Încearcă să-ți găsești liniștea sufletească și vei fi fericit!

TIPĂREȘTE

Încerc să găsesc șirul gândurilor dar, de fiecare dată când am impresia că l-am prins bine, simt cum îmi scapă printre degete și gândurile o iau iar de-a valma prin mintea mea.

Sunt atât de multe lucrurile despre care aș vrea și aș putea să scriu. Desigur, în primul rând, despre sentimente. Pentru că sentimentele, bune sau rele, sunt cele care ne dictează viața…tot ceea ce facem, facem conduși de sentimente. Iubire sau ură, compasiune sau dispreț, mândrie sau modestie – toate sunt sentimente vinovate de acțiunile noastre zilnice. Aș putea să scriu despre oameni. Despre oamenii care ne influențează viața. Aș putea să scriu despre viață. Despre viața plină de urcușuri și coborâșuri, despre lupta de zi cu zi. Despre vise, speranțe, despre dureri, despre spaime, despre viață. Nu cumva mi-aș face mai mult rău? Nu cumva alții vor râde de mine?

Sunt un om sincer și încerc să spun lucrurilor pe nume, fără a minți sau a ataca pe cineva.

Rămăsesem cu periplul și aventurile prin zona Maramureșului aici.

Aveam totul pregătit gata de pus pe site-ul AFA. Urma și a doua zi și a treia zi, dar ceva s-a întâmplat, ceva m-a oprit ca să mai postez și continuarea. Am simțit o durere în suflet apăsătoare când am citit acel review ,,Amintiri și speranțe,, pe marginea căruia s-au făcut multe, poate prea multe dezbateri nu prea plăcute mie. De aceea m-am abținut a comenta în vreun fel, hotărând să rămân doar la aceste rânduri care nu știu nici pe acestea dacă trebuia sau nu să le postez.

Plecând cu mare regret din Maramureș am lăsat în urmă poate una din cele mai frumoase zone ale acestei lumi. Am lăsat în urmă peisaje de vis cu munți acoperiți de păduri verzi, râuri limpezi învolburate unduindu-se peste pietre sau căzând în mici cascade, dealuri pline de flori și livezi, dar nu ultimul rând oameni deosebiți, oameni harnici și pot spune cu inima pe inimă că am cunoscut și oameni fericiți. Da, simpli țărani cărora multora li s-ar părea oameni săraci sau necăjiți. Nu, eu nu am văzut așa ceva sau poate că știau să ascundă foarte bine acest lucru. Și totuși am stat lângă ei, am vorbit cu ei și nu se plângeau de nimic.

Am vorbit cu doamna Ileana, proprietara pensiunii la care m-am simțit ca în copilăria petrecută la bunici la țară. Singurul lucru care îl regreta era acela că soțul dumneaei nu a mai apucat să vadă corpul nou al pensiunii complet ridicat și dat în folosință, răpus fiind prea timpuriu. Însă a avut puterea de a merge mai departe cu greutăți, cu oftaturi, înecându-se probabil în lacrimi zile și nopți la rând. Dar acum era fericită că dusese la bun sfârșit ceva început cu ani în urmă împreună cu soțul dânsei. Era fericită fiindcă avea lângă dânsa două fiice minunate pe care se putea baza oricând. Era fericită atunci când un călător îi călca pragul, era fericită atunci când scotea pâinea frumos crescută și coaptă din cuptor sau când își privea grădina de legume și zarzavaturi înviorată de roua nescuturată. I-am văzut în fiecare zi afișat pe față, un zâmbet aparte care te făcea să stai de vorbă cu dânsa o zi întreagă.

Am fost într-o dimineață cu un băiat de cioban la cules de hribi pe munții împăduriți cu stejari. I-am văzut fericirea și bucuria în ochi arătându-mi mândru locurile numai de el știute și umblate atunci când își păștea turma de oi, hectarele împădurite ce-i aparțineau. Umbla printre stejari într-o liniște desăvârșită, parcă nevrând să deranjeze natura, trilul păsărilor sau frunzele căzute ale stejarilor. Deseori își ducea degetul la gură șoptindu-mi să nu fac zgomot, parcă nu cumva să întrerup lucrul naturii și odată cu el ivirea hribilor dintre frunze. Și Doamne câtă fericire i se citea în ochi atunci când zărea un hrib printre frunzele căzute ale stejarilor. Și înainte de a-l smulge pământului, îl atingea cu grijă parcă mângâindu-l, apoi îl smulgea ușor, îl ridica înspre razele soarelui ce pătrundeau printre frunzele verzi ale copacilor și spunea fericit sărutându-l:

,,- Țucă-l tata pe el! Ai vezi domnu’ Bogdan, aista-i omu’ și natura.

Asta-i de la Ăl de Sus și-i al nost’ și nu ni-l poate lua nimeni și-i destul pentru tăți..."

Și-apoi urca mai departe în sus către culme, cântând ușor o doină ciobănească de-mi îngheța sufletul. Și rămâneam în urma sa ascunzându-mă în spatele unui stejar înghițindu-mi lacrimile... ,,- Iată un om fericit!..."

Am fost cuprins de sentimente ce nu se pot așterne pe hârtie. Am realizat că încet, încet voi cădea pradă melancoliei, dorului de părinți parcă prea repede plecați, dorului după copilăria petrecută la țară la bunici unde am învățat să fiu țăran, român și nu în ultimul rând... om. Acolo la țară la bunici am fost învățat să citesc, să scriu, să cânt la vioară, să cresc animale și mai ales să respect oamenii. Acolo am învățat și am descoperit ce înseamnă de fapt fericirea și bucuria de a exista. Acolo ca și în Maramureș mi-am dat seama că a fi fericit nu înseamnă a avea averi, case cu nu știu câte etaje, mâncare din te miri ceri meniu-ri extravagante, piscine, ce mai, lux într-un cuvânt. Mulțumirea și fericirea o simți atunci când ieși dimineața plimbându-ți tălpile goale prin rouă.

Fericire este atunci când strângi cu grebla iarba de curând cosită sub acea mireasmă inconfundabilă. Fericire este atunci când mergi seara la stână și alături de ciobani, la lumina lemnelor ce trosnesc sub ceaunul cu lapte sau mămăligă asculți câteva doine până ce ți se împăienjănesc ochii de lacrimi, undeva în noapte târziu.

Fericire înseamnă să stai trântit pe-un pat de paie în livadă și sub cântecul greierilor să privești stelele căzătoare străbătând cerul înstelat.

De aceea, cât de curând am să renunț la concedii făcute peste graniță. Nu am nevoie de alt munte sau de altă cascadă din altă țară. Nu mai am nevoie de hotel cu șampon, feon sau all inclusiv la vreun hotel unde după 7 zile deja mi se făcuse dor de țară. De ce oare acolo unde era lux nu am putut sta mai mult, iar în Bucovina am mai luat 3 zile de sejur în plus, neputându-mă dezlipi de acele locuri? . Nu-mi mai trebuie piscină, nu mă mai încântă Austria, Maldive sau Punta Cana. Nu mai vreau să-mi fie dor de țară și de persoanele pe care le-am cunoscut.

Da, o să plec totuși în concediu, dar aici în România. Și nu ca să mai vizitez cine știe ce muzee sau alte obiective. Poate doar să merg la o mânăstire într-o Sfântă Duminică, să aprind câte-o lumânare celor dragi mie și ,,plecați,, și apoi să stau alături de oameni simpli, alături de țărani. Vreau să mă scol de cu dimineața să mă plimb desculț prin roua ierbii, să cosesc iarbă alături de țărani. Vreau să merg la o stână unde să stau alături de ciobani ascultându-le doinele. Vreau să stau culcat pe un pat de fân proaspăt cosit privind stelele, cântând la chitară fără ca cineva să mă privească ca și cum aș cerși.

Și încet, încet, să-mi las o lacrimă să se prelingă pe obraz și să spun...

Și cât se poate sunt totuși fericit și umil,

Chiar dacă ochii mi-au rămas de copil.

Tot aici am să mă întorc cât de curând...

P. S. :

"Omul nu este decît o trestie, cea mai plăpîndă din natură: dar este o trestie cugetătoare. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul încă ar fi mai presus decît ceea ce-l ucide, pentru că el ştie că moare".

Nu știu de-am să mai scriu…

Nu știu de-am să mai fiu…

Rog Web dacă se poate atașa această melodie. Mulțumesc anticipat!

trilulilu.ro/muzica-folk/ ... -acasa-demult-2

---

VIZUALIZĂRI: 2786 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI