIZĂRI: 1336 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI