O zi de turism la Hanoi

TIPĂREȘTE

Aveam bănuiala că, atunci când anii omului se adună la bătrânețe, de undeva de sus, îi sunt trimise bolile, tocmai pentru a i se face tânjală de viață. Nu la fel stau lucrurile aici, în holul Hotelului Hanoi, în care grupurile de vârsta a treia din Europa de Vest, zburdă cu vioiciune dintr-un capăt în altul al Vietnamului sfidând parcă și gravitatea, una din legile fundamentale ale universului. Buna dispoziție, glumele, costumația ușor excentrică, cocktailurile care se consumă în restaurantul hotelului și un gen de nonșalanță primăvărateca, ma fac să asist la un nou program genetic al omenirii, când bucuriile unei vieți îndestulate își produc efectele într-o eră nouă a existenței. Probabil că dacă ar fi întrebați dacă se consideră în etate, ar răspunde că, pur și simplu, sunt doar într-o nouă etapă a vieții. Poate că alții ar fi mai direcți și mi-ar aminti cât de important este să mergi constant la controale medicale, la medicul de familie, să te gândești la regimul alimentar, recreere fără excese etc. În sfârșit, alții, mai politically correct, mi-ar răspunde că asta înseamnă ca politicienii unei țări să aibă drept prioritate omul ci nu pe ei înșiși... suficient sa-mi amintesc că sunt companii ca Saga sau Seniors, care le asigură excursii prin jurul lumii, cu sub 40% la sută din costul real... asta e domnilor, toți ne agățăm de firul alb al vieții, un firicel numit speranță...

Suntem toți în Țară Dragonului Zburător, în care fiii dragonului și nepoții lui Dumnezeu, așa cum se autointitulează vietnamezii, par la prima vedere o cultură tipică unui ținut în care crește orezul, o țară ce apare ochiului, pe harta lumii, ca și un băț la capetele căruia atârnă câte un coș de orez. Mie însumi, Vietnamul mi se configura ca un imens câmp de luptă, în care oameni mici, cu pălării albe și cu mișcări de nălucă, apar și dispar pe niște străzi înghesuite în care greu poți identifica un chip la lumina zilei. Explorările zilnice prin periferiile Hanoiului, dar și întâlnirea de azi cu Huan, un tânăr ghid, cu un umor duios, gen Bourville, ne oferă o perspectivă mult mai nuanțată a poporului vietnamez.

Cu seninătate naturală, anunță noul grup, de-abia închegat, de city-break, că de când cu emanciparea femeii în Vietnam, viața lui a devenit foarte grea, fiindcă toate soțiile vietnameze vor să fie de-asupra bărbatului și că acestea au tendințe prea dominante. Râsul sănătos al celor patruzeci de turiști, dominat de europeni, coagulează repede grupul și apucăm să facem cunoștință; fondul sonor este dominat de soțiile rusoaice din familiile mixte venite din Mexic, Peru, Canada și SUA; cunosc o familie malaezo-olandeză, care, în câteva minute, îmi povestește cum s-au cunoscut și cât de bună este rețeta lor de câine; o familie mare, din Mexic, având o fiică drept translator, îmi vorbește de Universitatea de Vest, din Timișoara, unde chiar, ea, translatoarea, și-a luat un masterat în economie; în sfârșit, mai apuc să cunosc un întreg clan, venit din Malaezia, în care un patron mai mic decât vietnamezii, i-a adus pe toți doisprezece într-un periplu vietnamez; vine și rândul meu, un român ce trebuie să-l care-n spate, în jurul lumii, pe temutul Dracula, un personaj ce depășește toate limitele imaginației, în acest colțișor de lume, unde numai asemănarea cu Dragonul cel Rău poate explica valul de întrebări la care trebuie să răspund...

Oarecum atipic, Huan ne întreabă ce vrem să știm înainte de a vizita cu adevărat Vietnamul. După ce trecem prin perioada ocupației chineze, japoneze, franceze sau americane, Huan se apropie, așa cum mă așteptam, de esența spirituală și mitică a propriului popor. Ni se spune că ființa lor națională datează de acum patru mii de ani, când un dragon și un înger ar fi creat prima pereche de vietnamezi; că, pentru ei, dragonul care va apărea în diverse reprezentații pe la templele pe care le vom vizita, este adevăratul lor protector divin, în formă de S, care reprezintă, prin cele patru capete, norii cerești, ploaia, tunetul și trăsnetul; vietnamezii cred că morții trăiesc, în continuare, alături de ei și că faptele acestora, din timpul vieții, se răsfrâng, în mod direct, asupra urmașilor, motiv pentru care fiecare om trebuie să fie discret, modest și cumpătat, pe durata vieții sale pământene; că fiecare casă din Vietnam are un altar, în care se aduc ofrande sub formă de fructe, daruri și imitații colorate de motorete, mașini sau bancnote, celor trecuți în veșnicie; că, atunci când este lună plină, strămoșii de pe celălalt tărâm, unde vor sta, pentru ca apoi să revină pe pământ, preț de două generații, pot fi consultați de membrii familiei în privința marilor decizii ce urmează a le lua; că, tradițiile lor sunt păstrate de breslașii din sate, care au grijă ca fiecare casă să aibă la ușă un un dragon roșu și să-și planteze un arbore de bambus, care poartă noroc, un plic cu bani vopsiți tot în roșu, într-un număr impar, care să fie înmânat copiilor pentru a goni spiritele rele; mai aflăm cum, toate căsătoriile sunt negociate de părinți, că mirii nu se ating pe durata celor șase luni de logodnă și că, în noaptea nunții, mama soacră se unge cu miere pe piept, miere pe care viitoarea noră trebuie să o lingă, pentru a simți dulceața unei noi mame, alături de care se va muta, în casa ginerelui...

Pe fondul mitologic indus de Juan și pe forfota unei mulțimi neastâmpărate din străzile haotice ale capitalei vietnameze, clădirea Operei Franceze, un amestec cam strident între neoclasic și gotic, apare mai degrabă ca o amenințare peste lumea liliputană ce domină centrul, ca un avertisment istoric peste voalul de liniște ce s-a lăsat deasupra Vietnamului, după plecarea ultimilor ocupanți americani..

Poposim la Mausoleul în jurul căruia bate inima fiecărui vietnamez..liniștea încordată de la Mausoleul marelui Ho Shi Min, controalele cam caustice și neprietenoase ale polițiștilor încruntați, lăsarea aparatelor foto la intrare și obligația de a vorbi doar în șoaptă, ne amintește că suntem într-o țară, unde reflexele comunismului încă nu au dispărut..simți muțenia nesfârșită a cerului, la granița cu infernul, atunci când pătrunzi în incinta mausoleului, în care sarcofagul Marelui Lider, parcă transmite un mesaj ferm către lume, atunci când, un mănunchi de raze palide pătrund prin ferestre către vizitatorii cu ochii ațintiți spre albul imaculat al acestuia.. aflăm din broșură, că, rămășițele pământești ale lui Ho Shi Min, se păstrează șase luni la Moscova, pentru a nu se deteriora.. ce se va întâmpla atunci când prietenii ruși își vor aminti de obiceiul lor istoric de a nu mai returna bunurile o dată luate, mă întreb eu în șoaptă..

Având o bază de date atât de solidă, ești tentat să vezi cu alți ochi această națiune, pe cât de simplă, pe atât de sofisticată, în privința trăirilor sufletești și a modului în în care își celebrează eroii… ajungem, din vorbă-n vorbă, chiar în inima Hanoiului, în fața Lacului Hoan Kiem, a cărui legendă spune că, un rege, pe nume Le Loi, a cărui prieten a scos o bară metalică din apele-i sclipitoare, în timp ce pescuia... apoi regele i-a cerut bara prietenului pentru a o transforma într-o sabie, când, surpriză! Pe sabie au apărut cuvintele magice: “în armonie cu cerul”. Dându-și seama că este un dar ceresc, regele a folosit sabia în bătăliile cu vrășmașii cotropitori, până când, într-o zi, aflat în preajma acestui lac, cam prin 1428, o broască țestoasă i-ar fi spus să-i dea înapoi sabia Regelui Dragon, gest care a transformat Lacul Hoan Kiem, în centrul milenar al istoriei vietnameze. De atunci, se spune că nu poți vizita Vietnamul fără a porni din acest punct fix al spiritualității poporului.

Lacul este populat de broaște țestoase uriașe, iar schimbarea culorii apelor, în funcție de lumina soarelui, urmate de apariția broaștelor mitologice, este un prilej de împlinire spirituală pentru oamenii acestei țări umile și pline harul divin al mântuirii...

---

VIZUALIZĂRI: 2448 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI