Măreția naturii în Cheile Latoriței

TIPĂREȘTE

În această vară am avut ocazia să vizităm o zonă spectaculoasă, un areal despre care citisem înainte câte ceva, dar unde nu ajunsesem niciodată până atunci - este vorba despre Cheile Latoriței. Aceste spectaculoase chei se află între Munții Latoriței (înspre nord) și Munții Căpățânii (în partea de sud), iar accesul se realizează pornind din Valea Lotrului.

Noi am ajuns acolo în timpul săptămânii, venind dinspre Obârșia Lotrului. Ne propusesem să vizităm cheile, așa că pe la ora 10.00 ne aflam la intersecția DN 7A cu DJ 701D, acesta din urmă fiind drumul secundar pe care am continuat să înaintăm până când am ajuns la Barajul și lacul de acumulare Galbenu, punctul de unde ne-am întors apoi, urmând același traseu.

Această plimbare auto a durat circa șase ore și jumătate, întrucât drumul (în mare parte neasfaltat) nu se prezintă în condiții grozave, iar noi am făcut multe pauze mai lungi ori mai scurte, fascinați de tot ceea ce vedeam în jurul nostru.

Pentru început, drumul secundar este asfaltat, iar cei 5 kilometri până în satul Ciungetu i-am străbătut rapid. O intersecție unde am mers lateral stânga ne-a scos la porțile Centralei Hidroelectrice Lotru-Ciunget, un adevărat colos energetic din țara noastră. De ce spus asta?! Pentru că uzina are o putere instalată de 510 MW, din acest punct de vedere fiind a doua uzină hidroelectrică din România după Porțile de Fier I.

Am tras cu ochiul din mașină, însă adevărata țintă a drumeției noastre era la puține minute distanță. Am trecut pe lângă hidrocentrală și după aceea am intrat în despicătura dintre munți - ajunsesem în colțul de rai numit Cheile Latoriței!

Pereții stâncoși din apropierea drumului erau din loc în loc brăzdați de firicele de apă, în vreme ce Latorița aflată în apropiere își croia vijelios drum la vale printre stânci. Uneori, pe firul apei se formează mici vârtejuri și bazine naturale, iar apele limpezi oferă priveliști memorabile.

După ce am parcurs aproximativ 20 de kilometri de la DN 7A, am ajuns în dreptul unui obiectiv spectaculos - ne aflam față în față cu frumoasa cascadă Apa Spânzurată. Aflată pe versantul opus, cascada nu avea un debit deosebit în acel moment, însă era atrăgătoare oricum. Din ceea ce am citit pe internet, căderea de apă măsoară vreo 35 de metri înălțime, iar în timpul sezonului rece dispare din pricina înghețului. Noi am făcut mai multe fotografii și ne-am văzut de drum, dar peste puțină vreme am oprit iar, pentru că niște zmeurișuri ne-au făcut cu ochiul. Nu puteam rata ocazia de a ne înfrupta cu delicioasele fructe de pădure, astfel că pauza de jumătate de oră a fost binevenită atât pentru noi, cât și pentru mașina pusă serios la încercare de bolovanii colțuroși și denivelările de pe anumite porțiuni ale drumului.

Un urcuș mai abrupt și am ajuns lângă Barajul și lacul de acumulare Petrimanu. Colosul de beton în formă de arc are 50 de metri înălțime, iar lacul de acumulare se află la 1134 de metri altitudine. Ocupând o suprafață de 17 hectare, lacul de acumulare colectează apa din 28 de captări. Prin intermediul unui sistem ingenios, pompa de mare putere instalată acolo urcă apa într-o galerie principală care o dirijează apoi către Lacul de acumulare Vidra. Este extraordinar să vezi la fața locului astfel de minuni ale ingineriei, realizate cu destui ani în urmă, gândindu-ne că în zilele noastre (când tehnologia s-a dezvoltat și mai mult) nu putem să circulăm decent pe o autostradă care să fie realizată, într-un final, pe Valea Prahovei. Uff!

Un lucru ce nu mi-a plăcut pe parcursul acestei plimbări l-am remarcat în zona lacului Petrimanu. O exploatare forestieră își desfășura activitatea în plin, iar drumul avea clar de suferit pe alocuri, noroiul fiind frământat sub roțile camioanelor încărcate cu lemne.

Am continuat plimbarea și după vreun kilometru de la arcul de beton al barajului Petrimanu am trecut prin dreptul unei locații de cazare - este vorba despre Cabana Tudor-Petrimanu. Văzută din mersul mașinii, această cabană nu mi s-a părut că ar arăta grozav, dar este posibil să mă fi înșelat. Cabana are și alte anexe, dar nu am remarcat mișcare pe-acolo.

Dincolo de coada lacului de acumulare am văzut printre copacii din zonă, câteva corturi instalate pe malul celălalt, semn că există un drum care te-ar putea conduce acolo. Nu l-am observat, oricum nu eram aprovizionați pentru a rămâne atunci în sălbăticie peste noapte (chiar dacă aveam cortul în portbagaj).

Am mai parcurs încă un kilometru și am ajuns la o bifurcație importantă: spre stânga (în urcare) se putea ieși în Curmătura Oltețului, iar înainte se continua spre Barajul și lacul de acumulare Galbenu. Știam de posibilitatea de a merge spre Curmătura Oltețului, în trecătoarea aflată la 1615 metri altitudine, însă am ales să avansăm spre Galbenu. Citisem că din Curmătura Oltețului am putea coborî spre Cheile Oltețului, Polovragi și apoi Baia de Fier, însă aceasta ar fi însemnat să ne schimbăm complet planurile inițiale. Așa că am spus pas unei astfel de posibilități, alegând să urcăm până la Galbenu și apoi să ne întoarcem pe Valea Latoriței pe același drum. La acea intersecție există indicatoare care ne informează că până în Curmătura Oltețului ar mai trebui parcurși șase kilometri, traseul fiind marcat cu” triunghi albastru” .

Deși până la următorul baraj nu mai aveam de parcurs decât vreo trei kilometri, aceasta a fost cea mai solicitantă parte a traseului, în special pentru mașina destul de greu încercată și până acolo. Drumul denivelat și plin de bolovani ascuțiți a început să urce în serpentine, până când în dreapta noastră s-a ivit al doilea arc de beton de pe acea vale - ajunsesem la Barajul Galbenu.

Barajul Galbenu este realizat din beton în dublu arc și are înălțimea de 60 de metri, în vreme ce lacul de acumulare cu același nume ocupă o suprafață de 17 hectare, aflându-se la 1304 metri altitudine. În acel punct ne-am oprit, am făcut o altă pauză de vreo jumătate de oră pentru fotografii și ne-am minunat de apele verzi ale lacului, pe margine putând admira diferiți peștișori. Am găsit o potecă ce cobora până lângă lac și am făcut asta, iar ca bonus natura ne-a răsplătit cu niște fragi.

Dincolo de acumularea de ape se deschide golul alpin, însă pentru noi era suficient în acea zi.

Mai trebuie adăugat faptul că de acolo se poate avansa spre Rezervația naturală” Iezerul Latoriței” , tot în respectiva zonă aflându-se o altă cascadă interesantă, respectiv Moara Dracilor. Noi nu am dorit în acea zi să dăm ochii cu Michiduță aflat în rolul morarului, așa că am revenit la mașină și am parcurs drumul în sens invers, cu la fel de multă răbdare precum la venire. Totuși, pentru că nu am mai oprit atât de des, am parcurs la coborâre cei 27 de kilometri între Barajul Galbenu și DN 7A în aproximativ două ore.

Această zonă montană din țara noastră este puțin promovată, ceea ce înseamnă că traseul prin chei nu este aglomerat. Un alt aspect pozitiv ce derivă de aici este faptul că Cheile Latoriței sunt curate în general. Totuși, exploatările forestiere nu pot conduce în timp la nimic bun, având în vedere ceea ce s-a întâmplat prin alte regiuni (tăieri la ras pe versanți întregi, distrugerea unor ecosisteme, deteriorarea drumurilor secundare).

Există și alte locuri spectaculoase în acest areal geografic și când spun asta mă gândesc atât la Cascada Scoruș vezi impresii (considerată a fi una dintre cele mai înalte din România), cât și la Valea Rudăresei, pe un afluent al Latoriței (din ceea ce am citit, se poate parcurge un alt drum forestier cu plecare din satul Ciungetu și se urcă, la un moment dat, pe un platou în golul alpin, deasupra localității).

Cheile Latoriței au constituit una dintre cele mai frumoase experiențe în natură din acest an și reprezintă o zonă unde ne-ar plăcea să revenim cândva. Oricum, pentru a te bucura de frumusețea naturii pe acele meleaguri ar fi necesară o zi întreagă de vară (aș include aici timpul pentru o vizită la Iezerul Latoriței). Chiar dacă am mai spus pe parcurs, voi mai repeta că drumul de pe această vale nu este grozav, însă poate fi abordat cu răbdare și cu mașini de oraș (condiția ar fi ca șoferul să nu se teamă la fiecare denivelare și nici să nu se enerveze când trebuie să depășească porțiuni cu ceva noroi). Încă ceva: este obligatoriu ca vremea să fie frumoasă și relativ stabilă; dacă te prinde vreo ploaie zdravănă în inima muntelui, drumul de întoarcere de la Galbenu (de exemplu) s-ar putea transforma într-o experiență tare neplăcută.

Ajuns la finalul acestui articol, recomandăm celor care iubesc natura o incursiune în Cheile Latoriței!

Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 829 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI