De la coloanele subterane romane — Bazilica Cisternă, la opulenţa otomană — Palatul Dolmabahçe

TIPĂREȘTE

Aflându-ne, încă, în vacanţă la Istanbul, ţineam neapărat să vedem palatul Dolmabahçe şi în intenţia noastră clară de a vizita măreţul saray, rezervaserăm dimineaţa întreagă a unei zile de vineri (lunea şi joia palatul fiind închis publicului) cu gândul că imediat după ora de deschidere nu este aglomerat. Da de unde! Odată ajunşi aproape de intrare descoperim râuri-râuri de vizitatori dispuşi în nişte cozi uriaşe, greu de suportat. Apreciem din priviri că nu e chip să intrăm mai repede de două ore şi cum vremea nu era tocmai blândă şi prietenoasă, stând să plouă, îmi trece un gând prin minte pe care-l împărtăşesc imediat soţului: „Ce-ar fi dacă ne-am întoarce în Sultanahmet (că doar eram în Kabataş şi imediat ne aruncam în tramvaiul T1) să vizităm mai întâi Bazilica Cisternă, nu ne plouă, nu ne bate vântul şi-apoi ne întoarcem aici?! ” Soţul meu urăşte cozile mai mult decât mine şi s-a învoit imediat, ba chiar a venit cu ideea să mergem să ne plimbăm pe strada Istiklal, dar cum începuse să picure uşor, am pus în aplicare varianta cu Bazilica Cisternă. Aceasta era atât de la îndemână că nu ne-am grăbit defel să coborâm s-o cunoaştem, ştiind-o la nasul nostru.

Bazilica Cisternă

În fine, ajungem, citim că aici nu e valabil cardul Istanbul Museum, cumpărăm bilete (20 lire turceşti/persoană), primim pliante şi descindem pe scări (multe, vreo 52 la număr) într-o lume subterană, întunecată, dar nu atât de înfiorătoare pe cât pare, printre coloane de marmură, pasarele şi podeţe suspendate deasupra apei că atunci când păşeşti în ea nu-ţi poţi opri uimirea: wow! Peşti imenşi se unduiau liniştiţi de colo-colo, o lumină difuză te întâmpină cald, deşi înăuntru răcoarea pământului e plăcută iar muzica clasică ce răsună blând, în surdină te conduc într-o veritabilă lume de basm!

De la suprafaţă nu ai cum să ghiceşti minunăţia ce se află sub tălpile tale, n-ai cum să bănuieşti că dincolo de panourile şi indicatoarele îndrumătoare există o altă lume, fascinantă dealtfel, turcii nu degeaba denumind-o Palatul Scufundat (Yerebatan Saray) , un vast rezervor de apă construit sub pământ.

Este, poate, cea mai neobişnuită atracţie turistică a oraşului, şi un extraordinar exemplu de inginerie bizantină. Istoria sa începe în anul 532 cînd, sub domnia împăratului roman Iustinian, este proiectată această pivniţă adâncă pe locul unui bazin mai vechi, pentru a satisface cererea Marelui Palat de pe cealaltă parte a Hipodromului. Se pare că peste 7.000 de sclavi au fost implicaţi în construcţia uriaşului rezervor, apa era captată din Pădurea Belgrad, trecea prin apeducte, cel mai cunoscut fiind cel al împăratului Valens, şi era „depozitată” (acum vin datele tehnice!) printre cele 336 coloane de marmură dispuse în 12 rânduri de câte 28 de coloane fiecare, la aproximativ 5 m una de cealaltă care susţin tavanul cisternei. Înălţimea coloanelor este de 8 m, iar aria sa de 9.800 mp (cu o laţime de 70 m şi o lungime de 140 m) oferind o capacitate de stocare de 80.000 mc de apă.

Coloanele sunt uimitoare, nu atât prin faptul că întâlneşti de tot felul: corintice, dorice, ionice, de fapt spunându-se că s-a folosit material “reciclat” de la alte ruine, ci şi prin faptul că una poate fi recunoscută cu uşurinţă din Forum Tauri, soră cu cele rămase prăbuşite pe Ordu Cadessi, ci mai ales prin cele două celebre Meduse, baze care susţin două coloane situate în colţul de nord - vest al rezervorului. Medusele au capetele aşezate cu susul în jos sau lateral pentru ca cel ce se uită la ele să fie în opoziţie cu privirile rele ale gorgonelor. Acea coloană asemănătoare cu cele fragmentate de la suprafaţă are gravuri pe care se disting “ochi de păun” despre care se spune că sunt lacrimile vărsate de sclavii ce au lucrat la rezervor. Într-una dintre coloane există o mică scobitură în care dacă-ţi introduci degetul mare şi reuşeşti să-l roteşti cu 360 grade, ţi se îndeplineşte o dorinţă, aşa se zice, de aceea vei întâlni mulţi turişti care stau la coadă să facă experimentul. Am încercat şi eu, dar fără rezultat…

Curios este faptul că otomanii, după cucerire, nu au ştiut de existenţa cisternei timp de un secol. A fost redescoperită după ce oamenii au fost surprinşi când luau apă şi chiar peşte, coborând găleţile prin găuri în pivniţe. Chiar şi aşa, turcii nu au tratat aşa-numitul palat subteran cu respectul pe care îl merita, devenind un loc pentru aruncat tot felul de gunoaie, uneori chiar şi cadavre. În fine, ea fost curăţată de două ori în timpul Imperiului Otoman, ceea ce a făcut din ea un loc romantic de plimbat cu barca fiind golită mai mult de jumătate, însă adevărata renovare/consolidare a avut loc între anii 1955 şi 1960, mai târziu în 1987, după alte lucrări ample de curăţare şi restaurare, a fost deschisă publicului larg pentru a putea fi vizitată. Este şi locul preferat de anumiţi regizori pentru a turna scele din diferite filme: From Russia With Love, Brotherhood of Tears. Cine vrea să afle maimulte: turkeytravelplanner.com/g ... /Yerebatan.html

Ne-am plimbat încolo şi-ncoace prin obscuritate, pe punţile pe sub care peştii înotau nestingheriţi, uşor de observat, dată fiind limpezimea apei. Muzica suavă ne-a însoţit peste tot, numai aparatul foto n-a fost tocmai ok, nereuşind să surprindă poze grozave din cauza luminii insuficiente. Într-un târziu, după ce ne-am săturat de contemplat pădurea de coloane din lumea subpământeană, ne-am desprins pentru a urca la suprafaţă unde aveam să ne grăbim spre Palatul Dolmabahçe.

Palatul Dolmabahçe

Mulţimea de turişti de la intrare se mai subţiase, lăsăm în urmă Moscheea Dolmabahçe şi Turnul cu Ceas, minunatele edificii din preajma palatului, trecem prin filtrele de securitate. Alegem să vizităm turul Selamlık, adică încăperile destinate bărbaţilor, achităm biletele: 30 lire turceşti/persoană şi ne îndreptăm către colosala Poartă Principală în prezent, în trecut Poarta Trezoreriei. Garda de onoare stă la datorie la poartă. Străbatem grădina imperială ce ni se deschide în faţa ochilor, superbă chiar şi pe vreme mohorâtă. Aranjată cu bun gust, întreţinută pe măsură, aceasta îţi dă senzaţia că ai intrat într-un decor de poveste: Fântâna-lebădă cu complicatele-i lebede din gura cărora ţâşneşte apa, nuferi, plante ornamentale, gazon impecabil, ş. a. m. d. Îmi scapă un zâmbet când mă uit în pliantul primit odată cu biletele şi văd semnificaţia cuvântului Dolmabahçe în turcă: “grădina umplută”.

Zărim şi cealaltă poartă, Poarta Imperială, închisă, nemaifiind folosită momentan. Dincolo de poarta spre Bosfor şi gardurile aferente, priveliştea Bosforului e fascinantă, dar şi văzut de pe Bosfor, Dolmabahçe este monumental, nu atât prin dimensiuni, ci mai ales prin frumuseţe. La intrarea efectivă în palat, altă coadă, dar avem noroc: o ghidă care căuta să-şi completeze numărul minim de turişti dintr-un grup, văzând că suntem doar două persoane, ne invită să ne-alăturăm grupului său. Bucuroşi nevoie mare, ne înfiinţăm lângă ea, ne punem botoşeii speciali peste încălţările noastre şi gata, intrăm!

E bine de ştiut că accesul în palat este permis numai cu ghid, aşa că trebuie să vă lipiţi de alţi turişti, dacă nu faceţi parte dintr-un grup mai mare. La fel, este foarte important faptul că în interiorul palatului fotografiatul şi filmatul sunt interzise atât cu telefonul, cât şi cu camerele specifice. Din păcate, în atare condiţii nu am îndrăznit să fac fotografii nici măcar pe furiş, ghida certându-l pe un turist rus care încerca subtil să “fure” câteva cadre cu telefonul. De aceea, voi ruga web-ul să ataşeze videoclipul indicat cu imagini dinăuntrul său.

Pe scurt, povestea sa a început în 1843 când cel de-al 31-lea sultan al Imperiului Otoman, Abdülmecit I, care dorea refacerea imperiului într-un spirit european, a angajat celebri arhitecţi armeni ai vremurilor pentru construcţia unui palat luxos pe malul Bosforului. Dolmabahçe Sarayı, inaugurat în 1856, era cu adevărat opulent: cele 285 de încăperi şi cele 43 săli de recepţie, dispuse pe două niveluri, ornate cu aur şi cristal, puteau rivaliza lejer cu palatal Versailles. La edificarea sa au fost utilizate cele mai scumpe materiale existente atunci pe piaţă. În mod ironic, această extravaganţă a grăbit sfârşitul marelui imperiu care era deja în declin. Sultanul a finanţat superinvestiţia şi cu împrumuturi externe, după ce fuseseră epuizate alte surse interne, totul conducând la deteriorarea serioasă a situaţiei financiare a imperiului. Şase sultani au mai domnit aici, până în 1922, când ultimul a plecat de aici în exil.

Mustafa Kemal Atatürk, fondatorul şi primul preşedinte al Republicii Turcia, a folosit palatul ca reşedinţă prezidenţială pe timp de vară unde a muncit la unele dintre cele mai importante lucrări ale sale. Atatürk şi-a petrecut ultimele zile ale tratamentului său medical în acest palat, unde a murit la 10 noiembrie 1938, orele 9,05, ceasurile din palat rămânând încremenite arătând şi astăzi ora morţii sale. Arhitectura sa combină stilurile baroc, rococo şi neoclasic, dar îl amestecă şi pe cel tradiţional otoman pentru a crea o nouă mixtură menită să uimească o lume întreagă. La fel şi dimensiunile sale gigantice ce au făcut din el cel mai mare palat din Turcia: circa 45.000 mp. Privit dinspre Bosfor, palatul are o faţadă impresionantă de marmură, atent lucrată, ce măsoară cam 400 m, lăsând să se vadă împărţirea sa în trei secţiuni: în aripa stângă saloanele de stat, marea sală de ceremonii în corpul central mai înalt şi haremul în dreapta. Pentru detalii suplimentare: dolmabahcepalace.com

Turul nostru a început cu saloanele de stat (Selamlık) ce sunt încăperile cu vedere spre mare, decorate şi mobilate extrem de luxos. Erau folosite de marele vizir şi de miniştri, cele cu vedere spre curte fiind birouri administrative pentru funcţionarii simpli. Am trecut dint-o sală în alta, cu câteva explicaţii despre fiecare: Medhal Salonu, Sala Roşie (Kırmızı Oda), Zülvecheyn Salonu, care mai de care, mai strălucitoare. Apoi am fost conduşi pe grandioasa Scară de Cristal (Kristal Merdiven) , de forma unei potcoave duble, ce asigură accesul între birourile administrative, saloanele de ceremonii şi alte încăperi. Este făcută din alamă, iar balustradele sunt realizate din cristal de Baccarat, de unde-i vine şi numele. Salonul Süfera unde ambasadorii aşteptau să intre în audienţă la sultan este, iarăşi, una dintre cele mai fastuoase camere. Însă, cea mai frumoasă parte a Palatului Dolmabahçe este Mabeyn, locul în care sultanii discutau problemele de stat.

A urmat piesa cea mai tare: faimoasa Sală de Ceremonii (Muayede Salonu) a cărei cupolă are generoasa înălţime de 36 m, este decorată cu 56 coloane şi putea primi până la 2.500 persoane. Dar toate acestea nu înseamnă nimic pe lângă cel mai de preţ articol al său: celebrul candelabru de cristal, cadoul reginei Victoria a Marii Britanii, ce are 750 de becuri şi cântăreşte 4,5 tone, fiind cel mai mare din lume. Un uriaş covor de Hereke (oraş vestit pentru lucrarea covoarelor) îţi taie respiraţia, întregind decorul scump al sălii.

Turul nostru fără Harem a luat sfârşit aici, nefiind de durată lungă: puţin peste o oră. După ce am revenit în curte, am mai zăbovit ceva timp pentru fotografii, deşi vremea nu se îmbunase deloc.

Concluzie

Am vrut să vizitez negreşit acest palat, această expresie a luxului otoman şi am rămas cu o părere pe care mi-am format-o de la început: impunător, interesant, uimitor, somptuos, impresionant, dar are ceva care nu mă atrage defel. Privit în ansamblul său, desigur că el face parte din pleiada de obiective ce trebuie vizitate oricum în Istanbul, inclusiv cu secţiunea Haremului, de aceea eu îl recomand cu toată responsabilitatea!

Vă rog, dacă puteţi, aş vrea să redaţi aceste două videoclipuri unul după celălalt, aşa „în curgere”, ca pe youtube, cel despre Bazilica Cisternă să fie urmat de cel despre Palatul Dolmabahçe. Totuşi, dacă nu este posibil colajul, vă rog să-l puneţi pe cel despre Palatul Dolmabahçe. Mulţumesc foarte mult!

youtube

youtube

---

VIZUALIZĂRI: 4959 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI