O doamnă cu aer de Vaudeville, la Hanoi

TIPĂREȘTE

Am citit într-o carte cu iz iudaic, că prima tentativă a lui Dumnezeu de a crea lumea ar fi eșuat din simplul motiv că dorea să creeze o lume perfectă... așa cum vă mai spuneam cândva, vă dați seama ce plictiseală într-o lume cu oameni perfecți... abrogarea regulii perfecțiunii își produce efectele întârziate și aici, în Hanoi, unde greu poți păși prin restaurante fără să calci peste oase mai mărunte sau mai mari, ca efecte secundare, după o masă copioasă. În același timp, ca și în Taiwan sau în Singapore, sorbitul, râgâitul la masă și mâncatul cu zgomot, sunt interpretate drept un semn distinct de apreciere, fără ca orchestrația să fie condusă de cel mai vârstnic din familie.

- Cam ăștia suntem noi, vietnamezii, cu multe calități și defecte, mi-ar spune un înțelept de la o școală locală de discipoli ai lui Confucius. Nu poți arde toată plapuma doar pentru un purice, zice o cugetare din opera marelui filozof.

Mă aflu pentru a doua zi pe una din străzile laterale ale Hanoiului, Hang Khoai, la o oarecare distanță de centrul istoric, pentru a descoperi culori, nuanțe, oameni și povești noi într-o țară unde aproape o sută de milioane de oameni își rescriu destinul, înlăturând barieră după barieră din propria istorie... pe partea dreaptă a Străzii Hang Khoai, sunt alte movile cu ustensile de gătit, mirodenii, legume și fructe, în timp ce pe stânga sunt restaurantele cu specific național, în care orezul devine componentul de bază, ca apoi ierburile, piperul negru, menta, nucile caju, coriandrul, frunzele de busuioc, să acopere un preparat de carne, cu ulei proaspăt și mai puțin decât în Taiwan, toate la un loc, completând aromele de sosuri de pește, oțet de orez, sare și zahăr.

Printre simbolurile naționale de pe ușile localurilor zăresc câteva flori îmbinate armonic ca însemne ale culturii locale, bazate pe umanitate și înțelegere, apoi dragonul mistic, apărătorul poporului, Lac, pasărea sfântă, turturica și calul, ca prietenii cei mai devotați ai omului aflat în suferință. O șefă de local, pe nume Mai, îmi ia comanda și îmi spune că bucătăria lor ar fi o combinație de stiluri dintre cea chineză și thailandeză, și că, grație ierburilor și preparatelor locale de proveniență marină, vietnamezii ar fi ajuns la performanța celei mai sănătoase mâncăruri din lume. Mai îmi recomandă niște role de primăvară, o mâncare favorită la petrecerile de familie, de fapt, o combinație fericită de făină de orez, carne, ouă, piper și ierburi, care împreună cu un espresso cum numai în Vietnam poți bea, mă mulțumește pentru masa de prânz. La următoarea vizită de la masa mea. Mai mă surprinde cu expertiza ei culinară și îmi dezvăluie cele cinci componente de bază ale mâncării în acest colțișor de lume: ingrediente, acru, amar, sărat și dulce... văd că la câteva mese, se servește o supă roșie ca sângele, pe care localnicii o consumă cu un fond sonor care ar scoate orice român dintr-un restaurant. Aflu numaidecât că se cheamă chiar supă de sânge scurs din animale ca porcul, rața, capra sau, chiar câinele si că, aici, în Vietnam, cam tot ce înseamnă sânge are legătură cu norocul și cu virilitatea.

Fac ce fac și iar îmi găsesc un prieten, de fapt o nouă prietenă, în această șefă de local pe nume Mai. Aflu în cele șapte-opt minute că localul a avut recent drept oaspeți, două grupuri de români, că numele ei, ca toate numele de fete de aici, are un înțeles simbolic de cireș înflorit, că nume ca Tuyen înseamnă îngerul bun, Linh înseamnă spirit gentil, Hong, trandafir, Lan, orhidee și Lien, lotus. Îmi mai spune, înainte de despărțire că vietnameza conversațională ar avea șase tonalități diferite, fiecare însemnând câte ceva... adio, Mai și sper să mai întâlnesc oameni ca tine...

Cum dong-ul vietnamez (sau VND) este într-o inflație galopantă, iar un dolar american echivalează cu 20.000 VND, un singur zero neobservat la timp, în timp ce faci plățile din restaurant sau din stradă, te poate transforma instantaneu dintr-un milionar într-un falit. Masa mea de 12 USD, împreună cu bacșișul, se ridică la aproape un sfert de milion VND.

Revin pe strada plină de animație și mă gândesc cum poate un poștaș grăbit, așa cum mă simt eu acum, trece din poartă-n poartă fără a mai întinde vorba, în misiunea lui de a duce la bun sfârșit o zi de muncă. Observ cum peisajul străzii devine mai colorat odată cu apariția câtorva femei ce poartă marfă de vânzare în niște cobilițe ce par a fi o pârghie de bază în economia străzii. La ora 15 strada devine mai animată, temperatura trece ușor peste 42 de grade iar dansul haotic dintre cerere și ofertă atinge cote maxime...

La una dintre tarabe, disting o apariție cu totul aparte și, printre stropii de sudoare ce-mi invadează fruntea și ochii, încerc să imortalizez o imagine greu de găsit într-o mahala tocmai aici, în Hanoi: o doamnă trecută de optzeci de ani, cu un coc înalt, silueta zveltă, ochi pătrunzători și expresie hollywoodiană, de fine de siecle, fumează cu nonșalanță o țigară neobișnuit de lungă, pufăind din când în când și aruncând fumul alb pe deasupra lumii căreia nu mai pare să-i aparțină. În fața ei, un tânăr de la tarabă, cu o expresie vioaie și aer de cunoscător, reface legătura cu lumea străzii, întotdeauna gata să-i pună câte o întrebare. Alături de el, pe tejghea, trei siluete cu forme familiare își așteaptă liniștiți clienții pentru a fi cumpărate fie la kilogram-30 USD- fie la bucată. Da, este vorba de câini comestibili pentru bărbați adevărați, așa cum îmi traduce tânărul Ciang (râu) o reclamă... Aflu relativ repede că afacerea cu câinii este înfloritoare iar bunica lui, Hung (trandafir roz), este negustoreasă din tată-n fiu, că au o mare fermă de câini la țară, că și-a pierdut doi fii în războiul cu americanii și că nu îi vine să creadă cum, cel de-al treilea fiu, dat dispărut, nu se va mai întoarce...

Ciang ete mândru că va moșteni o afacere în plină creștere, la care cererea este mai mare decât oferta-pe lângă cei zece milioane de câini din Vietnam, se importă câini vagabonzi din Cambogia, Laos și Thailanda iar autoritățile închid ochii la piața neagră de câini, aflată în floare. Îl întreb cam care este vârsta ideală pentru sacrificiu și dacă știe vreo rețetă pe care ar putea-o recomanda prietenilor din România. Răspunsul este cât se poate de simplu:

- Câinele atinge frăgezimea maximă la doi ani iar, în privința rețetelor, cele mai populare ar fi, în ordine: carne de câine fiartă la aburi, cu pastă de creveți și ierburi. carne friptă la grătar, cu chilli, cârnați de câine picanți, pe care îi vad și în prăvălia doamnei Hung, și supă de bambus cu ball-uri din carne... totuși, continuă el, carnea unui câine delicios poate ieși în valoare doar cu ingredientele noastre din Vietnam... mă îndoiesc ca europenii știu întotdeauna ce înseamnă un câine bun, cu scuzele de rigoare...

Ce lumi diferite și ce gusturi avem noi, oamenii... nu are rost să-i spun cât o iubesc eu pe Ina, lupoaica mea devotată... Ciang parcă rămâne cu privirea întrebătoare ca și când ar vrea să știe care dintre rețete mi s-ar potrivi. Îi răspund mulțumindu-i și îi promit că, atunci când mă va părăsi norocul, voi lua o decizie...

Îl mai rog să o întrebe pe doamna Hung, dacă ar fi de acord să-i fac o fotografie și primesc răspunsul cu un zâmbet trist, venit parcă dintr-o altă lume, o lume pe care o părăsesc cu pași grei, de om îngândurat.

---

VIZUALIZĂRI: 2471 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI