Aventura la Pompei.

TIPĂREȘTE

La cativa ani dupa’90, cei mari, adica fata si ginerele s-au hotarat sa faca prima lor excursie « afara ».

-Luati-ma si pe mine, le-am spus.

Sotul avea inca serviciu, eu eram pensionata de curand si nu aveam ce face cu enormul buget de timp liber.

-Sa aveti grija de mama!

« Ia uite dom’le, se pare ca nu au observat ca pana acum numai eu am avut grija de ei! » am gandit.

Autocarul a plecat la sase dimineata din Piata Palatului, am dormit la Arad, am traversat Ungaria si Slovenia si a doua noapte ne-a cazat la Trieste, oras cu mare rezonanta in mintea romanilor caci pe acolo se fugea dupa ce treceai la sarbi pe Dunare sau peste fasia de granita. Milano, Genova, traversarea marii Tireniene, Palermo, Messina, Neapole si de aici incepe adevarata poveste.

Am fost cazati la Neapole intr-un hotel amplasat la vreo zece minute de gara; la pranz am mancat la un bufet ieftin asezat la cap de linii. In anii aceia romanii iesiti in lume isi faceau capul calendar de socoteli. Vedeai pretul in lire, le transformai in dolari, din dolari in lei, comparai, te ingrozeai si mancai in gara. Dupa ce dimineata am facut turul de oras cu autocarul si ghid local, oprindu-ne pentru poze la Castel Nuovo, teatrul San Carlo si Palatul Regal, pe la trei ne-am adunat sa mergem sa vizitam Pompeiul. Am ajuns relativ repede parcurgand distanta de 30 km in jumatate de ora si ne-am oprit intr-o parcare mare in care erau aliniate vreo zece autocare. De la parcare pana la poarta de intrare (una din cele trei principale) am mers destul de mult pe jos eu fiind atenta mai mult la conversatia pe care o aveam cu copiii si cu o alta familie cu care ne imprietenisem si care statea langa noi in autocar.

La vremea eruptiei Vezuviului in august 79, Pompei era un oras bogat locuit de 25000 de oameni. Era amplasat intr-o fertila regiune agricola, avea schimburi comerciale importante si detinea un port. Dupa suprafata mare pe care era intins, cca 65 ha. , dupa numarul mare de ateliere si magazine decopertate, dupa largimea strazilor principale si bogatia si ornamentatia cladirilor se poate trage concluzia ca in Pompei se desfasura o activitate intensa. Pompeienii credeau ca Vezuviul este un vulcan adormit si char semnalul dat de un cutremur puternic cu cativa ani inaintea cataclismului nu i-a speriat. In acel 24 august 79 toti cei care nu au vrut sau nu au izbutit sa fuga, circa 2000 de oameni nu au avut scapare fiind asfixiati de gazele fierbinti care le-a ars plamanii. Orasul a fost ingropat intr-un strat gros de 6-7 m. de cenusa incandescenta. Aceasta cenusa a protejat vestigiile orasului doua mii de ani, trnsformandu-se intr-o crusta protectoare de forma si conturul corpului pe care s-a depus. Inauntru totul s-a topit. Reconstituirea s-a facut injectand ghips in interiorul cochiliei. Descrierea exploziei Vezuviului, a ciupercii de cenusa care s-a ridicat deasupra lui la sute de metri inaltime a fost facuta de Pliniu cel tanar intr-o scrisoare catre istoricul Tacit. Pliniu cel batran, unchiul celui dintai a murit asfixiat de gazele otravitoare la malul marii.

Am intrat prin poarta di Nocera destul de aproape de Amfiteatru si inca de la primii pasi parcursi in sit am dat ochii cu multimea de – nu stiu cum sa le spun, pentru ca nu sunt nici schelete, nici mumii, nici ramasite- ci niste mulaje care au conservat perfect forma corpului omenesc. Am vizitat Amfiteatrul enorm si cateva « case », am intrat toti cinci: eu, copiii si familia care ne insotea in strada principala a fostului oras, via Abbondenza. Strada ca si stradutele perpendiculare pe ea era pavata cu pietre neregulate si destul de inalte asa incat trebuia sa te opresti ca sa admiri constructiile perfect conservate fie ca erau vile, terme, temple, teatru sau lupanar. In picturile de pe pereti prevala culoarea rosu pompeian. Eram fascinata de perfecta organizare a orasului vechi de peste 2000 de ani si care a platit un prêt crunt pentru ca astazi sa-l vedem in toata splendoarea si functionalitatea sa. M-au impresionat termele care aveau construite doua sectiuni separate: pentru barbati si pentru femei. Erau dotate cu vestiare, sali de jocuri atletice, instalatiide apa calda si abur, conducte cu apa rece, gradini cu vegetatie mediteraniana. Dar stabilimentele cu picturi murale mai mult decat explicite, cu paturi de piatra si cate o salita la intrare in care se platea probabil »inainte »? Am ajuns la forum, centrul vietii publice a orasului. Aici se tineau sarbatorile religioase, aici se facea politica, justitie si comert. Piata era pavata cu dale de marmura si flancata de statuile imparatilor. De jur imprejur forumul era inconjurat de edificii impunatoare printre care basilica inalta care avusese 70 m, templul lui Apolo cu statuile zeului si ale Dianei si templul lui Vespasian care avea un altar de marmura pe care se aduceau sacrificii. » Tine-te de noi ca ai sa te ratacesti » l-am auzit pe ginere intr-unul din edificii. ‘ « Ia uite si la pustiul asta! Abia a terminat facutatea si-mi da ordine? » Ne raspandiseram prin cladiri, alegeam unghiuri bune de pozat, eram atenti la pietrele de pe drum, incercam sa descifram inscriptiile, cert e ca la un moment dat m-am pomenit singura. Iesisem din forum si intarziasem in Casa Faunului, numita asa din cauza unei statuete de bronz care se afla azi in muzeul din Neapole. Aici se afla si celebrul mozaic « batalia lui Alexandru ». Casa e foarte impunatoare, are multe camere intortochiate si curti interioare in care m-am ratacit fiind atenta la picturile de pe pereti si la pietrele de sub picioare (explicatia ulterioara a fost ca familia cu care mergeam a crezut ca sunt cu copiii iar acestia, ca am plecat mai departe cu familia respectiva). Iesisem din casa faunului in care cred ca am stat vreo zece minute si dealungul strazii nici tipenie de om dar mi-te figuri cunoscute. Nu inteleg unde intrase in pamant restul grupului. Adevarul e ca nici strada pe care eram nu era una principala. Ma uit eu in sus, ma uit in jos si dupa o profunda deliberare cu mine insami am hotarat sa merg inainte. Da, dar cat? Orasul e enorm, sunt decopertate 45 ha. , e plin de stradute perpendiculare, - aveam un pliant care mai mult ma incurca caci erau marcate trei porti de iesire principale- pe care din ele sa ies? - asa ca am sperat ca Dumnezeu imi va indrepta pasii spre directia potrivita dar pana atunci, hai sa mai vad cateceva! . Am trecut si pe langa un han, o brutarie dar ce m-a impresiuonat cel mai mult a fost grupul de oameni fugind spre mare. Cel mai departe au ajuns tinerii, apoi adolescentii, femeile cu copii si in urma batranii. Doua mii de oameni nu au parasit orasul si au fost ingropati in cenusa. Am mers ce am mers, am vazut un indicator spre Villa dei Misteri la vreo doi kilometri si cum in continuare nu am intalnit niciun om am hotarat sa ma intorc. Trecuse de sase si jumatate si soarele cobora spre asfintit. Am socotit ca cel mai prudent e sa ies pe poarta pe care am intrat. La iesire l-am intrebat pe paznic daca au iesit doi tineri sau/ si doi mai putin tineri (vai de mama ei de italiana in care vorbeam! ) dar paznicul mi-a zis ca nu a iesit nimeni pe poarta respectiva. Am intrat la toaleta si m-am pregatit pentru ce e mai rau. Mi-am luat din poseta pasaportul si l-am prins cu un ac de siguranta de jupon sub bluza si suta de dolari schimbata in lire pe care o aveam la mine « pentru orice eventualitate », am inghesuit-o la sutien. In geanta ramasera rujul, oglinda-oglinjoara, o batista si cam atat. Am iesit in piateta. Nici urma de roman. Vanzatorii de la rulote si tonete asteptau toropiti de caldura ora de inchidere. Pe la sapte juma’ au inceput sa stranga marfa si sa plece din piateta. Am intrat in singura cafenea din piateta si am intrebat unde e parcarea cea mare? Barmanul mi-a raspuns s-o iau pe autostrada si la vreo opt sute de metri gasesc parcarea. Nu am avut curajul s-o iau singura pe autostrada, nu era trotoar, se inserase si mi-am adus aminte ca la venire mersesem destul pana la intrarea in Pompei. » Si daca veneau in piateta si nu ma gaseau? Mai bine raman pe loc. » La opt era intuneric. La un moment dat in piateta a aparut o masina cu carabinieri. Salvarea mea mi-am zis. Aiurea! S-au uitat la mine ca la felul paispe, ca la o ticnita care nu stie unde se afla. M-au lasat in plata Domnului desi poate ar fi fost mai bine sa ma duca la sectie. Dintr-un autocar cu patruzeci de oameni, nu se poate sa nu fie unul destept si sa vina sa ma caute la locul de intrare in Pompei. Uite ca n-au venit.

In acest timp in autocarul care parasise parcarea si pornise in cautarea mea, fie-mea tremura ca o piftie si dardaia de spaima iar pe gat ii aparusera pete rosii semn ca tiroida o luase razna, ginere-miu voia sa faca o echipa sa intre cu lanterna in sit si sa ma caute printre ruine iar autocarul (adica oamenii din el, bolnavi de scenarita cum suntem toti romanii) emiteau trei ipoteze: 1. ca am facut infarct sau/si congestie cerebrala din cauza soarelui si sunt la pamant. 2. ca mi-am rupt un picior pe pietroaie si strig in pustiu dupa ajutor. 3. ca m-a gasit un nebun si mi-a dat una in cap.

La un moment dat in piateta s-au intalnit doi barbati intre doua varste, de clasa mijlocie dupa imbracaminte, care au inceput sa vorbeasca. Si vorbeau si vorbeau, ca italienii. Am inceput sa le dau tarcoale. Inchipuiti-va scena: o babuta speriata mergand in cerc in jurul a doi insi pe care nu-i cunostea. Oamenii pareau seriosi dar poti sa stii? . La un moment dat cand unul s-a uitat curios la mine, adica ce vreau de la el? l-am agatat intr-o italiano-francezo-romano-engleza de balta spunandu-le ca sunt romanca (pe vremea aia inca dadea bine), ca m-am pierdut de autocar si nu stiu cum sa-l gasesc. M-am urcat in masina unuia dintre ei si m-au condus la parcare. Acolo, niciun autocar. Autocarul ma cauta oriunde dar la porta di Nocere nu. Le-am spus ca suntem cazati in Neapole si le-am aratat cartea de vizita a hotelului. Au dat telefon acolo si receptionerul le-a zis ca si ghidul intrebase daca am ajuns acolo, adica in Neapole, dar incolo, un loc de intalnire, ceva, nimic. Italienii m-au intrebat daca am bani, le-am raspuns ca da, cred ca dat bine. Mi-au zis ca singura solutie e sa iau trenul sa plec la Neapole. M-au dus la gara Pompei care era la cateva sute de metri de locul in care ne aflam. Aleea pana la gara era in panta si prost luminata; vedeam numai umbre si jivine. Ma cuprisese frica care se manifesta cu fluturi in stomac. Ajunsa in gara, un fel de halta de-a noastra si-au luat ramas bun de la mine. Vanzatorul de bilete m-a vazut atat de descompusa incat mi-a dat un pahar de apa si m-a intrebat daca mai vreau unul. Trenul spre Neapole pleca la noua si douazeci adica peste douazeci de minute. In capul meu se rostogoleau zeci de intrebari: a cata statie? daca in Neapole sunt mai multe gari si eu nu stiu la care sa cobor? Bine, am sa iau un taxi dar daca nu imi ajung banii? Ca sa fie tabloul complet un pierde-vara imi fixa poseta. M-am amuzat o clipa gandindu-ma la deceptia pe care o va avea cand va constata ca nu contine nicio lira.

Cu cinci minute inainte de sosirea trenului in sala de asteptare au aparut doua persoane grabite si leoarca de transpiratie. Era ginere-miu si ghidul iar in spatele garii, autocarul avea motorul pornit... Am urcat in aplauzele grupului care emotionat traise acest spectacol in timp ce fie-mea plangea in hohote. Atunci m-am gandit ca e cazul sa renunt la matriarhatul pe care-l cladisem in zeci de ani de munca si sa ma las in ocrotirea apartinatorilor.

---

VIZUALIZĂRI: 2986 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI