Urmare de aici…
AFA: Cum ai prins gustul călătoriilor care ies de pe traseul stabilit?
Jonathan: Asta s-a întâmplat chiar la prima mea călătorie în Europa, mă rog… parţial în Europa deoarece am mers în Turcia, adică o parte în Europa, cealaltă în Asia.
Am pornit din Istanbul şi am mers spre Ankara iar prietenul cu care eram împachetase un bagaj foarte greu deşi îi spusesem să facă un bagaj uşor (pack light), ceea ce pentru mine este definitoriu, întotdeauna împachetez foarte puţin.
AFA: Da, aşa e cel mai bine…
Jonathan: Da. Cred că este o adevărată virtute să poţi face asta. Măi, dar tipul ăsta şi-a făcut un bagaj foarte greu, şi-a luat până şi uscătorul de păr….
AFA: Nu cumva era o doamnă?
Jonathan: (râde…) Nu, nu era o doamnă, era un tip, şi a trebuit să-l ascult tot timpul plângându-se cât e de greu rucsacul. Ok… deci eram în Ankara, aveam deja itinerariul stabilit: “Vom face asta, apoi vom face cealaltă, etc…” Ne îndreptam spre Muzeul Naţional şi deodată rucsacul i-a căzut într-o parte, se rupsese o curea, el s-a dezechilibrat, era să cadă şi mi-a zis: “Eu nu pot să continui aşa, cu rucsacul rupt…”.
Bineînţeles că i-am replicat: “Prietene, dacă ţi-ai fi împachetat şi tu un bagaj mai uşor, asta nu s-ar fi întâmplat… Acum trebuie să căutăm să-ţi reparăm rucsacul, vom rata intrarea la Muzeu…”, chiar m-am gândit atunci: “Fuck, asta îmi dă peste cap tot planul…!”
Deci am decis să mergem în cel mai apropiat cartier, unde nu era nici picior de turist, şi am întrebat în jur, am găsit un croitor, ne-am dus şi am bătut la uşa lui, nu a deschis nimeni, am bătut la uşa următoare şi ni s-a spus: “Da, se va întoarce cam în 2 ore. Lăsaţi rucsacul aici şi întoarceţi-vă…”. Aşa că am lăsat rucsacul acolo şi am început să căutăm o cafenea unde aveam de pierdut vreo 2 ore.
Acum, după cum ştiţi, exceptând partea liberă a Turciei, ei sunt mai conservatori, sunt limitate lucrurile care le fac plăcere. Nicotina şi cafeina sunt cele două vicii care le sunt permise, aşa că stau şi bagă ceai după ceai, cafea după cafea, ţigară după ţigară, aşa că ne-am dus să pierdem vremea într-o cafenea. Acolo era un tip care juca ceva zaruri cu alţii. Eu ştiam cum se joacă jocul respectiv, am stat şi l-am privit, iar el a observat asta. La un moment dat mi-a spus: ”Hey, vrei şi tu să joci?”, iar eu am zis: “Da, ok…”. Şi ne-am pus pe aruncat zaruri, iar eu am avut un noroc chior şi l-am bătut de i-a sunat apa-n cap. Iar el a devenit furios, pur şi simplu nu-i venea să creadă. N-a fost mare lucru, doar norocul începătorului, dar pentru el nu fost aşa, era o adevărată ruşine. Jocul ăla e ca un sport naţional pentru ei…
Şi lumea se foia în jurul meu, se dusese vorba că am câştigat, aşa că a apărut unul dintr-un cartier învecinat, care era un fel de rege al jocului acela, numărul 1, neînvins în zonă. Intră ăsta mândru în cafenea, era ca o mică vedetă printre cei de acolo. “Ooohh, Ahmad, s-a auzit de peste tot”. El era şeful…
Aşa că a venit, s-a aşezat la masă în faţa mea şi am început să jucăm. Şi locul s-a umplut ochi. Erau inclusiv copii la geamuri care priveau înăuntru. Ăla era un fel de Michael Jordan al lor… Buuun… şi pasa mea norocoasă continua, dădeam numai duble: dublu 5, dublu 6, dublu 4… Şi câştigaaaam, şi începeam să simt că atmosfera se schimba în încăpere, devenea apăsătoare, parcă respirai cu dificultate… dacă tipul ăsta ar fi pierdut ar fi fost cu adevărat ceva. Şi nu sunt sigur că ar fi fost înţelept din partea mea să-l bat, dar nu m-am gândit la asta în acel moment, eram cu totul absorbit de jocul pe care încercam să-l câştig.
Dar apoi, cam pe la jumătatea jocului, am început să arunc 1 cu 3, 1 cu 2 şi tipul ăsta a început cu dublu 6, dublu 5 şi m-a prins din urmă şi m-a depăşit chiar pe ultima sută de metri. Şi localul a izbucnit în urale şi aplauze. Boss-ul s-a ridicat de la masă câştigător, cu onoarea intactă şi m-a bătut prieteneşte pe umăr. Acum îmi dau seama că a fost pentru el scenariul perfect. Am fost o provocare adevărată, dar m-a bătut în cele din urmă. Şi aşa trebuia să fie.
Şi vă mai spun ceva. Orice altceva din Turcia, orice altă amintire, nu se compară cu aceasta. Îmi amintesc acea zi extrem de intens. Şi nu aş fi avut parte de ea dacă rucsacul prietenului meu nu s-ar fi rupt, dacă nu ar fi trebuit să-l ducem la reparat, dacă nu am fi intrat în acea cafenea ca să pierdem vremea. Şi următorul lucru care s-a întâmplat a fost că un întreg cartier era cu ochii pe mine. A fost un moment adevărat, real. De atunci am căutat întotdeauna ocazia să profit de orice diversiune ca să mă abat de la traseul stabilit.
Asta sfătuiesc pe oricine… să facă tot posibilul pentru a se abate de la planul iniţial. Ceea ce poate urma, are şanse să devină o amintire pentru o viaţă.
[shareB]