În slujba Majestăţii Sale: spioana şefă de origine română

TIPĂREȘTE

În articolul dedicat Reginei Deşertului, şi am numit-o aici pe Gertrude Bell (vezi impresii), aminteam de „Bond. James Bond”. Comparaţia cu celebrul personaj al lui Jan Fleming este încă şi mai valabilă în cazul celei de-a doua eroine pe care doresc să v-o prezint, aflată şi ea „în slujba Majestăţii Sale” şi pe care născocitorul agentului 007 a gratulat-o cu epitetul de „marele boss peste spionii din lumea reală. ” Mai mult decât atât, se pare că el a folosit-o ca sursă de inspiraţie pentru Moneypenny, secretara devotată a lui M, şefa şi mai nou şeful lui Bond (ah, ce mult îmi place Ralph Fiennes!). Ipoteza, deşi neconfirmată, este totuşi suficient de plauzibilă, căci Fleming a fost coleg de serviciu (deşi în departamente diferite) cu stimata doamnă în cadrul aceleiaşi instituţii – Special Operations Executive (SOE) sau, mai pe româneşte spus, Serviciul de Operaţiuni Speciale.

E însă timpul să facem cunoştinţă cu protagonista acestui articol, Maria Vera Rosenberg, alias Vera Atkins (1908-2000).

La fel ca Gertrude Bell, Vera Atkins s-a remarcat în timpul unei conflagraţii mondiale, şi anume cea de-a doua. Şi ea a fost o personalitate puternică, dar mult mai misterioasă. Foarte puţine lucruri se ştiu cu privire la viaţa ei personală, în afara unor flirturi care nu s-au concretizat în căsătorii. Spre deosebire de „Lawrence al Arabiei în varianta feminină”, Vera nu a ţinut jurnale şi a compus scrisori numai atunci când a fost strict necesar. Nu a avut confidenţi şi şi-a ascuns cu atâta dibăcie fotografiile, încât pe net nu am găsit nimic... Şi totuşi numele Verei a fost mai insistent vehiculat decât cel al predecesoarei sale în ale spionajului. Şi asta din cauza interesului manifestat nu atât faţă de persoana ei, cât faţă de protejaţii şi mai ales protejatele sale. Despre ei au apărut cărţi şi s-au turnat filme la care Vera Atkins a lucrat în calitate de consultant, ferindu-se însă să dezvăluie mai mult decât era cazul. Şi cum o bună parte din documentele referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial sunt în continuare secretizate, viaţa Verei a rămas şi acum învăluită în mare măsură în mister.

La noi în ţară s-au publicat două cărţi care o au ca eroină: „Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial“, de William Stevenson (Ed. Polirom, 2014), şi „Secretele Verei Atkins. Povestea unei românce spion în al Doilea Război Mondial” de Sarah Helm (Ed. Litera, 2014). Li se adaugă mai multe articole pe internet, semn al unei oarecare preocupări în rândurile jurnaliştilor noştri, preocupare justificată – fără îndoială – de originile Verei.

România

Maria Vera Rosenberg s-a născut în 1908 la Galaţi pentru simplul motiv că, după propriile spuse, „ mama se afla acolo la acel moment. ” Tatăl Verei, Maximilian (Max) Rosenberg, se născuse la Kassel, în Germania, în anul 1874, cel mai mare din cei cinci copii (patru băieţi şi o fată) ai unui fermier şi negustor evreu prosper. Cei trei fraţi ai săi şi-au început cariera lucrând la firma de import-export din Kassel a tatălui lor. Max a plecat însă la Hamburg pentru a studia arhitectura. În 1892, când Hamburgul a fost devastat de o epidemie de holeră, a luat viaţa de la capăt şi, asemenea multor altor evrei din generaţia sa, a pornit spre Africa de Sud şi Cape Town, unde a fost luat sub aripa lui ocrotitoare de un om de afaceri potent pe nume Henry Atkins.

Bunicul pe linie maternă al Verei, Henry (anterior Heinrich şi înainte de aceasta Hirsch Zvi) Etkins, se născuseră la Gomel, în Ucraina actuală. Acest oraş izolat, situat lângă Cernobîl, la nord de Kiev, se afla în secolul XIX în inima zonei segregate în care evreii fuseseră forţaţi să trăiască de către ţari. Când, spre sfârşitul veacului, pogromurile s-au înmulţit, familia Etkins a început să migreze. Henry a plecat spre Odessa la sfârşitul anilor 1870. După o oprire la Londra, a ajuns la Cape Town, iar de acolo la Kimberley, unde s-a ocupat cu furnizarea de stâlpi de susţinere pentru minele de diamant. S-a întors cu soţia la Londra, unde în 1881, a venit pe lume Hilda, mama Verei. Henry a revenit însă curând în Cape Town şi şi-a sporit averea. S-a împrietenit cu Cecil Rhodes şi cu alţi pionieri ai afacerilor cu diamante, s-a ocupat cu exportul de pene de struţ, a achiziţionat Lace Diamond Mine şi a devenit unul dintre cei mai importanţi dezvoltatori imobiliari din Cape Town. La începutul noului secol reuşise să-şi şteargă rădăcinile ruseşti şi să treacă de acum drept englez autentic.

La vremea când tatăl Verei, Max Rosenberg, a ajuns în Africa de Sud, în ultimul deceniu al secolului XIX, Henry Atkins era un patron influent. Max s-a logodit cu fiica cea mai mare a lui Henry Atkins, Hilda, cetăţean britanic, iar căsătoria s-a oficiat la Londra în 1902. După aceea cuplul s-a întors în Africa de Sud, unde primul lor copil, Ralph, fratele cel mare al Verei, s-a născut în 1905. Războiul anglo-bur produsese însă o răsturnare de situaţie şi Max şi-a pierdut averea. Din cauza prăbuşirii preţurilor el nu şi-a mai putut recupera investiţiile şi a fost nevoit să părăsească Africa de Sud.

În timp ce Max se afla în Cape Town, doi din cei trei fraţi ai săi părăsiseră Kasselul şi porniseră o afacere de exploatare a lemnului din Bucovina, aflată la cea vreme la graniţa de est a Imperiului Austro-Ungar. S-au extins, deschizând gatere în România. Au exportat cheresteaua încărcând-o pe vase în porturile de pe Dunăre şi transportând-o apoi pe Marea Neagră către Rotterdam. Paul, mezinul familiei, a rămas la Kassel pentru a se ocupa de partea germană a afacerii. Treburile mergeau bine, aşa că cei doi fraţi l-au invitat pe Max să li se alăture. Max a venit în România şi a preluat agenţia de shipping de la Galaţi şi Constanţa. Aşa se face că mama Verei „s-a întâmplat” să se afle la Galaţi la momentul naşterii Verei.

La acea vreme Galaţiul avea o economie înfloritoare, lucru în mare parte datorat prosperei comunităţii evreieşti locale – în majoritate formată din mici negustori, printre care se strecuraseră însă şi evrei burghezi bogaţi care, neputând deţine, prin lege, pământ, îşi investeau banii în afaceri sau bănci. Evreii veniseră la Galaţi în secolul XIX din toate colţurile Europei pentru a scăpa de persecuţiile la care erau supuşi în Rusia şi alte părţi ale Europei de Est, în special în Polonia. La momentul venirii pe lume a Verei, Max Rosenberg îşi refăcea cu rapiditate averea pierdută în Africa de Sud şi curând şi-a deschis propria agenţie de shipping, prin intermediul căreia transporta cheresteaua tăiată în gaterele fraţilor săi. A început să contracteze noi împrumuturi pentru a construi şantiere navale la Galaţi şi Constanţa. Până în 1908, anul naşterii Verei, familia a putut adopta stilul colonial luxos care predomina la acea vreme în rândurile comunităţii de expatriaţi din România.

Antisemitismul, deşi nu atât de puternic la acel moment pentru a reprezenta o ameninţare pentru evreii bogaţi din România, era totuşi suficient de prevalent pentru a-l determina pe un om de talia lui Max Rosenberg să insiste asupra originilor sale germane, nu evreieşti. În epocă, a fi german însemna în România a te bucura de mare respect. Hilda, pe de altă parte, a început să dea de înţeles celor apropiaţi că ea nici nu era de fapt evreică.

În timp ce pentru evreii din România era aproape imposibil să achiziţioneze terenuri la începutul secolului XX, un evreu german bogat putea fi acceptat ca moşier în Austro-Ungaria. Prin urmare, Max a cumpărat o proprietate la Crasna – Krasno Illshi din actuala Ucraină. Achiziţionarea Crasnei a reprezentat probabil pentru el o încununare a vieţii. Devenise astfel boier – un proprietar de pământuri în stil feudal şi un nobil de facto. În 1914 el a fost însă chemat să lupte pentru ţara natală, Germania, soţia şi copiii petrecând toată perioada războiului la părinţii lui Max, la Köln.

Este greu de înţeles de ce ce tatăl Verei şi cei doi unchi ai ei au hotărât ca după Primul Război Mondial să revină în România. O bună parte din ceea ce realizaseră ei înainte de război fusese distrus – şantierele navale de pe Dunăre şi gaterele fuseseră rase de pe faţa pământului. Pentru Max, întoarcerea în România a însemnat să pornească iar de la zero, la aproape cincizeci de ani.

La cincisprezece ani Vera a fost trimisă în Elveţia, la una dintre cele mai exclusiviste şcoli terminale din Lausanne, Le Manoir, unde a deprins „lucrurile esenţiale” pentru educaţia unei fete de familie bună, precum pregătirea celui mai elegant dineu, fezandarea unui fazan ori aşternerea perfectă a patului cu lenjeria cea mai fină, şi şi-a perfecţionat engleza. Germana o vorbea oricum în familie şi desigur, ştia şi româneşte. A urmat apoi cursurile unei alte şcoli terminale, Montmorency, la Paris, unde s-a familiarizat cu limba şi civilizaţia franceză.

În 1932 Max Rosenberg a fost din nou nevoit să-şi declare falimentul şi să vândă moşia de la Crasna. Marea criză economică mondială contribuise la această situaţie nefericită, însă fraţii săi nu fuseseră afectaţi atât de tare şi o anumită doză de mister pluteşte asupra falimentului lui Max. Poate că acumulase, pur şi simplu, mai multe datorii decât fraţii săi şi-şi asumase mai multe riscuri. Între timp, se şi îmbolnăvise grav, motiv pentru care s-a internat la sanatoriul Purkersdorf din Pădurea Vieneză, unde a murit în toamna aceluiaşi an

Pe Valea Uzului de pe râul Trotuş unchii Verei îşi stabiliseră reşedinţa şi acolo construiseră în anii 1920 o fabrică de cherestea înfloritoare. La începutul anilor 1930, Valea Uzului a devenit pentru Vera a doua casă. Unchii ei organizau picnicuri extravagante, cu vânătoare, pescuit, jocuri de societate, mâncare, băutură şi dans, ocazii la care erau invitate persoane importante, printre care şi ambasadorului Germaniei la Bucureşti, contele Friedrich Werner von der Schulenburg, cu care e posibil ca Vera să fi avut o idilă. (Ulterior acesta avea să fie numit ambasador la Moscova. A fost executat după complotul eşuat din iulie 1944 împotriva lui Hitler). De la el Vera a obţinut informaţii de primă mîna despre atmosfera şi intrigile din cercurile înalte de la Berlin şi Moscova. Oricum însă, după pierderea Crasnei şi moartea lui Max orice perspectivă a unei căsătorii cu un bărbat de neam ieşise din discuţie.

Familia nu sărăcise însă cu totul. Mama Verei, Hilda, avea banii ei, dăruiţi de tată, Henry Atkins, bogatul om de afaceri sud-african, cu care a trimis-o pe Vera la Londra pentru a urma un curs de stenodactilografie la renumitul Triangle Secretarial College.

În mod surprinzător, Vera a rămas în Bucureşti după moartea tatălui ei, cu toate că şi-ar fi găsit uşor de lucru în capitala Angliei şi ar fi putut cere cetăţenia britanică, la fel ca fratele ei Guy; şi totuşi a ales să revină în România şi să rămână aici încă şase ani. A lucrat mai întâi ca secretară pe lângă reprezentantul polonez al unei mici companii americane de petrol, Vacuum Oil. Se simţea bine la Bucureşti, unde frecventa restaurantul Capşa şi barul Melody, juca golf şi bridge la club, asista la spectacole şi prelegeri şi se distra de minune.

Detaşarea Verei faţă de schimbările politice care aveau loc în acei ani pare ireală. În 1935 rudele ei din Germania căzuseră sub incidenţa Legilor rasiale de la Nürnberg, potrivit cărora numai persoanele „de origine germană sau cu sânge german” putea fi cetăţeni ai Reichului. Unchii Verei, care rămăseseră şi ei în România, nu-şi mai puteau exporta produsele către propria firmă din Köln. Poate că Vera a ignorat iniţial glumele făcute pe seama evreilor, care circulau până şi în cercurile cele mai elevate. Dar, pe măsura trecerii timpului, i-ar fi fost cu neputinţă să ignore demonstraţiile în masă organizate la Bucureşti în sprijinul Gărzii de Fier.

Totuşi în cercul privilegiat în care se învârtea asemenea ameninţări păreau încă îndepărtate. Vera se simţea în largul ei în lumea interbelică frenetică şi cosmopolită a Bucureştiului. Se bucura de sprijinul unor protectori influenţi, precum Bill Rogers, decanul comunităţii de expatriaţi. A cunoscut persoane interesante şi influente. Erau oameni de afaceri, diplomaţi sau jurnalişti şi o bună parte din ei şi spioni. Printre aceştia se număra ataşatul comercial de pe lângă ambasada britanică şi totodată angajat al MI6, Leslie Humphreys. Montague „Monty” Chidson, un alt spion al MI6 la Bucureşti, era un şi el un admirator fervent al Verei. În acelaşi timp, putem însă presupune pe drept temei că relaţiile Verei cu lumea spionajului depăşiseră sfera socială şi ar fi putut constitui chiar motivul principal pentru decizia ei de a rămâne în România în anii 1930. În 1934, la vârsta de douăzeci şi şase de ani, ea şi-a găsit o slujbă cu mai mari responsabilităţi, în calitate de „corespondent străin” pentru Pallas Oil Company, unde îndeplinea sarcini de interpret şi de negociere preliminară cu clienţii străini. Jobul i-a oferit Verei acces la informaţii utile cu privire la industria petrolieră şi implica deplasări frecvente, fapt care i-a permis să îi ofere lui Humphreys bârfe picante. La acel moment, Humphreys se ocupa cu furnizarea către Departamentul Comerţului de la Londra de date secrete referitoare la politica economică a Germaniei în regiune, de cel mai mare interes în acest sens fiind poziţia Germaniei faţă de rezervele importante de petrol ale României.

În plus, spionajul în favoarea Angliei era deja o tradiţie în familiile Rosenberg şi Atkins. Henry Atkins, un patriot britanic de nădejde şi o figură proeminentă în Cape Town, ar fi fost un personaj util pentru orice ofiţer de spionaj din Albion. Se poate ca şi tatăl Verei să se fi pus în slujba britanicilor în anii petrecuţi în Africa de Sud.

Totuşi, în 1937 Vera şi mama ei au decis că venise vremea să plece din România şi în octombrie au ajuns la Londra.

Londra

Primii trei ani petrecuţi de Vera în Anglia au fost dificili. Spre deosebire de mama şi de fraţii ei, ea nu avea dreptul la cetăţenia britanică, fiind născută în România, şi unul din primele lucruri pe care le-a făcut la sosirea la Londra a fost să se prezinte la o secţie de poliţie pentru a obţine certificatul de înregistrare ca cetăţean străin. Şi şi-a luat numele de fată al mamei – Atkins –, în încercarea de a-şi ascunde originile evreieşti. De menţionat că abia în februarie 1944 a reuşit să obţină cetăţenia britanică.

Marea Britanie nu a declarat război României decât pe 7 decembrie 1941, aşa încât până la acea dată refugiaţii români nu au fost consideraţi duşmani străini. Vera ştia însă că originile germane îi vor aduce necazuri. Nu putea lucra din cauza restricţiilor impuse angajărilor de personal străin. Surprinzător, având în vedere statutul ei de cetăţean străin, Vera îşi dorea în continuare să călătorească şi a făcut mai multe excursii în Elveţia, „la schi”, unde l-a cunoscut pe Dick Ketton-Cremer, cu care a avut o idilă, nici ea concretizată, căci Dick avea să se înroleze în RAF şi să moară în luptă în 1941.

În februarie 1941 Vera a fost chemată la un interviu la SOE şi a primit imediat slujba. Deşi, după propriile declaraţii, primise „din senin o scrisorică anodină” conţinând invitaţia, în fapt fusese recomandată de mai mulţi prieteni, printre care Leslie Humphreys.

SOE

Sericiul de Operaţiuni Speciale britanic (SOE) a fost creat în toiul panicii din iulie 1940, când înaintarea lui Hitler în Europa părea de neoprit. În luna aprilie a acelui an, germanii lansaseră atacuri asupra Danemarcei şi Norvegiei iar în mai traversaseră Ţările de Jos şi pătrunseseră în Franţa, silind armatele britanice şi belgiene să se retragă la Dunkerque. Era imposibil de previzionat cât timp le va lua britanicilor şi aliaţilor lor să adune forţele necesare pentru recucerirea Europei. Pentru a oferi însă o ripostă imediată, la iniţiativă lui Winston Churchill, adept al războiului de gherilă, s-a înfiinţat SOE. SOE urma să poarte un război secret: să construiască şi să organizeze o armată de rezistenţă alcătuită din popoarele din ţările ocupate de nazişti. Vestea apariţiei SOE a fost privită cu ranchiună şi gelozie de către profesioniştii din agenţiile secrete rivale, în special din MI6, Serviciul de Informaţii Externe.

Fără a dispune de sprijin logistic şi beneficiind doar de aportul a câtorva specialişti cu experienţă, SOE a pornit să recruteze oameni, căutând să atragă în rândurile personalului angajaţi din City şi din mediul afacerilor internaţionale, care au organizat apoi SOE pe secţii corespunzătoare ţărilor respective, acoperind Europa, Orientul Mijlociu, Balcanii şi Iugoslavia. Unul după altul, şefii acestor secţii au început să recruteze agenţi – oricine capabil, în primul rând, să vorbească fluent limba ţării în care urma să opereze şi, în al doilea rând, suficient de curajos pentru a duce la îndeplinire sarcina trasată de Churchill, aceea de a „arunca Europa în flăcări”.

În februarie 1941, când Vera a fost chemată la interviu, SOE încă se mai zbătea să îşi înceapă activitatea propriu-zisă. Trecuse aproape un an de la ocuparea Franţei şi nouă luni de la înfiinţarea SOE, însă încercările de a lansa un război secret pe teritoriul Franţei păreau să nu fi înaintat prea mult. Nici un agent secret britanic nu fusese deocamdată infiltrat cu succes în Franţa şi punţile de legătură cu această ţară păreau complet tăiate. SOE nu dispunea nici măcar de informaţii demne de încredere cu privire la dimensiunile sau forţa unei mişcări de rezistenţă franceze. Generalul de Gaulle îşi formase guvernul în exil la Londra iar Franţa Liberă era în continuare în mare măsură izolată de continent. Aşa se face că în primăvara anului 1941 prioritatea numărul unu a SOE era aceea de a trimite agenţi britanici pe teren. Potenţialul unei insurgenţe civile putea fi evaluat numai de către oameni special antrenaţi şi aflaţi la faţa locului, şi odată ce aceşti oameni începeau să îşi organizeze celulele de gherilă, se putea trece la paraşutarea de arme şi provizii către luptătorii din Rezistenţa Franceză. Spre sfârşitul războiului, Vera avea să joace un rol crucial în aducerea acelor agenţi în spatele liniilor inamice, însă la momentul înrolării sale în SOE, în aprilie 1941, nici ea, şi nici majoritatea colegilor săi nu cunoşteau prea multe despre îndatoririle lor ori despre modul în care acest război secret avea să fie declanşat.

În aprilie 1941 Vera a intrat în rândurile SOE ca secretară a lui Buckmaster, şeful Direcţiei „F” (Franţa), însă curând a căpătat sarcini administrativ-organizatorice mult mai importante, fiind încadrată ca ofiţer de stat major cu rang inferior, iar spre sfârşitul războiului a devenit, după cum s-a exprimat un coleg cu rang superior, „cu adevărat cea mai puterică personalitate din cadrul SOE. ” Nu a lucrat niciodată pe teren, ci a coordonat pregătirea a peste 400 de agenţi secreţi – bărbaţi şi femei – paraşutaţi în Franţa. Cunoştea fiecare misiune secretă în parte, se ocupa de fiecare agent de teren şi era singura responsabilă de problemele personale ale fiecăruia dintre „prietenii” ei, aşa cum îi numea. Pe majoritatea îi conducea ea însăşi la aerodrom atunci când plecau în misiune. Întreţinea relaţii foarte strânse cu agenţii femei, „fetele” sale. Oamenii ei, sabotori şi spioni, au fost trimişi în puncte cheie, au aruncat în aer poduri, depozite cu arme, aerodromuri şi au avut un aport decisiv în descifrarea maşinii Enigma şi în planificarea debarcării în Normandia.

Îndatoririle ei începeau din faza de recrutare, care consta dintr-un interviu de preselecţie unde Vera se baza în primul rând pe propria intuiţie, după care MI5 finaliza cercetarea dosarului. Mulţi recruţi erau francezi, alţii aveau cel puţin un părinte francez de origine şi cei mai mulţi primiseră o educaţie cosmopolită. Erau duşi apoi pentru primele trei săptămâni de evaluare şi antrenament la Wanborough Manor, în apropiere de Guilford, şi pe urmă pentru un stagiu paramilitar intensiv – explozibili, urmărire şi ucidere tăcută – de până la cinci săptămâni în Highlands, ţinuturile înalte din vestul Scoţiei. Tot acolo agenţii erau instruiţi în tehnici de distrugere şi deveneau – după propriile spuse – la fel de familiarizaţi cu explozibilii din plastic precum erau cu untul. După care urmau exerciţiile de paraşutare pe aerodromul de la Ringway, de lângă Manchester. Pe tot parcursul acestor prime etape de instruire, agenţilor li se spunea că urmează un program obişnuit de pregătire pentru trupele de comando şi mulţi dintre ei încă nu ştiau ce îi aşteaptă. Şi abia la Beaulieu, în districtul New Forest, unde începeau, în fine, să deprindă arta muncii în clandestinitate – folosire de şafări (intermediari inocenţi), boîtes-aux-lettres („cutii de scrisori”, locuri în care se puteau lăsa în siguranţă mesaje), precum şi învăţarea elementelor de bază ale codului Morse –, înţelegeau cumva natura exactă a muncii lor.

Deşi Vera nu vizita decât rareori taberele de antrenament, primea regulat rapoarte din partea instructorilor şi se interesa cu precădere de stadiul pregătirii femeilor recrutate. La începtul anului 1942, colonelul Colin Gubbins – „M”, şeful operaţiunilor militare din SOE – a obţinut (neoficial) din partea lui Churchill şi a Cabinetului de Război autorizaţia de a trimite femei în spatele liniilor frontului. Militar de carieră, decorat cu Crucea Militară în Primul Război Mondial, Gubbins era cunoscut printre colegi drept un „entuziast” şi un om care nu vedea niciun motiv pentru care femeile să nu poată îndeplini munca de agent secret la fel de bine ca bărbaţii, în special ca operatoare de transmisiuni sau curieri. Cu toate că SOE angajase deja zeci de femei – majoritatea ca dactilografe, şoferiţe şi funcţionare –, personalul feminin din cadrul forţelor terestre, navale şi aeriene fusese împiedicat să se implice în lupta armată. Statutele celor trei servicii nu prevedeau, pur şi simplu, posibilitatea înarmării femeilor, şi prin urmare nu acordau autoritatea legală pentru desfăşurarea de către acestea a unor activităţi de gherilă precum cele avute în vedere la SOE. Mai mult decât atât, femeile agent urmau să beneficieze pe teren de mai puţină protecţie legală decât bărbaţii. Convenţia de la Geneva din 1929 şi Convenţia de la Haga din 1907 cu privire la Războiul Terestru, principalele instrumente legale care ofereau protecţie prizonierilor de război, nu conţineau reglementări legate de protejarea femeilor, femeile nefiind considerate posibile combatante.

Gubbins a găsit o „portiţă legală”, şi anume înscrierea femeilor agent în Asociaţia Voluntarelor Călare Specializate în Acordarea Primului Ajutor (FANY), o organizaţie civilă care nu se supunea regulamentelor militare, aşa încât desfăşurarea de agenţi înarmaţi ai săi nu contravenea nici unui statut. Nici Ministerul de Război şi nici oricare alt departament guvernamental nu îşi asuma oficial responsabilitatea pentru aceste femei, şi chiar şi FANY, care le oferea „acoperirea”, nu le considera pe membrele SOE decât nişte „purtătoare ale insignei FANY”, fără a le putea asigura, de exemplu, pensii sau asistenţă socială.

Operaţiunile pe teren ale SOE au fost organizate în jurul unui sistem de circuite sau reţele, fiecare acoperind un sector specific din Franţa. Circuitele erau structurate în jurul a trei figuri centrale – un organizator, un curier şi un operator de transmisiuni sau radiotelegrafist –, cu toţii recrutaţi şi antrenaţi de obicei în Marea Britanie.

Un an mai târziu, Secţia F a reuşit să trimită unsprezece femei în spatele liniilor frontului, majoritatea sub supravegherea Verei, şi fiecare în parte, considera ea, justifica încrederea ce îi fusese acordată.

Dezastrul

În 1943 căderea mai multor circuite şi subcircuite a pus sub semnul întrebării competenţa lui Buckmaster, şeful Secţiei F, şi a Verei, precum şi loialitatea unor agenţi, suspectaţi de a fi jucat pe ambele fronturi. În mai multe cazuri, agenţii paraşutaţi în Franţa au fost aşteptaţi la faţa locului de trupe germane, arestaţi şi duşi la Paris iar de acolo în lagăre de concentrare. Peste 100 de agenţi (118, mai precis, după unele surse), dintre care 16 femei, au fost daţi astfel dispăruţi.

A fost vorba în primul rând de membrii circuitului şi subcircuitelor Prosper, avându-l drept organizator pe Francis Suttill. Operatorul său radio, Gilbert Norman (alias Archambaud), transmisese un mesaj către Londra omiţând al doilea cod (de rezervă), ceea ce ar fi trebuit să-i dea de bănuit lui Buckmaster. Buckmaster a ignorat şi mesajele lui Jacques (Jacques Weil), operatorul subcircuitului Jonglerul, care avertiza asupra capturării agenţilor Prosper, ca şi pe cele ale Sonjei (Sonia Olschanesky, logodnica lui Jacques), care îi anunţa pe londonezi că Madeleine (Noor Inayat Khan), operator al subcircuitului Cinema, căzuse în mâinile duşmanului. Deşi Vera nu ştia de existenţa Sonjiei (pe care o confunda cu Noor Inayat), o agentă recrutată pe plan local în Franţa, şi prin urmare Buckmaster era unicul vinovat, asta nu a ferit-o de acuze. Se pare totuşi că, cel puţin parţial, omul care a contribuit prin jocul său dublu la căderea circuitului Prosper a fost Gilbert Déricourt (Gilbert), pilotul SOE, despre care nu se ştie însă dacă a fost doar un trădător, pur şi simplu, sau lucra pentru MI6, fără ştirea SOE, în scopul inducerii în eroare a germanilor cu privire la viitoarea debarcare în Normandia. Oricum, ancheta derulată după război nu a arătat cu degetul spre niciun vinovat iar în istoria oficială a SOE concluzia trasă a fost aceea că erorile comise de Buckmaster şi alţii s-au datorat unor informaţii greşite, şi nu unei conspiraţii.

Abia spre sfârşitul războiului Vera avea să afle şi de succesul naziştilor în aşa-numitul „Funkspiel” (jocul radio), prin care operatorii lor au pus mâna pe codurile secrete ale agenţilor britanici şi, dându-se drept ei, au furnizat Londrei informaţii eronate, conducându-i pe piste greşite. În acest fel au căzut reţelele de spionaj britanic din Olanda şi Belgia, ai căror operatori fuseseră capturaţi de Abwehr, numai că şefii secţiilor N (Olanda) şi B (Belgia) nu şi-au informat omologii de la celelalte secţii, fie din cauza rivalităţilor interdepartamentale, fie din incompetenţă. Dacă s-ar fi aflat în posesia acestor informaţii, poate că Buckmaster şi Vera însăşi ar fi fost mai circumspecţi.

Oricum, ulterior Vera avea să nege cu vehemenţă orice posibilă greşeală personală, fapt care nu a împiedicat-o să pornească o cruciadă personală, mânată fiind – poate – de un sentiment ascuns de culpabilitate.

În căutarea agenţilor SOE daţi dispăruţi

La sfârşitul anului 1945 SOE a fost desfiinţat, însă în anul următor Vera a fost angajată ca ofiţer de stat major la Women’s Auxiliary Air Force din cadrul MI6. După ce a primit cetăţenia britanică (1944), a mers mai întâi în Franţa şi apoi în Germania, pornind, aproape de una singură, pe urmele celor 51 de agenţi (din cei 118 daţi dispăruţi) a căror soartă rămăsese necunoscută, 14 dintre ei fiind „fetele” ei. După ce a depăşit faza iniţială, când White Hall i-a refuzat sprijinul, a fost detaşată la Bad Oeynhausen, pe lângă procurorul general ce ancheta crimele de război. Intenţia Verei era aceea de a descoperi ce se întâmplase cu agenţii căzuţi în mâinile naziştilor şi a furniza familiilor date concrete legate de locul unde aceştia îşi găsiseră moartea.

A ajuns astfel în lagărele de concentrare de la Natzweiler, Ravensbrück şi Dachau, a interogat zeci de persoane care se aflaseră acolo fie ca prizonieri, fie ca angajaţi, şi a ajutat la demascarea multor criminali de război. A aflat cum muriseră toate cele 14 agente şi a obţinut pentru ele recunoaşterea meritelor prin decernarea postumă a unor medalii şi ridicarea unor plăci memoriale în locurile unde fuseseră executate. Informaţiile obţinute de ea au stat la baza mai multor condamnări în celebrul proces de la Nürnberg. Timp de aproape doi ani a lucrat cu o tenacitate extraordinară pentru aflarea adevărului.

După

În 1947, după mai bine de zece ani „în serviciul activ”, Vera s-a retras din rândurile serviciilor secrete britanice. S-a angajat la UNESCO, unde a devenit în scurt timp director al Biroului pentru Schimburi Culturale şi Vizite Educaţionale. A ieşit la pensie în 1961 şi s-a stabilit în satul Winchelsea din East Sussex, unde a şi murit în 2000, la vârsta de 92 de ani. Francezii au decorat-o în 1948 cu Croix de Guerre şi în 1995 cu Légion d’Honneur. Spre deosebire de ei, britanicii au aşteptat până în 1997 pentru a-i atribui titlul de Comandor al Ordinului Imperial Brtitanic.

O discreţie absolută a înconjurat-o toată viaţa. Puţini au ştiut cine este cu adevărat. Nu i-a placut prim planul. Unchiul ei Siegfried este cel care, în memoriile sale (nepublicate) a oferit majoritatea datelor despre copilăria şi tinereţea petrecute de Vera în România. A refuzat să dea interviuri, să fie personaj în cărţi de istorie sau în filme. În anii 1950 a colaborat totuşi în calitate de consultant la turnarea unor filme: „Odette” (despre agenta Odette Sansom) şi „Carve Her Name with Pride” (ecranizarea biografiei unei alte agente – Violette Szabo). A ajutat-o de asemenea pe Jean Overton Fuller la scrierea cărţii „Madelaine”, bazată pe viaţa lui Noor Inayat Khan.

Abia după moartea ei, cărţile lui William Stevenson şi Sarah Helm au aruncat puţină lumină asupra celei considerată a fi cea mai importantă femeie spion în al Doilea Război Mondial. Cum însă, aşa cum am arătat, Vera Atkins a fost o femeie extrem de misterioasă şi, pe de altă parte, unele documente legate de evenimente tulburi din perioada marii conflagraţii rămân şi acum secretizate, cine ştie ce surprize ne vor dezvălui pe viitor cercetătorii...

---

VIZUALIZĂRI: 1161 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI