Retrospectiva speo

TIPĂREȘTE

Articol cu dedicatie – Doamnei!

“Subscriu întru totul celor consemnate mai sus de @elviramio! Consimt că o părere pertinentă despre ceea ce ai scris se poate exprima numai după o lectură repetată a textului. Dar chiar și așa, rămân multe semne de întrebare, multe nedumeriri, multe idei fără finalitate în ce te privește. ”

Nu aveam intentia sa scriu despre asta sau, in orice caz, nu aici.

Este un site de turism iar eu l-am cunoscut pe descoperitorul pesterii Movile intr-un context de turism specializat si nu de masa.

Insa am primit solicitari – Respectele mele, Doamnelor – si ma gandesc – poate nu afectez bunastarea psihica a cititorului daca las in spatiul virtual niste povesti despre speologi.

Si pe de alta parte nu ma lasa inima sa las solicitari neonorate mai ales cand e vorba de lucruri asa dragi mie.

Voi respecta politica site-ului si referintele la nume le voi face doar prin initiale (doar la nume, nu si la prenume;) …) desi mi-e destul de greu sa fac asta dar… in fine...

Sa scriu despre Cristi L. imi este imposibil daca il scot din context. Pentru mine Cristi L. inseamna speologie, expeditii, cabane, trasee montane si evenimente de profil.

Recunosc, vacantele mele sunt cam incarcate, atunci cand sunt. Si nu este doar Criatian L., este o intreaga comunitate ce evolueaza.

Din timp in timp ne mai intalnim si ne mai minunam de ce am mai facut.

Pentru ca Cristi L. este persoana publica, poate fi intalnit si cunoscut la evenimentele de profil, multe din acestea se intampla chiar in Bucuresti.

Ca sa fie mai de folos informatia, in zilele noastre poate fi intalnit la serile Fotogeografica - un concurs foto deja consacrat. Domnia sa face parte din juriu.

Asa cum se vede pe pagina evenimentului, fotogeografica.ro/regulament-concurs, publicul larg va avea ce sa faca in cadrul evenimentului fara sa se plictiseasca incepand cu data de 25 mai (pana pe 11 iunie) cand se vor oferi diverse activitati specifice desi lucrarile au inceput mult mai devreme.

Oricine doreste sa comunice cu domnia sa o poate face, prin atitudine este modest si sociabil (am vazut asta de multe ori).

Recent, in perioada 29 aprilie – 1 mai 2017 Domnia sa s-a aflat la Jupanesti intr-un SPEO STORY :D : “Atunci când mergi într-o experiență speologică găzduită de Cristian L. alegi să iei parte la un mini speo story pus la cale de Discovery… Nu intrii pur și simplu într-o grota sub pământ. Pășești într-o poveste cu cap și coadă în care naratorul îți explică ce vezi, cum au ajuns să fie lucrurile din jurul tău și care sunt detaliile deosebite la care merită să fii mai atent. ” sursa: wild-thing.ro/evenimente/speo-story

Dar ca sa renunt putin la stilul foarte oficial care pe mine ma dispera mai bine imi amintesc ce inseamna pentru mine speologia.

Cu hobby-ul asta al meu am avut parte de nenumarate povesti, intamplari si evenimete haioase, amuzate, delicioase care mie imi satisfac nevoia de bizar si ma ung pe suflet.

Intotdeaua nebunii astia de speologi erau ciudati si faceau lucruri lipsite de sens, neverosimile, in loc sa se duca sa stea si ei la cabana, sa se imbete ca p…. otarnichile (sau ce sa spun ca sa cenzurez?), sa petreaca si sa se distreze, umbla aiurea pe coclauri, scotocesc toate fisurile din stanci, fac tarashuri, se tavalesc prin noroaie in pesterile cu apa, se uda, cara tone de echipament in spinare, dorm prin case parasite prin creierii muntilor, prin refugii, prin scoala satului prin cine stie ce catune si tot felu’ de alte lucruri asemanatoare.

Dar ce frumos era… Doamne, mi-e dor de vremurile alea.

Cand mergeam cu autobuzele locale, RATA cum erau atunci, prin locuri unde nici Dumnezeu Sfantu’ nu auzise de turisti, ii spuneam soferului sa opreasca si sa ne lase sa coboram in mijlocul campului si nime’ nu intelegea ce puteam face noi acolo, cand faceam tabara de corturi pe langa un satuc si dupa vreo saptamana coboram in sat sa ne uitam la film la crasma si toti drankerii din crasma ne dadeau de baut susotind pe ascuns ca am venit sa cautam aur.

Erau vremuri minunate.

Cu Cristi L. mi-amintesc o intamplare amuzanta petrecuta chiar la un hypermarket de la marginea Bucurestiului, in 2015, prin vara. Era pe la ora 19:00, dupa job, imi luasem copii de la gradinita. La casa de marcat, cine vine in spatele meu si incepe sa isi aseze produsele pe rulanta? Cristi L. Ca sa vezi coincidenta.

Era verosimil pentru ca Bulevardul Pantelimon unde se intampla asta iese din Bucuresti spre Belciugatele unde Cristi s-a stabilit de cativa ani, indepartandu-se de nebuloasa Bucurestiului. L-am mai vazut si alta data prin zona.

Desigur, el nu ma stie, cum ar putea starul de pe scena sa stie toate persoanele din pulic? Dar mi-a trecut prin cap o ghidusie ca ma apuca uneori, cand sunt in toane bune. Ii spun fiului meu de 6 ani:

- Il vezi pe omul ala?

- Da.

- Du-te si spue-i: “Buna seara, Domnule Cristian L. ”

Asta mic al meu, nici el n–are mai multa minte ca mine. Eu i-am zis, el chiar s-a dus.

- Buna seara, Domnule Cristian L.

- Aaaaaaaaaa, bbbbb, aaaa, buna seara, dar, de unde??? Cum???

Cu sigurata, era surprins, brusc, asa, intrerupt din treaba lui. Surprins placut insa totusi, surprins. Privea in jur. Eu priveam zambind.

Ii spun:

- De la speo. Fac speologie de douazeci si cinci de ani.

- Aaaaaaaaaa, da da da da… … … …

Si incepe sa imi povesteasca o multime de lucruri. Se uita la fiul meu si zice:

- Tu mergi pe munte?

- Nu

- Pai cam ai varsta la care ai putea sa incepi. Uite, am o cabana in Apuseni, intr-o zona complet salbatica…

Credeam ca vorbeste de Ic Ponor ca stiam ca ii place mult locul acela dar mi-a spus ca nu, alt loc, nici eu nu il stiam.

Si uite asa ne-am lungit cu povestile jumatate de ora.

Tot atunci mi-a spus ca locuieste in Comuna Belciugatele dar satul se numeste altfel, mi-a spus cum, nu-mi mai amintesc, de ma uit pe harta insa m-as putea orienta, cred, mi-a explicat si cum se ajunge acolo dar daca nu stiu zona, n-am mai fost, nu am de ce alte informatii lega ce mi-a spus el. S-a retras intr-o zona mai salbaticuta, dupa preferinte :)

Casiera terminase de trecut produsele prin aparatul ei si privea zambind la noi, cred ca ii placeau si ei povestile, s-a ales cu o prelegere ah-hoc marca Cristi L. Si oricine il cunoaste stie ca asta are darul de a fascina.

A fost frumos…

Juniorul meu batea din picioare de nervi ca se plictisea. Doamne, ce poate sa insemne evolutia umana… Cum??? Eu vorbesc cu Cristian L. si tu te plictisesti??? Eh, desigur, petru el nu avea nici un fel de rezonanta. Numai bunul Dumnezeu stie cine vor fi liderii si idolii la vremea lui.

In 2008 aveam job la o agentie de turism, pe Calea Victoriei. De acolo obisnuia sa isi cumpere biletele de avion pentru expeditiile sale.

Biroul meu era langa caserie, dupa un fel de paravan din jumatate de perete. De multe ori l-am auzit ca venea sa plateasca la caserie. Intr-una din zile, trecand pe langa caserie in timp ce el platea, la fel, am avut un moment de ghidusie spunandu-i amplu, cu emfaza:

- Aaa, buna ziua, Domnule Cristi L.

- Aa, buna ziua…

- Ce mai faceti? (cu un ton jovial, apasat)

- A, bine, uite… si incepe sa imi povesteasca la fel ca in ultima vreme nu mai apare atat de mult ca s-a retras intr-un satuc de pe langa Bucuresti (eu stiu cand el s-a mutat la Belciugatele) si ca prefera mult mai mult viata mai simpla si mai putina agitatie si mai putina implicare in tumultul cotidian.

Vorbea, ma privea in ochi si pupilele ochilor sai se miscau usor staga dreapta, eu fiind convinsa ca in mintea lui era – cine Dumnezeu Sfantu’ o fi asta ca de unde il stiu cu siguranta banuia, orice persoana publica se poate astepta la asta :D

Invers cronologic, l-am intalnit la un revelion la cabana Negoiu, pe creasta Fagarasului (asta fara sa pun la socoteala evenimentele sau congresele speo la care s-a nimerit sa particip si unde era si el insa nu ne-am intersectat ca sincer, nu aveam ce-i spune, nu am participat la aceleasi lucrari stiintifice si nici nu s-a nimerit sa facem expeditii in acelasi loc, eu nefacand scufundari subterane ci doar subteran).

La Cabana Negoiu a venit pe 1 ianuarie ca revelioul il facuse la locul lui din Apuseni (parca) pe care stiu ca il prefera.

Atuci am avut la cabana o camera de 12 paturi - speologii din Bucuresti si a stat cu noi in camera o napte sau doua, nu mai tin minte desi noi eram de la clubul de speologie al Politehnicii si oficial era o oarecare rivalitate nespusa intre ingineri si geologi care, specialisti de profil fiind, se credeau singurii indreptatiti sa-si dea cu parerea despre munti, doar ei fiind competenti, ei considerand speologia o stiinta si nu un sport cum credeau ca abordeaza ceilalti. Noi astia, inginerii eram mai buni la TSA – tehnici speo alpine si eram mai putin interesati de partea stiintifica.

Pentru Cristi asta nu a contat.

Ne-a povestit o multime de lucruri despre felul in care face poze.

Pe 1 ianuarie, noaptea spre 2, a instalat trepiedul afara si a lasat camera cu obiectivul deschis cateva ore. Ne-a explicat tehnica asta ca stelele pe cer se misca in cursul noptii si traseaza un arc de cerc frumos si asta impresioneaza pelicula in mod senzatioal rezultand pe poza cerul cu puzderie de stele, in milioane de arcuri de cerc, sincron. Sublim…

Tot atunci era la cabana un grup de nemti, alpinisti profesioisti ce veneau la Cabana Negoiu deja de 8 ani si inca au continuat sa vina multi ani dupa. Eu insa nu am mai fost acolo de atunci. Le placeau muntii nostri salbatici, nu prea afectati de civilizatie.

In fiecare am Cristi avea prezentari despre activitatile sale, de obicei in Preoteasa, Casa de Cultura a Studentilor, Bucuresti.

In 2016 – prin vara – a avut prezentare cu subiectul “Pestera Movile” si am participat. Accesul la prezentare a fost gratuit.

Am aflat multe lucruri pe care nu le stiam, printre altele cum a fost descoperita aceasta pestera. E mai banal decat si-ar putea imagina idealistii.

Un trust de constructii avea intentia sa construiasca in zona si a facut prospectiuni prealabile. Pentru asta a format o echipa de specialisti printre care a invitat si un reprezentant al Institutului de Speologie Bucuresti.

Cu modestie, Cristi ne spune ca a fost desemnat sa faca parte din acea echipa de specialisti.

S-au efectuat patru foraje in zone diferite, apropiate. Abia la al treilea a putut observa ceva neobisnuit, primele doua neprezentand nimic nefiresc.

Meritul sau a fost ca a stiut sa “citeasca” carotele.

Tot atunci am aflat multe lucruri din culisele evolutiei explorarilor, inclusiv picanterii.

Imi amintesc, cu mai multi ani in urma, inainte sa vina National Geografics in Romania tot Cristi ne povestea, tot in Preoteasa o intamplare din Statele Unite. El calatorea mult in State inca de pe vremea cand era greu sa primesti viza. Avea colaborari profesionale si primea invitatii.

Astfel a fost invitat la sediul din Statele Unite al National Geografics ca sa participle ca si spectator la procedura de alegere a fotografiei ce va aparea pe coperta revistei.

Pe un panou erau afisate mai multe fotografii selectionate din care trebuiau sa aleaga una.

Din instinct, Cristi s-a dus la panou, a pus degetul pe o poza si a zis:

- Asta e!

Insotitorul sau i-a atras atentia ca a facut o gafa deoarece era o intreaga procedura de selectie si niste etape ce trebuiau respectate si traversate.

Jenat, Cristi s-a retras insa in final tot poza indicata de el a ajuns pe coperta.

Dar cum am ajuns eu sa fac speologie?

Eram in clasa doispe’ la un renumit liceu din Suceava cand profesorul de geografie ne-a facut o proiectie de diapozitive din pesteri, de-alea cu stalactite, stalagmite, noh, de-astea, dantelarii. Am lesinat. VREAU!

A zis ca ne duce dupa bac in expeditie in pestera. Aiurea, nu ne-a dus. Da nici eu nu am uitat cat am salivat.

Am fost o adolescenta singuratica. Nu aveam prieteni, nu mergeam niciunde. N-am fost nicicand in vacanta cu familia. In vacante ma imbolnaveam de plictiseala. Priveam in zare si tanjeam.

Am vazut marea prima data la 18 ani, vara aia. Am plecat asa aiurea, nu stiam nici eu unde. Am dat examen la faculta si-am plecat. Am stat doua saptamani la Neptun. Nu stiam ce e cu scoala.

Cand m-am intors am trecut prin Bucuresti prin Poli’ sa ma uit pe lista. Am intrat.

Am coborat la metrou sa merg la fratele meu si cum stateam asa pe scaun se tot uita lumea la mine ca tot izbucneam in ras. Mintea mea se adapta la statutul de student (sau ‘ta).

Celalalt frate, din Suceava, cu cinci ani mai mare tat mergea pe munte cu clubul de speologie din Suceava. Tat ma rugam de el sa ma ia si pe mine. Bla - bla, bla – bla, nu m-a luat. Spre sfarsitul verii, satul de insistentele mele imi zice:

- Vrei sa mergi? Du-te! Ce, tre’ sa te duc eu? Iti spun unde e si te duci.

Si-mi da adresa. M-am dus.

Sediul clubului era intr-o casa cu curte. Cand am ajuns gasca era in curte. Am trecut de poarta si m-am oprit privind la ei.

Catalin – un tip uscativ - m-a vazut. Zice:

- Hai, vino!

Ma duc la ei si zic:

- Am auzit ca mergeti sambata pe munte.

Si Catalin:

- Hopaaaa! Avem spioni printre noi!

- Pai – zic- sunt sora lui Dani.

- Aha! Deci asa se explica.

Clubul de Speologie Bucovina Suceava – singurul din Moldova, Bucovina, Vrancea, zona se nord (si est) – ca in Ardeal, Banat, Crisana si Maramures sunt multe – la fel ca si celelalte cluburi de speologie din tara, are sedinta de club o data pe saptamana. In Suceava si in multe alte orase sedinta asta e joi. Unele au si in alte zile dar mai rar.

Deci se stie, e stabilit, joi seara ne vedem la club. Se discuta tura trecuta, se da raportul care pe unde a fost si ce a facut si se planifica turele viitoare si evenimentele nationale.

Fiecare club are patrimoiul sau de echipament colectiv, pe langa cel individual ce-l are fiecare.

Eu am inceput in ’90. La vremea aia nu aveam Petzl, Poignee. Faceam rapel cu optu’, uneori artizanal, blocatoare cu ce se nimerea, cine-si batea capul cu certificarile UIAA (theuiaa.org)? Corzile erau cum erau, nu facea nimeni testarile periodice.

Dar eram fericiti.

Imi aduc aminte ca prima mea salopeta am cumparat-o in Vitan, in targu’ de masini, era o salopeta BMW, smechera, cu multe aplicatii auto pe ea, cu fermoar in fata pe diagonala. Faceam senzatie cand o foloseam. Imi pare rau ca am dat-o.

Castile erau de miner, iluminatul la fel. Cand au aparut castile echipate electric m-am dezumflat total. Lumina era mult mai slaba si focalizata, vedeai mai nimic pe cand acetilena oferea imagine surround si ilumina mult mai puternic, basca echipamentul de firma este exorbitant de scump.

Deci prima mea sedinta speo, joi. Era inceput de septembrie.

Intru cu gasca in sala si ma asez. Adi, presedintele clubului, vine si-mi pune o hartie in fata – formularul de inscriere.

Zic eu:

- Nu ma inscriu ca peste o saptamana plec. Dar vin in vacante.

Zice:

-Unde pleci?

- La facultate,

- Unde?

- La Bucuresti.

- Pai, zice, mergi in Preoteasa si faci speologie cu CSER-ul (Clubul de Speologie Emil Racovita – Bucuresti ca mai e unul care se cheama la fel si la Cluj)

Ca Ica, presedintele de la CSER B a fost coleg de facultate cu Adi – a fost atunci o generatie frumoasa ce a scos multi lideri.

- Ok.

Zis si facut.

Dar pana atunci mai erau zece zile.

Dupa doua zile, sambata, ei mergeau in grotele de fractura tectonica de pe Tomnatic – tura de o zi – prima mea tura speo. N-am vazut in viata mea asa gasca super. Brusc, viata mea s-a schimat.

Tomaticul asta are o panta destul de abrupta, aproape 45 de grade, inierbata. La urcus ma tineau de maini doi vlajgani cat muntele, de-a stanga si de-a dreapta, unul imi facea conversatie ca sa uit dificultatea urcusului, altul il certa spunandu-i sa nu-mi mai voreasca ca sa nu-mi consum energia raspunzand.

In pestera am intrat pe rand facand ramonaj ca altfel nu se putea. Stateam in opozitie cu spatele pe un perete si picioarele pe altul si faceam nu mai stiu ce masuratori. Nu se putea cobori ca in jos se ingusta mult.

La coborare de pe Tomnatec am invatat tehnica de coborare cu fundu’n casca, asa ca pe derdelus sau prin rostogolire pe linia pantei, perpendicular pe curbele de nivel. N-avea nime’ chef sa coboare pe picioarele lui, era greu la gradul ala de inclinare.

Seara, inapoi spre gara, pe sosea, mergeau toti sincron tinandu-se de brat si cantand: “before, behind and triten, stop” – apoi iar opt pasi si tot asa.

In gara au gasit pepeni. Mancau fericiti, aerisiti, veseli, plini de viata si dadeau la toata lumea, inclusiv la mecanicul de tren, care, nus’ de ce, nu primea.

Dupa o saptamana – Cupa Proteus, Hunedoara – Cioclovina cu apa, concurs national, trei sau patru zile, nu mai stiu, Simeria, Ohaba Ponor, tabara de corturi, foc de tabara, de astea.

Cioclovina cu apa are vreo opt kilometri desfasurare, activ (zona cu apa), fosil (zona fara apa), tot asa.

Era concurs.

Eu am intrat dupa concurs, fara participare, facand echipa cu alti doi incepatori.

Cioclovina asta cu apa are in zona de intrare – inca vezi lumina de afara – o saritoare argiloasa de vreo cinci metri pe care n–ai cum s-o treci daca nu-i echipata. Faci rapel la intrare si mergi in sensul de curgere al apei – care apare abia mai incolo - sau blocatoare la iesire sau cazi daca vrei musai sa intri fara coarda dar de iesit n–ai cum iesi fara coarda CLAAAAR ca aluneci pe oriunde ai incerca sa urci.

Cand am intrat am coborat diferenta de nivel in rapel si organizatorii ne-au spus insistent sa nu ne intoarcem sa incercam sa iesim pe unde am intrat ca n-avem cum ca ei dezechipeaza si pleaca. Tabara era la opt kilometri mai incolo, la cealalta iesire, pe unde urma sa iesim noi.

Eh, am dus-o noi trei ce am dus-o asa ca incepatorii pana am inceput sa obosim. Eu tot trageam in fata ca berbecu’, ei tot trageau in spate. Din cauza diferentei de stil am inceput sa ne certam. Vroiam sa ies si nu gaseam iesirea. Nus’ cum am gasit o galerie in bucla pe acolo si tot aveam senzatii de deja-vu:

- Ma, da noi am mai trecut pe aici…

Pana m-a apucat isteria. Nu stiu ce faceam si ce ziceam, imi amintesc doar ca ii spuneam unuia din ei:

- Nu ai cum sa ma opresti!

El zice calm:

- Nu?

Si in secunda doi am intepenit si s-a lasat brusc linistea. M-a oprit instantaneu, m-a si potolit. Simplu, a suflat in flacara si mi-a stins lumina.

Lumina lui era stinsa demult. Celalalt facuse cale intoarsa pe galerii desi toate regulamentele spun sa nu faci niciodata asta, sa nu pleci niciodata singur basca fusese avertizat la intrare sa nu se intoarca.

Am ramas in cea mai adanca bezna ce traisem vreodata.

M-a lasat asa cateva minute si cand a vazut ca nu zic nici pas mi-a aprins lumina la loc.

Si atunci am avut cea mai evidenta senzatie de Fata Morgana din viata mea si cred ca si singura.

Stiam ca iesirea din pestera e aproape. Stiam ca tabara e la iesire. Stiam ca fac foc de tabara. Si in mintea mea era ca se aude zgomot de petrecere si rasete, auzeam clipocitul apei si tot spuneam:

- Auzi? Se aud voci din tabara, zgomot de distractie ca ei fac petrecere acum!

Eram convinsa.

Si din toate zgomotele alea de erau in mintea mea se aude clar si limpede o voce de om care abia acum imi revelau cat de ireale erau vocile ce mi se parea mie ca le aud si care erau, de fapt, clipocitul apei. Era Scut care venea sa ne salveze.

Eram la doar cativa metri de iesire si el nu putea intelege cum nu gaseam iesirea.

In mintea mea era ca daca eram sub pamant si vreau sa ies inseama ca tre’ sa inaintez in sus. Nu era asa ca mergea pamantul in jos, nu trebuia sa merg eu in sus, trebuia sa merg simplu, pe firul apei si gaseam ditamai iesirea, cat trei hambare puse in piramida unul peste altul dar in obsesia mea tot apucam pe un horn argilos ce cobora iar in curba.

Mai mare beleaua a fost ca Scut trebuia sa mearga dupa al treilea care deja parcursese aproape jumate de pestera in sens invers.

Ne-a dus Scut cei cativa metri ca sa ne arate iesirea si el s-a dus spre mijlocul pesterii injurand si blestemand ca toata lumea petrece si el nu.

Am aflat apoi ca dupa patru zile, la club, la raportul de tura, s-au distrat bine raportand toate peripetiile alea dar eu nu mai eram acolo. Eram deja-n Regie. Sau nu, eram in Preoteasa ca CSER-ul tot joi avea sedinta si eu ma inscriam la club, asa cum imi indicase Adi.

Pen’ ca tura la Cioclovia a inceput de la Suceava si s-a terminat la Bucuresti.

Dar pentru ca prima dragoste nu se uita niciodata, CSER-ul n–a fost nicicand ca Bucovina. Nici veselia, nici bucuria.

Erau toti sobri, distanti, reci, in frunte cu Ica, presedintele.

Am intrat in sala si am inghetat. Cand mi-a dat Ica hartia de inscriere, am intepenit. Ica imi zambea larg, cu gura pana la urechi, fortat. Nu va imaginati cum ingheata zambetul fortat al unui om sobru…

Si, colac peste pupaza, in noiembrie cand am fost la Speosport la Izvorul Muresului mi-a zis Adi ca l-a intrebat Ica daca eu vin de la el ca am scris in formularul de inscriere ca vin din Suceava si am fost in Cioclovina ;) (cu apa) …

Colegii din CSB S tat imi cantau:

“Hai sa-ti arat Cioclovina noaptea!
Din baldachin in baldachin,
Hai ca sa vezi ce rece-i apa
In luna lui april! ”

Ca eu am venit la Speosport inscrisa in echipa CSER B dar am stat in camera cu CSB S desi nu m-am inscris niciodata la ei (pe hartie) au fost intotdeauna clubul meu si-or ramane in veci ca multe ne leaga, spre exemplu cum m-a cules Adi de pe drumuri la ora unspe’ noaptea cand nu stiam unde merg – nici asta n-oi uita in veci, cat oi trai, si dupa.

Nici la Cupa Proteus nu am mai fost de atunci.

In vacanta de Craciun – ma duc acasa. Da ma duc intai la club si apoi la mama ca asa faceam mereu cand mergem la Suceava.

Dumi se uita in ochii mei si-mi zice:

- Stii unde facem revelionul?

- Nu.

- La tine-acasa.

- Ha?

Comentez? Nu.

Si au venit.

Pe la ora 21:00, cum se vine de revelion.

Fratele meu care stia treaba a pus-o pe mama intr-o camera cu televizorul, a strans mobilele din casa si a plecat. Nici in ziua de azi nu stiu unde a disparut vreo saptamana.

Au venit speologii, au facut chef. Casa – cu susu’n jos.

Vine dimineata, vine dupa-amiaza – speologii nu mai plecau. Mama turba da’ nu zicea nimic, numa’ fulgera din ochi si la fata – verde-albastra.

Au vazut-o speologii – s-au simtit. Ce-o fi fost in capu’ lor, habar n-am da’ s-au apucat sa faca curat in casa.

Eu ma uitam crucis – pe de-o parte mama, verde, roza, mov, albastra, pe de alta – speologii bateau covoare la mama in curte… Am trait s-o vad si pe asta… - ciudata-i viata de adult – abia ce-aveam optaspe’ ani…

Speologii au stat trei zile. Eu habar n-aveam c-asa-i scenariul.

Abia apoi am inteles eu ca ei au venit ca si cum ar merge la cabana – cu rucksacu’ de mancare, aveau ce manca, de dormit s-au descurcat ei, chefuiau, cadeau lati, iar chefuiau, iar cadeau lati – nu mai stiu cum a supravietuit mama.

Eu am avut noroc ca s-a terminat vacanta si-am plecat in lumea mea.

Beleaua a venit dupa trei luni jumate, de Paste. Iar vacanta, iar Suceava.

Merg la mama si intru in camera fratelui meu sa-mi cos hamul ca sa imi arate el cum ca el stia, cu cusatura de mana, triplata in x. Toti aveam echipamente artizanale, ori le faceau altii si le cumparam, ori le faceam chiar noi.

Mama, disperata! Nu mai stiu ce spunea da stiu ca a iesit circ mare.

Zic:

- Mama, nu stau sa ma cert cu tine, eu plec.

Eh, mai mare belea, mai mare circ.

Cum, necum, am plecat.

Ma duc la sora mea care locuia chiar in oras, in Suceava, casa mamei fiind langa Suceava, intr-un sat, la doi kilometri.

Am ajuns repede ca m-a luat un vecin de pe drum cu masina ca lumea din sat era omenoasa.

Ajung la sora mea – cum, necum, mama fusese mai iute de picior – era deja aici.

Zic – hait – iar belea, iar scandal…

Ma furisez usor pe usa ca nici nu intrasem bine si plec si de aici.

Se apropia de unspe’ noaptea…

Zic, no, amu’ care-i scenariu’?

Ca traiesc surprize, surprise cu premonitie…

Fac o recapitulare rapida in minte – pe cine stiu eu in Suceava?

La rude, nu, ca’s rude.

La prieteni nu, ca n-am, doar colegi de club dar nu prieteni ca de nu sedeam prin oras, nu m-apropiasem de lume.

Si-apuc sa merg asa pe strada, uimita, numa’ se miscau picioarele si eu nu stiam de ce.

Si-n mintea mea:

- Unde dorm eu noaptea asta???!!!... maxima uimire…

Si cum umlu eu asa pe strada, fara directie si fara sens, cu uimirea’ cap, pe strada pustie si luminata, vad doi oameni venind din sens opus.

Ok

Da’ cand se apropie, cine era?

Fix Adi, cu un coleg, nu de club, ceva de job de al lui, nu il stiam.

Si nici salut, nici nimic, ma-ntreaba din prima, punct ochit, punct lovit:

-Unde dormi noaptea asta?

Eu incep sa ma balbai, de stiam, i-as fi spus.

Nu ma lasa sa ma balbai mult si-mi zice:

- Hai sa dormi la noi in sufragerie!

Nici la asta n-am avut replica. Ce puteam sa spun? Aveam alternativa? Nu.

Si-ncep sa merg alaturi de Adi si de colegul lui cu care si-a continuat linistit conversatia.

Dupa putina vreme il vad pe Adi, cu coada ochiului, pufnind in ras.

In mintea mea, zic:

“no, ce-o avea? Chiar tata’ lumea tre’ sa fie ciudata’n noaptea asta…... ”

Adi se uita la mine si zice:

- Am uitat ca in sufragerie doarme Bazil cu prietena lui ca a zis ca vine in seara asta.

Bazil e un om de la club, crescut in Gura Humorului si stabilit in Bucuresti care, la fel ca si mine merea la Buni de Pasti si cand facea tranzit prin Suceava dormea la Adi ca sa aiba timp sa puna tara la cale.

Multe nu stiam eu atunci…

Ii spun lui Adi:

- O sa stau intr-un fotoliu, nu vreau sa deranjez…

Zice Adi:

- Lasa ca dormi cu Tatiana in dormitor.

Sa mai comentez? Nu-s in situatia.

Si intram in casa. Bazil sforaie de rupe peretii.

Se duce Adi, isi ia fiica de langa mama ei, o duce in alt dormitor si ma trimite sa dorm.

Am intepenit. Am dormit, ce puteam face?

Dar in veci n-o sa pot uita cum m-a adunat Adi de pe drum la unspe’ noaptea fix cand nu stiam unde merg si m-a dus sa dorm la el acasa ca tot mergeam si ma intream obsesiv: “Unde dorm eu noaptea asta? ” si apare Adi de niciunde si ma-ntreaba din prima: “Unde dormi noaptea asta? ”

Ca e Dumnezeu in cer si’n lume, in momente din astea se vede clar.

Eu n–aveam povesti din astea la mine acasa, nu mai vazusem asa ceva – cum? Te ia omu’ de pe strada, te duce sa dormi cu sotia lui dupa ce ia copilu’ de langa ea si toata lumea fericita…

Ei bine, da! Iata, se poate.

Dimineata la dejun, toata lumea fericita numa’ eu maxim jenata. In scurt timp am disparut. Nici nu prea ii stiam bine atunci. Abia mai apoi am inteles, dupa ani de zile de expeditii, ture si sedinte de club cum stau lucrurile, ca de multe ori sedintele de club de tin la Adi acasa, tot acolo se aduna echipamentele inainte de plecare prin munti si tot acolo se aduna gasca la intoarcerea din munti, inainte sa se raspandeasca la casele lor, ca sa manance o ciorba pe care o face cineva din club inainte sa ajunga gasca, asa cat numa sa se raceasca putin pana ajung oamenii.

Da, sunt oameni care traiesc asa, boemi idealisti, am invatat sa ii recunosc si sa ii onorez.

La tabara din vara vorbeam cu Tatiana despre noaptea aia si cat m-a marcat, mi-a spus, fara sa dea mare importanta ca se vedea clar ca se intamplase ceva. Zambeau suav amandoi…

Urmatoarele miracole din viata mea nu m-au mai prins nepregatita;) le-am putut primi mai usor, asa ca intr-un final am acceptat usor normalitatea miracolului cotidian pe care am inceput sa il cultiv.

Speologia predispune;)

O sa-mi mai amintesc doar intalnirea mea cu Podul Natural de la Ponoare unde ne-am dus sa cartam pestera Ponoare despre care noi stiam ca nu are harta, am plecat de la tabara de la Rapa Vanata, ne-a dus Adi pe scurtatura zi de vara pana sara pe poteci numa’ de el stiute pana la Pestera Ponoare si cand am ajuns acolo, am gasit sub podul natural o pancarda maaaaare, metalica, cu harta pesterii, detaliata, explicita, clara!

Ce conta? Am mai facut si noi o data harta dar n-a iesit cine stie ce, cred ca nu am luat azimuturile bine.

La iesirea din pestera era deja intuneric. Am facut bivuac in dolina de sub pod, in saci de dormit dar fara cort ca nu luasem din tabara ca sa nu caram prea mult.

Partea cool a fost dimineata cand turistii veniti sa vada Podul Natural de la Ponoare l-au gasit echipat cu speologi ce dormeau sub cerul liber, sub puzderie de stele – ce s-au dus… ce stiau ei ce-i aia viata….

Dumnezeule, ce vremuri…

---

VIZUALIZĂRI: 1004 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI