Întâlnirea cu Miss Mozambique

TIPĂREȘTE

Cu fiecare minut petrecut în Africa simt cum orice călătorie de asemenea anvergură poate deveni o frumoasă obsesie iar viața nostră devine o înșiruire de scenarii noi, mai mereu neterminate. Aici, în inima continentului negru, marea provocare rămâne descifrarea modului în care își duc în spinare viața acest miliard de oameni care se mișcă între pământul măcinat de arșiță și cerul albastru închis ce-i ocrotește de deasupra norilor. Ca mai toți confrații lor africani, costelivi și cu pielea ca tăciunele, mozambicanii par agățați de piscuri, pe un drum spre soare, unde fiecare suflare de viață își duce crucea într-un slow motion desăvârșit.

La fel ca la vecinii lor tanzanieni, primii viețuitori care au apărut în jurul fluviului Zabesi, încă din preistorie, au fost vânătorii din triburile San, ca apoi să li se alăture și cei aparținând culturii Bantu, ține să-mi amintească noul meu ghid, Aman, pe care aveam să-l întâlnesc în fața Pieței Municipale, de unde va prelua un grup provenit de la mai multe hoteluri din Maputo. Însă, atunci când Vasco Da Gama (1458) a sosit în zonă, cei care s-au oferit să le vândă sclavi au fost tocmai proprii lideri, spre marea mea dezamăgire. Aveam, până atunci, naivitatea să sper că simplitatea pură a oamenilor care trăiesc în comunități înconjurate de mituri și legende ancestrale nu pot naște și monștri.

După eliberarea din 1974, triburilor locale li s-a pus simfonia comunistă orchestrată din Africa de Sud. Dar noul președinte mozambican, Samora Machel a murit și el în mod suspect, în urma unui accident de aviație, după ce a restabilit ordinea, creându-le o nouă perspectivă de țară, după intrarea în Commonwealth. Când a început stratificarea socială, au apărut și aici proverbe de genul „ Banul este mai ascuțit decât sabia” sau „ Omul bogat se plânge tot timpul”

Văd multe lucruri care îți pot încânta ochiul aici, în Maputo. Totuși, dacă ar fi să fac o ierarhie turistică a marilor atracții, nu aș putea să nu țin cont de arhitectura sentimentală a zonei centrale, cu linii subțiri și artistice, cu străzi și bulevarde largi, străjuite de arborele acacia și jacaranda (arborele violet), care, pe timp de zi emană o bucurie a vieții, iar seara trece la nuanțe suave, pline de mister. Clasamentul meu subiectiv ar trece pe bulevardele largi, de unde poți lua pulsul Mozambicului, apoi la Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Grădinile Tunduru și, fără îndoială, m-aș opri la Fort, numit și The Fort of our Lady, sau la Piața Municipală, loc în care tocmai mă strecor în dimineața primei mele zile din Maputo.

Interiorul Pieții Municipale are o caracteristică surprinzătoare după ce te pui de acord cu privirile celor care acum, parcă mi se pare că văd un pește mare și alb tocmai ieșit din Oceanul Indian.

Tot ce redescoperi în departamentul meșteșugurilor populare este dominat de obiecte artizanale cu iz artistic, multe fețe de ebonită și dinți de marmură albă, ca apoi să vezi un evantai de mâini care iți fac semn să te apropii, strigând: Bom precos! Fiecare îți oferă câte ceva, începând cu statuete, măști mortuare, până la tablouri, cămăși, pălării sau tobe, provenite de la propriile triburi. Remarc o linie artistică mai clară și un simț al culorii mai rafinat decât cel din Tanzania. Privesc minute în șir obiectele autentice de artă popular care îmi spune câte ceva despre un om sau îmi oferă detalii despre cum își imaginează cei dintr-un trib un anume univers populat de șerpi, macete, flori, altarele din fiecare colibă, lacuri, piscuri muntoase, zeități locale sau spiriduși. Nu pot să nu remarc din nou frumoasele proiecții sufletești ale acestor oameni ce par a trăi la limita dintre supunere și resemnare, lăsându-și mai mult viață în seama timpului sau al propriul destin. Cam aceleași sentimente aveam să le trăiesc la Muzeul de Artă de pe Șoseaua Ho Chi Min, unde imaginația artiștilor împletește alte povești despre viață și moarte...

Până la urmă, negociez o pălărie de paie lucrată cu mult har, câteva instrumente musicale și două statuete din tribul de unde provine și o vânzătoare din Tribul Yaruba, o tânără de o neobișnuită frumusețe naturală dar discretă. Însă, gândul meu zboară și la toba pe care o văzusem lângă o bătrână toboșar din Tanzania, tobă care anunța începerea dansului.

Văzând că încerc să socializez, mai vin încă trei vânzători buni vorbitori de engleză, cu mărfurile în mână și cu zâmbete prietenoase. Se numesc Otieno (născut noaptea), Makena (cel fericit) și Testfaye (speranță) Când le spun că sunt român și că vreau să scriu despre țara lor, reușim să încingem o conversație în toată regula despre țara lor și despre România.

-Dar voi de ce credință sunteți?

-Păi, eu sunt islamic, prietenii mei sunt romano-catolici, îmi spune Makena, iar fata, Oluchi (opera lui Dumnezeu) este din Tribul Yaruba! Ei au altfel de zeități și credințe.

Oluchi, o creolă îmbrăcată într-o rochie verzuie, șal lila închis, o față cu linii dulci și privirea întunecată, o siluetă sveltă de arbore de bambus, plină de mister, preocupată mai mult să-și numere banii decât să răspundă clienților, ar putea candida liniștită la titlul de Miss Yaruba sau chiar Miss Mozambique.

Așa cum urma să aflu mai târziu, cei din Tribul Yaruba cred că lumea a fost creată de către un șarpe uriaș, care se încolăcea ca un curcubeu în jurul pământului, motiv pentru care tribul venerează șerpii. Că omul trebuia să fie inițial nemuritor, că pământul este plin de spirite ce dorm ziua, iar noaptea ies printre oameni, dar aceste spirite pot ocroti comunitatea în urma unor ritualuri. Doar spiritele celor morți la o vârstă foarte înaintată se transformă în șerpi, un motiv în plus de venerare a faimoasei reptile…

După câteva minute de negocieri, ofer frumoasei din Tribul Yaruba un preț de 1900 Metical, moneda locală, echivalentul a 20 USD pentru pălărie, o tobă și câteva siluete din tribul ei, dar spiritele tribului o îndeamnă să mă refuze categoric. Un motiv serios pentru a poza o indiferență totală și a aborda alți vânzători de la o tarabă alăturată.

Mă îndepărtez nepăsător, cu o oarecare prudență în așteptările mele. Deodată, aud un zgomot în spatele meu și mă simt asaltat de toate spiritele bune ale Tribului Yaruba, care prin vocea și zâmbetul generos al frumoasei Oluchi, până atunci timidă și scumpă la vorbă, se revarsă asupra mea cu brațele-i grațioase de Miss Mozambique deschise larg și cu un mesaj ferm de acceptare a ultimei oferte: OK, OK. Twenty dollars! Mai poți refuza un Miss în asemenea condiții?!

Rămân convins că voi fi ocrotit de spiritele bune ale pământului în următoarele trei-patru zile ce le voi mai petrece pe Continental Negru.

Piața Centrală, un microcosmos ce te trezește brusc din toropeala unei metropole. Locul unde, la o masă, am întâlnit o femeie cu chip de de zână din ebonită, a cărei mâini erau făcute doar să atingă doar obiecte prețioase sau să-și mângâie suav părul.

---

VIZUALIZĂRI: 844 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI