Istanbul, periplu de-o zi, finalul vacanţei din Kuşadası

TIPĂREȘTE

Desigur că a scrie acum despre un lucru întâmplat acum aproape şapte ani, şi mai ales cu privire la metropola despre care s-a scris atât de mult şi frumos, cum este Istanbulul, e aproape degeaba, însa eu m-am hotarât totuşi s-o fac, mai mult pentru finalizarea călătoriei ce-a pornit din Kuşadasi sau amorul artei, cum vreţi sa-i spuneţi, iar dacă, în final, voi reuşi să vă reţin măcar un pic atenţia, înseamnă că mai sunt, încă, în stare să transmit ceva.

Cum vă spuneam in review-ul anterior, seria micilor aventuri a continuat şi-n Istanbulul in care intraserăm foarte târziu, în noapte. Odată ce ne-am înscris pe podul Bosfor (Boğaziçi Köprüsü) pentru a ajunge pe partea europeană, şi am cunoscut senzaţia de zbor deasupra strâmtorii Bosforului, ghida ne anunţa că vom sta in cartierul Sirkeci (gară), foarte aproape de marile obiective turistice pe care ne pregăteam să le abordăm a doua zi. De fapt ziua următoare nu aveam un program strict, după cum aveam să aflu, multe dintre doamnele din autocar erau interesate doar sa meargă in Marele Bazar pentru cumpărături.

Ajungem la hotelul în care grupul avea rezervate două nopţi, una fiind, deja, în toi şi constatăm eu şi ghida, de care mă ataşasem vizibil, că agenţia din România anulase camera perechii în locul căreia veniserăm noi, aşa că, dintr-o dată ne-am trezit şi fără cameră la ora aceea. Colac peste pupăză, turcul de la recepţie îi spune Iulianei, ghida, că nu mai are nici o cameră liberă în tot hotelul. Văzându-ne transfiguraţi, foarte diplomată, ghida i-a cerut să ne găsească o cameră intr-unul din hotelurile surate de pe lângă acela, vechi, mirosind greu, cu camere neîncăpătoare, cu baia atât de mică, că la vasul de toaletă nu aveai acces decât dacă îţi puneai cel puţin un picior în cădiţa de duş. După câteva minute intră un gealat, întreabă de noi, vine şi ne ia bagajele şi ne conduce alături la hotelul Emek, similar celui din program. Acolo, surpriză, cum aranjamentul picase, preţul cerut ne-a dat pe spate, am încercat noi să negociem ceva, dar, zadarnic, turcul a ştiut sa profite bine de situaţie şi de ora imposibilă.

Ne-am instalat în camera descrisă deja, am constatat că nu aveam frigider sau răcitor, ci doar un televizor cu câteva canale, care s-a dovedit total inutil.

A doua zi era sâmbătă şi era singura noastră zi pe care-o petreceam in uriaşa metropolă, căci duminică dis-de dimineaţă era plecarea către ţară. Noi, iniţial, ne-am ţinut de ghidă de al cărei mare ajutor mi-am dat seama imediat, însă, la un moment dat, am pierdut-o, nu înainte să stabilim împreună că după-amiază suntem clienţi pentru croaziera pe Bosfor pentru care căuta un număr minimum de muşterii fără de care nu s-ar fi putut organiza.

Aşadar, după micul-dejun pentru care a fost nevoie săa ne târguim cu cei de la hotel nepreafiind dispuşi să ni-l ofere, ne-am îndreptat către Ayasofya, situată, practic, la o aruncătură de băţ, in josul străzii pe care locuiam. Despre superbul edificiu construit, iniţial, drept o mare catedrală creştină de un mare arhitect Isidor din Millet (pe care l-am menţionat in review-ul meu despre Millet), şi la cererea unui mare împărat al Imperiului Roman de Răsărit, Iustinian I şi, mai apoi, după cucerirea Constantinopolului de către otomani, transformată de aceştia in moschee, s-a scris, aici, pe sait atât de bine şi frumos, încât eu n-aş reuşi să mai aduc ceva în plus, de aceea nu voi insista.

Odată ajunşi în faţa monumentalei construcţii fostă catedrală creştină, moschee musulmană, devenită, în final, muzeu, am fost avertizaţi de Iuliana care ne tot povestise despre ce aveam să vedem, să nu mai fie întrebată nimic, că de la poartă (unde aştepatau o mulţime de ghizi autorizaţi vorbitori de nu ştiu câte limbi), ea nu mai explică deoarece nu are voie şi ar putea s-o păţească. Intraţi la parter, ne-am pierdut în interiorul ei magnific şi după ce l-am admirat o vreme, am văzut-o pe ghidă făcând semne pe furiş s-o urmăm. Ne-a condus pe un coridor întunecat şi pe nişte scări pe care singuri n-am fi nimerit, urcând la etaj unde am admirat de aproape icoanele şi frescele scoase la lumină din nou după ce fuseseră mizer acoperite de musulmani la transformarea clădirii în geamie. Atunci am simţit meritul deosebit al Iulianei care nu s-a putut abţine să nu ne ajute. Îmbătaţi de frumuseţea şi grandoarea degajate de monumentul vizitat, am ieşit, „bifând” primul nostru punct din acea zi.

Următorul obiectiv, aflat şi el la mică distanţă, practic vizavi, a fost Moscheea Albastră sau Moscheea Sultanului Ahmed I, cel care a cerut construirea unei moschei grandioase care să rivalizeze cu Ayasofya, eventual s-o depăşească, comandând patru minarete de aur, însă, cum în limba turcă cifra şase se confundă uşor cu cuvântul aur, au rezultat şase fiind depăşită, din această privinţă, de doar cea mai faimoasă moschee din lume, cea de la Mecca. Moscheea lui Ahmed I, cunoscută în toată lumea ca Moscheea Albastră din Istanbul, datorită celor aproximativ 21.000 de panouri interioare de faianţă în majoritate de culoare bleu, este impresionantă prin mărime. La fel, nu voi detalia, convinsă fiind, că au făcut-o alţi colegi, aici, pe sait cu mult înaintea mea.

Era a doua moschee în care intram în acea vacanţă, ne-am lăsat încălţările la intrare, aşa cum ne cerea obiceiul, urmând să le recuperăm după ce am fi terminat, am primit nişte pelerine sau şorţuri cu care să ne acoperim mâinile şi picioarele dezgolite şi am purces curioşi la descoperirea acesteia. Am privit-o ca pe o splendidă piesă arhitectonică ce trebuie apreciată strict din acest punct de vedere, altfel nu cred să mă simt confortabil într-un asemenea lăcaş de cult în care femeile aveau destinat un spaţiu izolat faţă de cel al bărbaţilor şi cu mult mai mic decât cel al acestora. Iuliana, prezentă, încă, printre noi, ne dădea explicaţii ce ne erau de real folos, grupul nostru se subţiase de tot, restul îngroşând rândurile celor dornici de shopping in Kapalıçarşı (Marele Bazar). La final, ne-am întors să ne încălţăm la loc, pentru a fi gata de atacul Palatului Topkapî spre care ne îndreptam.

La abordarea Palatului Topkapî, simbolul şi centrul fostului Imperiu Otoman am mai rămas doar patru persoane, noi si o pereche din Ploieşti, în timp ce şi Iuliana ne-a lăsat, mergând să stabileasă ultimele detalii cu privire la croaziera pe Bosfor pentru care găsise suficienţi doritori.

Am intrat cu o hartă a imensului ansamblu de mai multe clădiri mici, cu nişte minunate curţi interioare şi cu patru zone importante înconjurate de ziduri înalte şi de cam 1.400 m lungime, în suprafaţă totală de aproximativ 700.000 mp. Am străbătut şi noi tot ce ne-a apărut în raza vizuală şi tot ce ne-a ieşit în cale, mai puţin clădirea haremului pentru care se plătea suplimentar, însă nu acesta ar fi fost impedimentul pentru care nu l-am vizitat, ci pentru că timpul, marele nostru duşman, trecuse prea repede privându-ne de alte oportunităţi. Aşa am cutreierat Muzeul de Arheologie (unde am văzut sabia lui Ştefan cel Mare al nostru), Turnul Justiţiei, pavilionul Sfintei Mantii (care conţine rămăşiţele profetului Muhammad), pavilioane şi grădini, grajduri şi trezoreria, bucătăria, alte anexe, iar la final am admirat panorama superbă asupra strâmtorii Bosfor.

Trecuse de amiază şi, lihniţi de foame, am căutat, dar nu prea mult, un loc unde să mai stăm un pic în şezut şi să ne delectăm papilele gustative cu ceva tradiţional turcesc, respectiv, göveç, care ne-a fost servit la pachet cu o instalaţie cu flacără dedesubt în vederea menţinerii mâncării calde.

Deşi începuserăm să obosim, de-acolo am pornit spre hotel unde aveam întâlnire cu Iuliana şi alti turişti pentru o altă provocare a acelei zile superpline: croaziera pe Bosfor.

La început, am călătorit câteva staţii cu un tramvai de pe o linie foarte populară din cartierul Eminönü, apoi programul includea, înaintea îmbarcării, o raită prin Bazarul de Condimente sau Bazarul Egiptean, numele vine din faptul că a fost construit din taxele pe importurile egiptene, nu înainte de a trece în revistă şi Moscheea Nouă (Yenikapi Camii) a cărei anexă este această uriasă piaţă de mirodenii, şi nu numai. Multitudinea de culori şi forme din bazar, “viermuiala”muşteriilor aflaţi în căutare de nu ştiu ce, îţi încântă ochiul, dar ţi-aduc şi, prematur, oboseala de care noi nu aveam nevoie. Ghida ne anunţă să ne abţinem de la cumpărături în momentul acela, că vom mai trece prin bazar la “spartul târgului” şi ne vom pricopsi cu chilipiruri notabile. Zis şi făcut, o ţinem drept spre locul de îmbarcare, chiar lângă podul Galata ridicat peste estuarul Cornul de Aur unde ne aştepta micul vas aparţinând companiei Turyol, atât de mic că mi-era teamă să nu se producă vreun tangaj la trecerea pe lângă vapoarele obişnuite ce traversau Bosforul, dar ce să-i faci, atât s-a putut! Curând, însă, am uitat de toate aceste aspecte insignifiante în faţa sentimentului de “plutire” pe lângă mulţimea de obiective de pe ambele ţărmuri pe care ţi-l dă o călătorie de genul acesta. Ea a prevăzut parcurgerea distanţei pe lângă malul european până în dreptul celui de-al doilea pod (Podul Fatih Sultan Mehmet) şi întoarcerea la locul de îmbarcare pe lângă ţărmul asiatic.

Aşa am văzut pe partea europeană palatul Dolmabahçe, perla acestei croaziere, locul în care Mustafa Kemal Atatürk – părintele Turciei, a murit. Se spune ca toate ceasurile s-au oprit la ora morţii sale – 09.05 a. m., deşi in zilele noastre ceasurile funcţionează normal, cel din camera unde a murit Atatürk a rămas fixat la 09.05. Urmează Parcul Yîldîz, un loc vestit în timpul Bizanţului pentru arborii de dafin şi folosit de dinastia otomană ca loc de distracţie. În faţa sa, pe malul mării a fost construit în secolul al XIX-lea Palatul Çırağan, transformat azi în hotel de lux. Imediat se întinde unul dintre cele mai colorate cartiere din Istanbul, Ortaköy, devenit un simbol al oraşului ca exemplu de toleranţă pentru diferitele credinţe religioase, găzduind în acelaşi perimetru geamii, sinagoge şi biserici ortodoxe care continuă să supravieţuiască laolaltă de sute de ani. Ne apropiem de primul pod peste Bosfor, inaugurat în 1973, cu o lungime de 1500 m şi o inalţime faţă de nivelul mării de 64 m. Lăţimea punţii este de 39 m. Uneşte Europa de Asia fiind situat între Ortaköy şi Beylerbeyi. Partea europeană se continuă cu cartierele Arnavutköy (satul albanezilor) şi Bebek unde ţărmurile strâmtorii ating, pe alocuri, chiar si 200 m înălţime şi sunt înţesate cu case otomane din lemn, tradiţionale, dealtfel întâlnite la tot pasul în metropolă, şi grădini luxuriante, constituind, poate, cea mai pitorească zonă a Istanbulului. O construcţie absolut încântătoare, o fortăreaţă din anul 1452, Rumeli Hisari, este punctul terminus al călătoriei din partea europeană a Bosforului. Cetatea găzduieşte în interior un muzeu de tunuri, iar în serile de vară este scena unor concerte. Fortul Rumeli se află chiar la piciorul celui de-al doilea pod de pe Bosfor, Podul Fatih Sultan Mehmet.

Podul Fatih sau Podul Cuceritorului numit astfel în memoria lui Mahomed al II lea care a cucerit Constantinopolul, a fost construit în anul 1988 de o firmă japoneză căreia i s-au plătit 130 milioane de dolari şi este străbătut zilnic de circa 150.000 de vehicule. Odată ajunşi aici, vaporaşul nostru a întors, îndreptându-se către malul asiatic al Bosforului, cel ce urma să ne dezvăluie din comorile sale nebănuite. De îndată mi-au atras atenţia arhitectura şi vegetaţia deosebită. Chiar vizavi de Rumeli Hisari se află o alta fortăreaţă celebră: Anadolu Hisari ceva mai mică decât surata sa europeană. Am remarcat Înalta Şcoală Militară şi-n imediata apropiere se găseşte un mic palat, greu de pronunţat, dar maiestuos prin faptul ca este foarte mic si simplu: Küçüksu Saray, in traducere Küçük – mic, su – apa, saray – palat, un fel de Palatul Apamica. Mergând pe malul strâmtorii vedem însă că partea asiatică nu este atât de bogată în vestigii de importanţă istorică, comparativ cu cea europeană. Cu toate acestea întâlnim numeroase vile şi conace, iar dacă până în 1950 satele de pescari erau separate şi la distanţe mari unele de altele, în prezent aceste locuri au devenit cele mai luxoase şi selecte centre de locuinţe. Cel mai important monument istoric situat chiar la baza podului Bosfor este Palatul Beylerbeyi. El a fost ridicat între 1861 și 1865 la porunca Padişahului Abdulaziz, fiind folosit mai mult ca palat de vară pentru a găzdui oaspeţi străini importanţi veniţi în vizită. Atrage atenţia şi Turnul lui Leandru sau Turnul Fecioarei (Kız Kulesi), un alt simbol al marelui oraş, ce este situat pe o stâncă în mare, lângă Üsküdar, acolo unde Bosforul se uneste cu Marea Marmara. Aici, pe stâncă a existat întotdeauna un far, care este baza turnului de azi.

Voi mai adăuga că, fiind sâmbătă, restaurantele şi cafenelele cu terasele lor amplasate pe ţărm, găzduiau nunţi iar nuntaşii şi mirii ne făceau cu mâna la trecerea noastră prin dreptul lor şi noi le răspundeam într-un schimb vesel de gesticulaţii şi bezele. Ghida ne povestea că, la finalul verii, ziua fiind mai mică şi întunecându-se mai repede, întoarcerea vasului constituie o adevărată feerie a luminilor răsarite de peste tot.

După ce am ajuns iarăşi in Bazarul Egiptean am înteles ce înseamnă la propriu spartul târgului cumpărând tot felul de lucruri nu la jumătate de preţ, ci la o treime, sau chiar mai puţin. Negustorii urlau cât îi ţineau puterile arătând spre marfa lor:”Beş lira, beş lira! ”, în felul acesta declarându-ne cel mai mic preţ pentru orice produs: cinci lire! Seara am căutat o terasă unde să mâncăm câte o supă-cremă de linte (mercimek çorbası) de care ne îndrăgostiserăm.

Planul nostru, făcut la începutul anului referitor la Istanbul, căpătase contur si se concretizase în urma unor peripeţii kuşadasiene de neuitat, însă, concentrat sub forma unei singure zi, de-o intensitate incredibilă. În urma acestei plăcute, dar epuizante experienţe istanbuleze foarte veche, nu pot afirma decât că şi eu AmFostAcolo, dar ar fi loc de mult mai mult. Când, nu ştiu să vă spun, deşi îmi doresc demult din toată inima, dar, cine ştie, poate într-o zi…

---

VIZUALIZĂRI: 2506 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI