Nemurire in abis

TIPĂREȘTE

Bunica mea, de ceva ani, e o umbră în străfundul înceţoşat al gândurilor celor care au cunoscut-o. În copilarie îi ziceam ,,mama’’. Acum e doar bunica de la Pietrosu... care dupa Paşti, în fiecare an, e prohodită cu popa la cimitir, locul acela trist şi mut în care urmaşii au aşezat-o alături de bunicu şi i-au răsădit nişte flori de stânjenel şi lăcrămioare. Are cruce, are gărduţ de sârmă curbată, sudat frumos, vopsit, şi aşezat aşa, cât să stea confortabil doi oameni la odihnă. Când mai trec pe acolo smulgându-mă mistuitoarei vieţi ticăloase, găsesc capete stinse de lumânări, cu ciucuri de ceară topită împrejur, aşa răsfirată leneş ca lava unui vulcan minuscul. Şi sub acel vulcan minuscul, adânc în pământul lăsat, e o emanaţie de energie care face ca toate florile şi toate buruienile de pe morminte să crească mai viguros decât oriunde.

Mai presus decât toate, bunica a fost doica ce m-a ţinut în braţe până am început să devin conştient de forţa umană de a mă ridica în două picioare şi de a mă îndepărta...

Şi-mi dădea bunica în copilărie dulceaţă de cireşe amare, zaharisită, căci nu avea lămâie să pună în ea şi nici benzoat de benzil de ăla bun... care ţine veşnic dulceaţa lichidă, şi-mi făcea turte coapte pe plită, oleacă crude şi zvârlite în grabă pe un fund de lemn. Aşa-mi plăcea mie, turte cu dulceaţă zaharisită.

Era o femeie zveltă, dar cumpătată la treburi. Astăzi s-ar spune că era atletică şi cu o mare capacitate de autocontrol. N-a făcut fitness niciodată, ci mişcarea ei era toată ziua una neoprită, ţesând paşi încoace şi-ncolo după reguli pe care numai ea le pricepea.

... În primul Razboi Mondial avea patru ani şi-mi povestea cum ruşii o luau în braţe şi o aruncau în sus şi-i ziceau ,,crasivaia devuşca’’; avea ochii albaştri ca cerul şi ştia să numere pe ruseşte până la patru: adin, dva, tri, cetire. Atâţia ani avea, atâta a învaţat şi ea să numere pe ruseşte. În timpul războiului rămăsese fără mamă şi îşi aducea aminte cum fusese tare bucuroasă la înmormântarea mamei sale, în candoarea ei, că era atât de multa lume la ei în ogradă... avea multe aduceri aminte din copilaria ei. Îşi aducea aminte şi de vechilul familiei boierului Sturdza care-i lega pe oamenii datornici de gât şi-i înjuga la plug. Şi ştia şi cântece vechi, cu rândunele care vin şi pleacă, cu badea care a plecat la oaste şi dus a fost.

De comunişti nu spunea niciodată nimic căci nu se cădea, dar bunicul, cam clonţos, ca un leu ce era, din când în când îi mai invoca pe americani ca pe oştile arhanghelului Mihail şi mai privea din când în când pământul în lung, acum luat de ,,coparativă’’ şi ofta supus statutului său de chiabur executat silit.

Gândirea bunicii era legată strâns de rodul dragostei ei cu bunicul: cei şase băieţi şi o fată, mama mea, născută în timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial. C-o noapte înainte de-a pleca pe front bunicul a iubit-o pe bunica ca-n romanul lui Camil Petrescu...

Şi de-aici, din acestă patimă pentru puii ei avea să coboare negura...

Cel mai mic dintre feciori a fugit cu o fată fără zestre şi mai mare de ani. Şi nici măcar nu era rândul lui la însurătoare. La acea vreme era o lege nescrisă a comunităţii rurale care trebuia respectată cu sfinţenie, iar baiatul cel mic şi răzvrătit o încălcase! Bunica a suferit o cădere, deopotrivă interioară, cât şi în faţa satului; aşa gândea ea. Şi acea cădere în comă, peste ani, avea să fie terenul potrivit pentru instalarea sclerozei în plăci şi a necruţătoarei boli de uitare a sinelui. Păcat că domnul Alzheimer ăla n-a avut altceva de făcut decât să mai descope şi el o nouă boală. Parcă nu erau destule pe pământ.

Ultimul deceniu din viaţă bunica l-a trăit într-un trup care se mişca singur, vivace, însă cu mişcări molcome tipice bătrânilor. Mintea ei... nu mai exista. Mama mea îi devenise mamă. Întreaga sa entitate interioară fusese ştearsă total şi ireversibil, progresiv. Ca un android din ăla din filmele SF în care vezi că sar scântei când roboţii ăia se împuşcă între ei cu lasere, aşa, din când în când, bunica avea sclipiri de aduceri aminte ale unor nume de demult, ale unor lucruri pe care cei din jur nici nu le apucaseră. Mătuşi şi moşi de-ai ei, se învârteau acum ca un carusel în al cărui centru se afla ea, fetiţa de patru ani. Atâta rămăsese din bunica.

... Şi-ntr-un final, la apelul pe care-l fac sfinţii în Rai citind condica de prezenţă în care Dumnezeu, sârguincios ca un expert contabil, îşi face adnotările de intrări-ieşiri zilnice, au văzut că ea lipsea nemotivat. Şi-atunci au chemat-o la ei... Avea 92 de ani.

... Aseară am ajuns acasă la ora şase.

Un actor, fără voia sa, mi-a adus aminte de bunica. Era contrariul ei.

ION, actorul, e un trup mort în care esenţa firii umane, distilată, purificată, detaşată, simte nepuntincios şi neverosimil chemarea sfinţilor în Rai. Lumina ochilor, ca un soare la crepuscul, făcea dovada neputinţei în faţa implacabilei sorţi. Destinul, croit după propria noastra libertate de a alege e dovada clară că noi nu stăpânim nimic, nici pe noi înşine. Cumpănirile noastre de când ne naştem şi zbaterile de a alege între ceva şi altceva ne sunt date să ne croim destinul. Alegem între tabară sau bunici, între liceu real sau uman, între tehnic sau social, între blond sau brunet, între departe sau aproape. Cu soarta e altceva, ea nu ne lasă nicio speranţă... oricum, ar fi aşa, iluzoriu, să ne imaginam că ştiinţele în general vor şti vreodată să controleze capriciile sorţii.

Ţânţari sau căpuşe, west nile, borelia, neborelia, n-are niciun sens să-l compătimim pe acest om, pe ION. El este deja un spirit, doar atât, o dovadă că ceea ce rămâne în amintirea colectivă este spiritul care cândva s-a întrupat printre noi.

Trupul său va fi şi el, mai devreme sau mai târziu, expus modest sau cu mare pompă la Teatru, va trece multă lume pe acolo, din care mulţi ca să de-a bine-n lumea în care meschin se cuibăresc, va fi apoi îngrădit frumos pe Aleea celebrităţilor. Şi-apoi un an sau doi, îi vor fi puse acolo, pe pietrele reci, coroane de flori. Eu îl voi păstra în minte pe ION, şi nu-i voi pune flori pe pietrele reci... .

... Mă uitam cum un reporter slab la minte şi la simţire, dar care poate o fi avut el ceva atestate acolo, de jurnalist, de expert în comunicare, analiză tranzacţională, persuasiune şi alte lălăieli de astea pompoase de tras de limbă, se tot chinuia să-l expună largului public holbat la sticla aia dreptunghiulară care ne este partener de închisoare în viaţa asta zăgăzuită, pe spiritul acela nebun de frumos, detaşat, demn şi împăcat cu soarta. În cele din urmă aceasta l-a convins că ea e şefa!

Şi-acel reporter, mic, din dorinţa de a umple emisiunea şi de a crea un moment emoţionant, de largă audienţă, i-a făcut cunoscut actorului că are zeci de mesaje de susţinere... ,,Sunt pe hârtie? Faceţi avioane din ele şi le-aruncaţi pe-aici prin salon! ’’

Mi-am amintit sublimul cântec al lui Şeicaru, de demult, ,,Actorul n-a murit... ’’

Şi nu va muri... !

E mort un trup fără spirit? sau e mort un spirit fără trup? Nu ştiu. Ştiu doar că amintirea e singura modalitate de a ne întoarce cu spatele, de a lăsa mult în urma moartea şi de a ne roti din când în când capul înapoi, rânjindu-i şi zicându-i: sîc!

Aşa, ca sa ne aflam în treabă...

...

Dacă aţi ajuns aici cu cititul, eu zic că aţi avut răbdare cu mine şi vă compatimesc pentru c-aţi luat asupra voastră tulburele mele gănduri. Şi o lacrimă neruşinată simt că vrea să se smulgă ochiului.

Şi vă mulţumesc.

CO. COS1410

11.05.2012

---

VIZUALIZĂRI: 1382 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI