Nisipurile cu „noroace”

TIPĂREȘTE

„Vara asta stăm acasă, mai pe la țară, mai pe la bloc, nu vezi ce orori se petrec în jurul nostru?” Iacă așa gândeam, până în presăptămâna de dinaintea plecării. Renunțasem deja mental la sejurul plătit integral încă din noiembrie 2019. În toată această perioadă din aprilie încoace, încercasem să ne recuperăm banii integral sau o parte din ei, ori să primim vouchere pentru anul viitor. Însă agenția” D... .” nici nu a vrut să conceapă să ne satisfacă vreo doleanță în acest sens. Le-am explicat pe cât posibil că nu mai sunt condiții de siguranță 100%, teama de contaminare era mare. Răspunsul lor era unul singur. Atâta timp cât hotelul este deschis, granița româno-bulgară deschisă, starea de urgență nedeclarată în nici una dintre cele două țări, ei nu văd motive să restituie bani sau să-i preschimbe în vouchere. M-am consolat cu gândul că banii sunt pierduți, iar vacanța se putea face și în altă parte.

În presăptămâna de dinaintea sejurului, o voce parcă din înalt, mi-a deschis orizontul, convingându-mă să plec la mare. Am făcut bine, am făcut rău? Curgerea timpului va da sens și temei dubiilor mele ante și post-vacanței la Nisipurile de Aur 2020. Pregătirile de plecare au fost intempestive în ceea ce privește bagajele ce urmau a fi luate cu noi, iar sarcina aceasta a căzut pe soția mea, fie-mi iertată absența din săptămâna plecării. M-am decis târziu, armele nu erau la picior, ci undeva în rastelul cel mai ascuns cu putință... Ceva-ceva aveam gata de prin luna mai și anume noul pașaport al tânărului vlăstar al familiei.

Vineri am plătit on-line vinieta bulgărească pe o lună de zile (pe mai puțin nu se poate) aproximativ 77 de lei. Bagajele au fost gata, lista de obiecte ce nu trebuie să lipsească, bifată după principiul celor 4 ochi, ca să nu ne scape ceva. Nu am plecat singuri ci împreună cu trupa de la Păltiniș, șase familii (12 adulți și 8 copii).

Pentru a nu prinde un trafic specific anotimpului vacanțelor, am ales ca ora de plecare să fie 3 dimineața. Până ne-am strâns și ne-am așezat de drum s-a făcut de cântatul cocoșilor, iar la și jumătate am dat startul spre litoralul bulgăresc.

Drumul a fost destul de lin, cu destul de multe automobile, tiruri și alte mașini pe Dealul Negru, semn că nu eram solitari în ceea ce privește motivația alegerii orei smulse din puterea nopții, dar liber pe A1.

Am apucat-o pe centura de sud a capitalei, ghidați când de waze, când de maps. La ora 8 eram în vamă, unde trecerea a fost aproape ca printr-o brânză mai veche, uscată. Un vameș ofițer, pregătea prin gesturi pe cei așezați la coadă, cu ceea ce trebuie să prezinte atunci când ajungeau la el: buletine, pașapoarte, certificatul mașinii.

După ce ne-a” scanat” politicos prin fumul geamurilor, de ceva marfă de contrabandă, am plătit cu deferență vama 14 lei și am” pășit” anvelopați pe tărâmul marilor iubitori de trandafiri. Traseul de la Ruse la Nisipuri a fost într-un galop vijelios, struniți din când în când de indicatoarele de circulație, de avertizările stilizate de grafica waze-ului. Cavalcada cailor putere manifestată pe autostrada A2 bulgărească a fost fără incidente. Un pic de aiureală am prins prin Varna, unde ne-am răsfirat ca muștele după un plici ratat. Semafoarele și giratoriile ne-au perturbat simțul orientării, afectat de nerăbdarea de a” deshăma” odată caii și de a azvârli șeile în marea atât de mult dorită. Indicațiile infailibile venite din boxele automobilului ne-au așezat pe făgașul corect, adunându-ne buchet în fața hotelului. La ora 10 bâzâiam și ne roteam în căutarea unui loc de parcare.

Parcările hotelului sunt două la număr, ambele erau ticsite, iar senzația era a unui târg de mașini cu târgoveți pitiți prin tufe, gherete și alte cotețe. Prima parcare, ceva mai mare, este așezată în vecinătatea hotelului, pe un maidan înconjurat de tufe și smocuri nerușinate de ierburi, pardosită cu pietriș rar spălat de antice diluvii. Un chintal jumate de om sta revărsat pe ceva ce aducea a scaun lângă barieră și asigura accesul în parcare. Stam tâmp și mă întrebam unde duc mașina. Chintalul ne arăta că parcarea este full, indicându-ne să căutăm prin parcări megieșe, contra-cost. Am întors căluțul și m-am cambrat spre a doua parcare, unde un juvete de treflă asigura accesul. Cu gesturi blânde de sado-maso, mă vântura spre înapoi, dar eu catâr, neam de-l asculta.” Uite neică iese o volgă din parcare (o bestie neagră de bmw), lasă-mă să inț’io” . Juvetele din treflă se făcu de cupă, de parcă l-am tăiat cu un atu și mă conduse pe panta urcătoare, spre odihnitor așezământ în parcarea din fața gurii de acces a hotelului. M-a așezat pe interval, blocând alte mașini parcate. Ritos, cu searbădă vocală în glas, mi-a înmânat un cartonaș în care mi-am trecut nr. de telefon și perioada sejurului, pe care l-am postat ca pe-o icoană pe bordul mașinii. Cine dorea să plece cu mașina, dintre cei blocați de mine, nu trebuia decât să-mi formeze numărul. Curios ca moșul la scăldatul fecioarelor în roua ierburilor, am aruncat un ochi pe cartonul ăluia de îl blocasem. Era român și pleca a doua zi. Am băgat informația la mansardă, cu intenția clară de a-l contacta mai târziu, în vederea unui schimb” imobiliar” cu avantaje de ambele părți (el că avea calea liberă spre ieșire, iar eu cu locul asigurat otomobilului pentru restul zilelor din sejur). Faptul chiar așa s-a petrecut, iar eu am scăpat de o mare grijă. Citisem chiar pe sait, de un caz în care ciorditori de meserie au speriat automobilul unei familii de români și chiar din parcare.

După ce am terminat prima îndatorire, am pășit în recepția impunătoare a hotelului cu speranța vagă de a obține mai repede cheile de la iatacul reginei. Ce iatac, fata de la recepție după ce mi-a luat voucherul de la agenție, m-a trimis politicoasă de altfel, în deplasare, spre grăunțele fine ale plajei. Cazarea se face pentru toată liota la orele 14. Trezit din beția parcării prea facile, am început a înțelege pe toți cei din jur sau aproape pe toți. Majoritatea covârșitoare a celor care venisem la aist hotel eram conaționali, cu mască sau fără. O” studentă„cam expirată, după față, după port, mi-a transmis sentențios:” moșu, aci leapădă masca, că nu ești acasă!” . N-am apucat să replic ceva, eram încă în faza de amușinare, dar masca a rămas nelepădată... lasă să lepede ea, cât o mai țin rărunchii!

Intervalul de așteptare, după un drum lung, e greu de dus. Ne-am așezat ciotcă întreg tribul, la câteva mese din apropierea unei terase din fața hotelului și ne-am pus în poziția ăluia de la Hamangia. Din când în când, transcendentalismul de conjuctură era întrerupt de scurte vizite inspiratoare la buda din hol, ori la barul de la piscină. Barmani cu ochiu-n-formare, ne întindeau pahare cu licori răcoritoare, care cu bere, care cu tecuri. A fost singura dată când am băut așa ceva de la ei.

A venit și ora 14, iar coada era ca la lapte, din perioada de dinainte de ’89. Neinspirat, am ratat momentul gongului de oră fixă și am prins un loc 4 în rândul gros pe 3 șiruri. Am fost preluat de un tânăr (toți sunt foarte tineri la acest hotel, la recepție, restaurant, piscină, bucătărie, numai hamalul de cară marfa alimentară și gunoiul e sărit de 50 de ani). I-am înmânat papirusurile personale, a tastat ceva, după care mi-a dat cheia de la culcuș și un plic cu niște cartoane. Cartoanele erau pentru închirierea de prosoape de la piscinele hotelurilor din complex. Puteam face scaldă la ambele piscine, inclusiv la ăl pompos, așa zi” delux” . Am prins ferm cheia și am urcat fără bagaje cu liftul întreaga familie spre vastele cotețe de apartamente. Etajul era jos, primul de deasupra bucătăriei. Un hol semicircular ne-a asigurat cărarea spre numărul apartamentului. Pe hol am remarcat două dozatoare de apă potabilă (nu l-am încercat, am avut apă plată de acasă, iar după ce am gătat-o am băut apă plată de-a lor,” Rosa” îi zice, iar pe limba lor” Poca” ).

Am deschis cu destulă greutate broasca, o defecțiune minoră în măruntaiele acesteia, mi-a pus oareșce probleme. După ce i-am prins meteahna, a fost joacă de șpringar nărăvit. Am pătruns în ceea ce avea să fie sălașul nostru timp de 7 nopți. Spațiul era vast, așa cum ne dorisem. După o inspecție sumară am coborât să aducem samarele conținând cazarmamentul de familie pe timp de pace. Bagajele erau numeroase și grele ca pentru un an, nu pentru 7 nopți.

Un vestibul fără despărțământ comunica fără jenă cu livingul uriaș. În vestibul am regăsit o măsuță dreptunghiulară tip suport, un cuier de perete și un dulap de haine, aferent persoanelor din living.

Livingul avea o canapea întinsă de dormit, un loc de bucătărie open-space cu masă ovală, patru scaune tapițate și cu spătar, un bufet din corpuri suspendate și terestre, cu hotă încastrată, cu un frigider claustrat și care dogorea ca boilerul pe lemne de la soacră-mea. Tot în living se mai regăseau surori, alte piese de mobilier, o masă mică lângă canapea, o masă de coafeză pe care sta fără pomezi un lcd cu o diagonală decentă. Pe jos se călca direct pe o gresie în ton cu cea din baie și balcon.

O plită electrică cu două ochiuri făcea figurație ca un decor cu natură schiloadă, sub hotă. Firul electric era retezat sub blat pentru a nu putea fi utilizată irațional de minți înecate bahic. Din living se putea pătrunde în alte trei direcții : în sala de lectură, în balcon și în dormitor.

Sala de lectură îndeamnă meditativ la creație, luminile sunt bune, oglinzile (două, una cît peretele, alta rotundă cu lupă) asigură fără tăgadă pe utilizator că n-a sărit peste firele rebele din barbă, urechi sau nas. Un blat dreptunghiular lung cât o zi de post, ține prizonier un mic lavoar rotund, într-un contrast al dimensiunilor geometrice, plasate parcă nepotrivit : blatul e pentru guliveri, iar lavoarul pentru pitici.

Ne-am adaptat în utilizare, ștergând cu lavete aduse de acasă, surplusul de apă care se revărsa peste margini. Tronul vetust și cam prea jos (stam cu genunchii în unghiuri prea ascuțite), cu bazin de porțelan, acționat de un dublu mecanism (eco și de risipă) nu prea inspira actul de creație, provocând amorțeli la pulpe. În stânga tronului, cada de fibră era încăpătoare și escamotată de o perdea de vinilin, imprimată cu motive împrumutate dintr-un baroc incert.

Pe tavan zbârnâia leșinat un ventilator care nici el nu știa ce să facă, să soarbă cu nesaț sau să eructeze aerul viciat. I-am pus flacăra unei brichete la gură să văd dacă face pe mortu’, flacăra abea-abea se mlădia într-un dans de lebădă vlăguită spre tăriile plafonului fals. Întreaga baie e îmbrăcată în faință și gresie îmbătrânită. Ușile întregului coteț sunt vechi, cu vopseaua pe alocuri sărită, semn că n-a mai fost cosmetizat de ceva vreme.

Părăsind cultura de peșteră, pătrundem în cultura contemporană și la lumină, într-un balcon de vreo 6-7 metri lungime, mobilat cu măsuță circulară și 2 scaune din material plastic pe care trebuie stat cu atenție, fără bâțâieli pentru a nu lua contact cu betonul dur. Balconul este solid împrejmuit cu fier rectangular. Noi am întins aci, o sârmă de vreo zece metri și am potrivit-o astfel încât să ne putem spânzura (!) țoalele ude și prosoapele de plajă. Din același balcon puteam să pătrundem în dormitor, ca de altfel și din living.

Dormitorul avea pat mare de mijloc, străjuit de o parte și de alta de două noptiere cu sertăraș. Un dulap dotat și cu o casetă de valori cu țifru (în care prâslea și-a depozitat pistolul de apă), o masă mare ce suporta stoic un tv cu tub din era Crown și Goldstar, o masă mică de pus bagaje și o oglindă de perete completau inventarul piselor de mobilier din dormitor. Pe jos era mochetă de un grena închis. Două aplice situate deasupra noptierelor și o aplică deasupra tv-ului asigurau o lumină difuză propice amorului cubist, dar și de orbecăială garantată în căutarea țoalelor prin rafturile dulapului pedepsit la colț, pe coji de nucă, în beznă. Lumina întregului apartament este una de avarie, lumenii din corpurile opalescente fiind oferiți cu mare zgârcenie, transformându-ne în quasi-cârtițe. Singurul loc cu lumină-din-lumină era la oglinda din baie și în balconul inundat de Helios.

Instinctiv am pornit AC, care este de tip centralizat, pe tavan, prin grile la vedere și tuburi ascunse prin care circulă agentul 007. Instalația care provine din epoca lor de aur, funcționa doar pe treapta inferioară (sunt trei astfel de trepte). Senzația era de zefir altoit pe cuptorul de pită a lu' mama-mare. Ca tacâmul să fie complet, în dormitor, de la condensul ștrangulat din neglijența gazdelor, a început ușor să cadă, câte un pic, apoi n-a stat, ci s-a pornit ață. Am pus repede coșul de gunoi să nu scalde mocheta care promitea izuri de blană canină murată. Am reacționat ca apa pe plita încinsă, aburii nemulțumirii m-au trimis în căutarea vreunui instalator. Prin intermediul Mariei (doamna care avea grijă de curățenia de pe palier a camerelor) am beneficiat de doi instalatori băștinași, care s-au înființat cu scară pliantă și un furtunete de balbotat murăturile de toamnă târzie. Unul a pus scara și a demontat plafonul fals din dreptul scurgerii. Celălalt a luat furtunetele în gură, mufându-l la un ștuț prin instalația de pe tavan și a început să cânte” Sonata pagubei în ciuperci” în varianta” acu că v-am prins, numa’ Aghiuță vă mai salvează!” . După vreo trei-patru balbotări jucăușe, cu irizații fine de picături pe creștete de rumâni, dopul de mizerie de pe instalație, așezat de cine știe câte sezoane, a cedat, iar aversa s-a oprit.

Am vrut să mulțumesc în stil levantin, dar instalatorul a refuzat, fapt care mi-a aprins un beculeț.

Știa el ce știa... Practic AC nu există, este o imensă saună, dispusă în trepte de temperatură, după preferința clienților. Foarte atenți cu masele etalate ale clienților, înainte și după îngurgitarea meselor servite, gazdele bulgare, ne-au pus la dispoziție, ca bonus, sauna la pachet. Pachetul nr. 1 saună umedă se poate accesa în baie, unde temperaturile se duc spre 40-50 de grade, mai ales după ce se face duș, ventilatorul fiind anemic, se face că nu” vede” și menține o temperatură constantă circa 12 ore.

Ieșind din sauna nr. 1, nimerești la pachetul nr. 2 de saună uscată în cele două camere de somn.

Temperatura este chiar plăcută după ce ieși de la pachetul 1, undeva la 30-35 de grade. Aerul ventilat prin instalația de pe tavan, pe lângă faptul că are puterea unui zefiraș, are și căldura unei vite de povară din ieslea bunicii. Uneori, zefirașul se combină adulterin cu izul rânced de cantină provenit din insatalațiile de la bucătărie, avortându-ne finețuri odorizante în habitaclu, ca o compensație, de n-am văzut picior de țânțar sau de muscă.

Curățenia în cameră se făcea zilnic, prosoapele se schimbau zilnic, la fel și lenjeria de pe paturi, grație unei doamne care a avut grijă de noi, d-na Maria.

Ehe, dar nu am zăcut mult prin camere, doar cât am înghesuit bulendrele prin dulapuri, apoi am zbughit-o juvenil la gârlă. Înainte să fugim către scaldă, am dat întâi pe la recepție ca să primim brățările de ocnași, care ne asigurau drepturi depline prin tot stabilimentul, la toate facilitățile.

Apoi, mânați de hămeseală, ne-am abătut pe la piscină unde se împărțea moca pizza, cartofi prăjiți, fursecuri și sucuri sau bere, ca la un parastas. Viermuiala umană se manifesta febril. Ne-am căutat un loc retras și am “admirat” în timp ce mâncam înghesuiala din piscină și de pe marginea acesteia. Puhoiul de lume uitase de orori. A fost singura dată când am luat contact cu astfel de “bunătăți” datorită senzației mari de foame. Pizza e în realitate un blat gros de pâine, pe care” șed” timide subțirimi de salam, brânzet, scăldat în ketchup. Piciocile sunt de diferite culori, galben cu picățele negre, pe care incisivii le ocolesc cu precizie chirurgicală. Cu foalele potolite, am zbughit-o la plajă, ca să ne băgăm țurloaiele în marea bulgarilor.

Orele bune de concasat sunt: pentru micul dejun 7 și 30, pentru dejun 12 și 30, iar pentru cină după 18. Se evită aglomerația, iar potolul este virgin.

Accesul în sala de mese se face fie din hotel, fie de la piscină, la ușă o persoană din partea administrativă, notează numărul camerei, bifând o listă. Sala este bine aerisită, cu temperaturi de primăvară, cu mesele distanțate.

Servirea se face de către personalul administrativ de la mai multe locuri de aprovizionare, separat de clienți printr-un geam de plexiglas. Indici felurile dorite de mâncare, care sunt pescuite și așezate pe farfurii și înmânate personal.

La micul dejun se mânca la alegere și cât puteai : salamuri, omletă, ouă fierte, cremvuști, brânzeturi, cașcaval, cereale cu lapte, ceaiuri de fructe, mușețel, diverse ierburi, roșii, castraveți, salate cu maioneze sau fără, cârnați rondele, sucuri la dozator, cafea și multe altele

La prânz ciorbe/supe sunt de 2 tipuri, alternând de la o zi la alta. Bunăoară am văzut supă de pui, cremă de legume, ciorbă de porc, de pește. Noi am mâncat doar crema de legume. La felul doi oferta era mai diversificată: tocane de legume (vinete, dovlecei, ardei), cartofi fie prăjiți, fie piure, rondele de pește, friptură de pui, porc, vită, pește, cârnați, chiftele, mici. Astea din urmă, cu specificul lor de condimente pe care nu le-am prea agreat. La barul de interior se pot servi tării, bere sau apă minerală. Deserturile se compuneau din prăjituri diferite din cele la chil, cremoase, așezate pe platouri mari, dar și din rulade, înghețată, pepene roșu, mere, nectarine.

La cină găseam alte prăjeli, pilafuri cu totul altele decât la prânz, și prăjiturile de rigoare.

Am mâncat fără să facem exces, dintr-un autocontrol născut din experiențele anterioare la AI. Nu puteam să nu remarcăm persoanele grobiene, puse pe apucat, cu maldărele și turnulețele de chiftele, mici, cârnați, hartane de purcei la tavă așezate în față, pe care bineînțeles că nu le puteau devora în întregime. Mitocănia se afișa în toată splendoarea, iar apartenența acestor mitocani nu v-o dezvălui eu în premieră, o știți foarte bine.

Copiii din spatele pereților de plexiglas care ne serveau pe farfurii, erau nedumeriți, bulbucând ochii atunci cînd le ceream o singură chiftea, doi mititei sau o jumătate de paletă de cartofi. De multe ori, din reflexul iscat de torentul de groh-hămesiților, ne umpleau farfuriile, fiind nevoiți la solicitarea noastră, să le înjumătățescă sau să le golească pe trei sferturi. Cu burta plină nu mai ai chef de nimic, stai ca anaconda la digerat, ori noi venisem la mare și pentru alte activități. Mâncatul ponderat (cu tot AI) permite să simți o plimbare pe malul mării la lumina lunii sau să joci țurca în așternut, dacă sauna din apartament îți mai dă” curajul” dilatant.

Ora când am făcut botezul plajei era destul de târzie, aproape de 5 pm. Din literatura de specialitate, prezentată pe sait, am ales și noi ca activitățile noastre de plajă să fie executate pe plaja H. Admiral. Din cele relatate de oameni pătimiți, hotelul nost’ are plaja unde a înțărcat dracu’ copchiii, la vreo 3,5 km și unde se ajunge fie prin mijloace proprii (asta însemna să pierz locul de parcare), fie prin intermediul unui microbuz care face curse regulat, din care te dai jos cu adevărat regulat, stând claie pe grămadă cu alți doritori de” exotisme” fără de mască. Am preferat varianta domestică, într-o apropiere relativă, cu trepte puține de coborât și urcat (acum 4 ani, tot la Nisipuri, am stat la un hotel cocoțat, cu suta de trepte de coborât și urcat, de am făcut febră musculară și insolație - inspirată soția că a făcut asigurări medicale de am putut beneficia de asistență medicală fără complicații, am scăpat cu bine).

Beachboy-ii sunt numa' cu ochii după” mălai” . Venisem aproape de ora 5 pm, însă prețul șeszlongurilor era la fel ca dimineața. Noi încă nu știam, așa că am plătit 9 leva (cam 5 euro) pentru fiecare set format din umbrelă, două șezlonguri cu salteluțe și o măsuță de plastic.

Începând de a doua zi plajă am făcut la umbreluțele din stuf, cu șezlonguri din lemn. Dispuse la distanțe de cca. 3 metri umbreluțele de stuf aduc ceva din plajele exotice văzute pe diverse medii.

Plaja se prezintă pe paliere orare. Sunt cei foarte matinali, care vin de pe la ora 6 și jumătate – 7. Apoi cei care vin la 8, aci intram și noi. Cei care iubesc somnul își fac apariția pe la 10, iar cei de la schimbul 3, cu nopți de chefuri și distracții, mijesc la plajă după prânz.

Fiind matinali, găseam locuri, dar dacă încercam să rezervăm și pentru restul amicilor noștri, bulgărașii cu ochi de hultani solicitau plata integral, aruncându-mi zâmbitori zicala” money talks” .

Plăteam fie în leva fie în euro, și locurile erau ale noastre pentru întreaga zi, cu condiția să lași prosopul întins pe șezlong în caz că la prânz plecam la masă.

În mod constant, m-a impresionat plaja de la ora 5, când melanjul de sentimente, oameni, păsări este atât de diferit față de întreaga zi.

Bunăoară, apar persoanele dornice de plajă pe șezlonguri fără să plătească pentru acestea. Apoi e plaja cosmopolită a națiilor diverse care vin aci, bulgari, români (majoritari), turci (naturalizați în Austria/Germania), maghiari. Unele familii sunt reprezentate de generații de bunici, copii și nepoți, care au venit la mare, scăpați ca dintr-un lagăr născut de pandemie. Apropo de pandemie, este anul recluziunii forțate la domiciliu, în care oamenii au mâncat mai mult, iar siluetele etalate la plajă sunt dominate de colaci, colăcei și cozonaci.

Pescărușii și corbii își dispută după ora 5, resturile alimentare lăsate de turiști, într-o coregrafie regizată parcă de păpușarii slavi.

Am asistat la o găselniță pur românească, între două familii provenind din regiuni diferite ale țării noastre, Moldova și Ardeal. Găselnița nu le-a picat bine bulgărașilor avizi de money. Astfel familia de moldoveni au închiriat dimineață umbrela cu șezlongul plătind integral. La prânz, aceștia au cedat locurile ardelenilor, fapt care i-a cam mâniat pe unul dintre administratorii plajei, dorind să încaseze prețul integral și de la aceștia. Numai că moldovenii s-au înfrățit cu ardelenii, așezându-i pe șezlonguri, în ciuda bulgarilor dedulciți la capitalism.

Pentru exprimări fiziologice, la intrarea pe plajă, contra-cost, 1 leva, se află wc lu’ mama Omida. Wc-ul este prevăzut cu apă curentă, dezinfectant și șervețele pe rolă.

Într-una dintre diminețile de plajă, am descoperit din” călcătură” un” noroc” de zile mari taman lângă șezlongul nostru proaspăt ocupat.” Norocul” sta ascuns, sub căciulă de nisip, țipând de durere când talpa goală la strivit. Lamentațiile de rigoare, spălăturile locale în valurile mării și dezinfectarea cu lichidul anti-covid nu au potolit mânia proletară. Am făcut semn discret unui beachboy, cel care îmi dăduse prima lecție de capitalism sălbatic cu” money talks” . I-am indicat” norocul” care zăcea asasinat într-o pată de culoare. Expresiv, într-o engleză de baltă, i-am dat replica,” the shit is fortune, the shit is money!” . Cu o lopată de război, a luat” norocul” să-l înmormânteze într-unul dintre coșurile de gunoi, poziționat printre șezlonguri, chiar în apropierea celui pe care mă mutasem. Cu degetele în nări, i-am executat o coregrafie care să-i demonstreze că nu putea să astruce” mortu” acolo, nu de alta dar canicula ce se anunța, ar fi contribuit la debarasarea multor șezlonguri de jur împrejur. I-am indicat buda lu’ mama Omida, dar era prea departe pentru dânsul. Atunci s-a repezit cu lopata spre valurile mării, spunându-ne că” the shit is organic” și l-a aruncat ca la baschet, cu boltă. L-am invitat politicos ca primul care intră in spumele mării să fie el, însă a refuzat, motivând că e sătul de atâta shit. Am intrat în valuri după vreo două ceasuri bune.

Valurile mării au spălat multe, țărmuri, oameni, caractere... Oare le-au spălat? Furioasă marea aproape tot sejurul, a dat pe afară zile întregi. Talazurile au trecut des peste țărm și au inundat primul rând de șezlonguri, așa că cei cu bulendrele în buza mării au fost spălați și săturați de locurile exclusiviste de pe primul rând din sala imensă a cinematografului marin. Salvamarii interpretau cu virtuozitate la fluierele din dotare, simfoniile de chemare a temerarilor din valurile imense. Câte un tăicuț împachetat în mușchi de vacă la proțap, se împotrivea, gesticulând că apa îi ajunge doar la jenunche. Era apostrofat și scos în brânci din apă și trimis să-și etaleze mușchii la piscină sau în cadă. Nu era de glumit cu furia” berbecilor” mării, chiar dacă berbecii noșt’i umanoizi se catârgeau obraznic. Am auzit pe plajă povestindu-se, că puțin mai hacana, prin dreptul H. Internațional, un român era să-și piardă viața, luat de furia unui val. Fetița lui de vreo 12 anișori intrase la mal, iar un val imens a tras-o în larg la 10 metri, aproape instantaneu, cu furia unui tigru. Omul a sărit după ea, a salvat-o, dar el era să moară epuizat de lupta cu valurile. A scăpat, dar cred că a învățat lecția respectului față de furia mării. Ne-am bălăcit așa cum am putut, când ne permiteau salvamarii.

Piscine sunt două, una la H. Prestige și alta la fratele Delux, cu tobogane și animatori. Numai într-o singură după-amiază am fost cu copiii la piscina hotelului nostru, la cealaltă nu mai era un loc. Copiilor nu prea le-a plăcut.

Când părăseam hotelul, dornici de ars caloriile, o țineam spre promenadă. Plimbările noi le-am făcut-o mascați, eram priviți ca niște ciudățenii, dar nu eram doar noi cu măștile pe nas. Toată aleea de promenadă era înțesată de lume, lumini, trenulețe. La H. Kaliakra opream, luam porumb fiert și stam pe șezlongurile de pe plajă, departe de vulg, ascultând muzică românească de pe terasa acestui hotel.

În preumblările noastre, după suveniruri și răcoritoare băute din fugă, am căutat case de schimb valutar, unde am schimbat ceva valută la cursul de 1,90 leva=1 euro. Atenție mărită atunci când efectuați schimbul valutar. Afară, pe un panou la vedere este afișat un curs, un singur curs care nu se precizează care este (de vânzare sau de cumpărare).” Mieluții” pică în plasă și efectuează tranzacția fără să se mai uite la detaliile din interiorul casei de schimb. Alt curs este afișat pe interior pe un perete, cel care nu ai cum să-l vezi, tu fiind cu fața la ghișeul de schimb, doar dacă te întorci spre ușă îl poți zări. Constați că acel curs care e afișat afară este cursul de vânzare, în interior fiind afișate ambele cursuri.

O altă alertă am avut-o când înainte să patrund într-o casă de schimb, intenționând să schimb 50 de euro, pe care îi aveam deja în mână, am fost intempestiv abordat de un individ cu șapcă de aprozarist, cu abdomen umflat și cu ghiul la degetul mic. Cu pas de felină, venit ca din neant îmi oferea un curs cu 6 stotinchi mai avantajos față de casa de schimb valutar. L-am tratat cu niet, cunoscând din literatura de specialitate practica metodelor” Maradona” și” Șmenul” . Mare grijă, că se rămâne mofluz, cu bani mai puțini sau chiar” orfan” de portofel.

Distracțiile de sezon, după shopingăreala de corazon sau din obligații, sunt diverse, dar toate sunt în puhoiul uman care nu păstrează nici o distanțare socială. Ne-am ferit, dar nu am putut scăpa de solicitările copiilor, la roată, la mașinuțe. Erau cam singurii cu mască. Într-o seara a fost concert, dar de muzică simfonică, executat cred că de ceva meseriași într-ale dulgheriei, mă zgâriau chiar și pe mine la urechea bleagă scârțâitul instrumentelor dar mai ales vocea unei soprane, scoasă parcă dintr-un abator de jugănit tăurași. Am zbughit-o către alte zări.

Una peste alta, vacanța asta vedea-vom ce alte” suveniruri” ne poate aduce, chiar și în intervalul celor 14 zile. Important este că am fost împreună, legați trup și suflet, că am putut escalada și trece peste hopuri mai mari sau mai mici.

Drumul către casă a fost extrem de liber, tot pe la Ruse-Giurgiu, am respectat indicațiile waze-ului, ieșind pe autostradă A1 pe la km 45, evitând centura Bucureștiului.

---

VIZUALIZĂRI: 2015 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI