După şapte ani, şase zile în Istanbul. Introducere şi organizatorice

TIPĂREȘTE

Demult îmi doream să mai ajung în unica metropolă din lume întinsă pe două continente, dar până acum n-a fost să fie, iar acum şapte ani am stat doar o zi (vezi impresii). Chiar dacă am mers în Turcia în vacanţă în fiecare an, în ultima perioadă, drumurile noastre au dus de fiecare dată spre litoralul Mării Egee sau Mediterane, însă nu prin Istanbul. În vara ce-a trecut, nevoită fiind să anulez rezervarea făcută pentru litoralul turcesc, am ales pentru toamnă o minivacanţă în Istanbul, ocazie cu care mi s-au returnat şi banii reţinuţi pentru anulare, conform condiţiilor agenţiei englezeşti cu care făcusem rezervarea.

Ei, iată-ne aproape de ziua plecării şi soţul meu anunţă fără şanse de răzgândire:”Eu nu intru cu maşina-n Istanbul, aşa că hai să găsim soluţii alternative! ” Ce soluţii să mai găseşti, decât deplasarea cu autocarul disponibilă, din câte ştiam eu, şi din oraşul nostru! Ne interesăm, găsim locuri, ne învoim la preţ (320 lei/persoană dus-întors) şi fuga să ne documentăm mai bine, „să luăm şi meditaţii” de la bunii noştri prieteni D şi M care se întorseseră în urmă cu trei săptămâni dintr-un sejur în marele oraş, şi, nu în ultimul rând, să facem bagajele. Zis şi făcut!

Nu ştiu câţi dintre voi au mai plecat în ultima vreme aşa aventuros ca noi, noi fiind proprii organizatori ai deplasărilor: de capul nostru, cu voucherul de cazare în buzunar şi „aruncându-ne” în autocar, de aceea simt nevoia să detaliez, poate le va fi de folos şi altor doritori de astfel de plimbări la Istanbul. Plecarea s-a făcut la orele două ale unei după-amieze de duminică din faţa firmei din oraşul nostru, sosirea în Istanbul, după cum spuneau cei de la firma de transport, între orele 4-5 ale dimineţii zilei următoare în autogara Aksaray din Istanbul. Am avut mari emoţii cu privire la călătoria cu autocarul, fiindcă nu mai merseserăm de mulţi ani aşa, iar pe cont propriu, fără maşina personală, fără prieteni, niciodată! Nu ştiam în ce condiţii vom călători, pe unde ne vom opri, ce drum vor aborda prin Bulgaria, pe la ce punct de frontieră vom trece în Turcia, deşi fuseserăm asiguraţi de cei de la firma de transport, că nu aveam pentru ce să ne facem griji. În cea mai mare parte, aşa a fost, s-a circulat civilizat, cu autocare noi că ţi-era milă să calci, care aveau un grad înalt de confort, inclusiv monitoare pe fiecare spătar ce permiteau urmărirea a diverselor filme disponibile, chiar şi de desene animate, ascultarea la căşti a muzicii preferate. Cum fiecărui pasager i se repartizase câte o banchetă de două scaune, tocmai pentru un confort sporit, am avut posibilitatea simultan să ascult şi muzică, şi să văd şi un film artistic clasic turcesc. În autocar, în afara şoferilor foarte buni (turcii sunt recunoscuţi ca fiind aşi într-ale şofatului), firma de transport mai avea încă patru persoane: o stewardesă româncă ce toată seara, până noaptea târziu ne-a oferit ceai, cafea, dulciuri, apă, sendvişuri, la fel ca-n avion, din partea firmei, un însoţitor-şef turc ce mai avea trei ajutoare, băieţi români. În autocar, turişti ca noi, în adevăratul sens al cuvântului, doar câţiva, restul afacerişti, comercianţi, persoane care se cunoşteau între ele oarecum. Opriri s-au făcut suficiente: şi pentru toaletă, şi pentru luat aer sau pentru luat cina, toate în locuri prestabilite, în care erau implicaţi cetăţeni turci ca patroni. Traseul ales a fost cel clasic al autocarelor:Veliko Târnovo, Gabrovo, Stara Zagora, apoi înscrierea pe autostrada cea nouă până la punctul de trecere de la Kapitan Andreevo. Şoseaua foarte bună, cu puţin înainte de graniţă, unul dintre însoţitorii români vine şi ne roagă să-l”ajutăm” să treacă în Turcia câte o sticlă de whisky de persoană, ştiut fiind faptul că turcii nu permit celor ce intră pe teritoriul lor decât un litru de alcool tare. La imensa vamă Kapikule, control ca la aeroport, cu bagaje scanate în scopul detectării diverselor. La rândul său, şi autocarul golit de bagajele pe care le preluaserăm noi, pasagerii, a fost supus verificarilor cu raze X în acelaşi scop. Controlul paşapoartelor a durat cel mai puţin, şi cu toate că nu a fost nimc în neregulă, per total, s-a pierdut cel puţin o oră şi jumătate, aşa că înapoi la drum: mai aveam un pic până-n Edirne, de unde ne-am înscris pe autostradă până-n Istanbul. Dimineaţa, pe la orele patru şi jumătate autocarul „trăgea” în autogara Aksaray de unde nu am plecat decât după orele şapte, pe lumină, somnul în autocarul garat fiind destul de bun.

Trăgând după noi valizele pe rotile, câte una pentru fiecare, ne îndreptăm către staţia tramvaiului T1 care ştiam că se află în apropiere, nu înainte de a trece de vecina autogară Laleli care m-a uimit cu dimensiunea ei uriaşă şi multitudinea de autocare ce plecau către ţări precum: Serbia, Bulgaria, Georgia, Azerbaidjan, Moldova, Polonia, Ungaria, România (toate oraşele ţării). Fuseserăm împrumutaţi de prietenii noştri cu ceva lire turceşti ce li prisosiseră şi pentru noi s-au dovedit foarte bune, la primele ore ale dimineţii casele de schimb nefiind, încă, deschise şi cu un Istanbulkart, o cartelă reîncărcabilă folosită pe toate mijloacele de transport în comun, fără de care ne-ar fi fost mai greu să ne descurcăm. Cursul de schimb a variat în jurul a 3,14-3,27 lire turceşti pentru un euro. O călătorie în Istanbul cu mijloacele de transport în comun costă 4 lire, scop în care se achiziţionează un jeton de la „automat” sau poate fi un pic mai ieftină (cu 10%) dacă se cumpără această cartelă al cărei „plastic” costă 10 lire, dar neapărat trebuie încărcată tot la automat, ea trebuie să prezinte sold ce poate fi verificat oricând la aceleaşi automate plasate câte unul în fiecare staţie. Poate fi utilizată de maximum 5 persoane (e transmisibilă de la o persoană la alta) şi e valabilă 2 ani. Accesul în orice staţie (mai puţin de autobuz) se face trecând cartela pe cititoarele montate la punctele de acces identice cu cele de la metroul bucureştean. O a doua călătorie cu Istanbulkart poate fi şi mai ieftină dacă este făcută într-un interval mai mic de două ore faţă de precedenta înregistrată pe cartelă. Deştept, nu? Eram familiarizată cu harta mijloacelor de transport în comun pe care o studiasem ceva dinainte, o aveam şi-n telefon ca şi aplicaţie, şi pe hârtie. Coborâm după trei staţii la cea numită Beyazıt, sau cea a Marelui Bazar de care ne despărţea o mică distanţă, şi o luăm în sens opus acestuia, pe strada Gedikpaşa, în capătul căreia, în jos, se zărea Marea Marmara. Am întâmpinat dificultăţi în hăţişul acela de străzi la găsirea hotelului ce era situat pe o străduţă perpendiculară la dreapta de pe Gedikpaşa.

Ce să vă spun? Prima impresie m-a năucit: un cartier ce-mi amintea de strada Pielari din Bucureşti, cu deosebirea că aici meşterii nu realizau încălţăminte şi marochinărie din piele, ci din nişte suluri mari de materiale pe care le vedeam cărate în fiece dimineaţă de muncitori şi pe care erau imprimate imitativ brandul diverselor mari firme producătoare :Louis Vitton, Dolce&Gabanna, Burberry, etc. Aşadar, ne aflam în cartierul de fake-uri, un cartier vechi (Fatih), cu clădiri ce abia se ţin pe picioare, unele chiar sunt căzute la propriu, cu biserici ortodoxe armeneşti (numai în jurul hotelului nostru fiind trei, un câştig pentru noi, desigur), murdar, dar unde se făcea curat tot timpul, cu străduţe pavate cu piatră cubică, în pantă abruptă, îngrozitor de înguste. Cu maşina personală nu aveam ce căuta pe acestea, indiferent cât de mică ar fi ea, dealtfel pe unde am umblat noi, am văzut doar trei temerari cu maşini de România: doi bucureşteni şi-un brăilean. La început am fost oripilată, apoi m-am obişniut şi mi-am dat seama că asta este natura lucrurilor aici, ca, în final, chiar să îndrăgesc toate acestea, dacă vă vine să credeţi, datorită oamenilor deosebiţi, căci aşa sunt, în general, turcii! M-a impresionat cât de mult muncesc oamenii acestui popor, în atelierele de care vă vorbeam, munca începea la şapte dimineaţa (auzeam numai bătăi de ciocan) şi înceta, seara pe la orele unsprezece. Dimineaţa, strada era un furnicar pe care oamenii trebăluiau care, încotro, nu înainte de a-şi lua câte un covrig simplu cu susan şi un ayran de la covrigarii ambulanţi. De pildă, îmi vine în minte un exemplu elocvent în sensul acesta: în prima zi am observat pe strada Gedikpaşa un spaţiu comercial la parterul unei clădiri la care se lucra de zor, se tencuiau pereţii, s-a lucrat continuu, după trei zile s-au montat faianţa şi gresia, s-a instalat mobilierul iar ziua următoare, primea muşterii la masă, căci era vorba de un mic restaurant.

Despre hotelul ce ne-a găzduit foarte bine aceste cinci nopţi/şase zile, plecarea către ţară făcându-se în după-amiaza celei de-a şasea zi, voi scrie separat, pentru că merită un articol aparte.

Alesesem un hotel cu o bună poziţie, strategică chiar, ceea ce recomand tuturor celor ce vor să viziteze metropola, care avea să ne permită un acces facil către zona istorică şi nu, numai. Spre exemplu aveam de mers o staţie-două cu tramvaiul T1 până la Universitatea Laleli şi Aksaray într-un sens pe Ordu Caddesi, două staţii, în sensul celălat, pe Divanyolu Caddesi, până la Moscheea Albastră şi Ayasofia, încă două până la gara Sirkeci, de unde puteam lua metroul de mare adâncime pe sub Bosfor, spre Asia şi încă una până la Eminönü până la picioarele podului Galata de unde puteam porni cu vreo ambarcaţiune pe Cornul de Aur sau Bosfor sau peste pod, către Turnul Galata, vestita stradă Istiklal, Piaţa Taksim, etc. Dacă turcii sunt nişte oameni calzi, amabili, săritori, ospitalieri, dar cam prea curioşi uneori, mai puţin prietenoasă a fost cu noi vremea ce ne-a dăruit două prime zile însorite, superbe, cu 25 de grade la prânz, după care a schimbat foaia şi s-a urâţit, înnorându-se în următorele şi chiar având parte de câteva picături mărunte de vreo două ori.

De cum am ajuns, am despachetat şi am început să fremătăm de curiozitatea ce ne atrăgea, nu spre pat, să ne odihnim, că nu prea dormiserăm decât un pic spre dimineaţă, ci spre aventura marelui oraş ce, în pofida avertizărilor de acte teroriste (cu o săptămână în urma în Ankara, fusese prăpăd murind în jur de 100 oameni într-o explozie de bombă), mustea de turişti de toate naţiile, inclusiv de conaţionali. N-am reuşit să parcurgem şi să vizităm decât o treime din ceea ce ne popuseserăm de-acasă, deşi plecam dimineaţa pe la orele 9 şi ne întorceam după orele 8 seara cu picioarele „rupte”, căci Istanbulul este enorm, şi deşi, este bine organizat şi structurat, prima dată e mai greu fără ghid, altădată sigur va fi mai uşor, căci, cu certitudine, va exista şi o altădată. Reţeaua mjloacelor de transport în comun este impecabil organizată, totul esta facil şi simplu, fără să te încurci dacă eşti atent şi ştii unde vrei să mergi, nu mi-a venit să cred ce bine ne-am descurcat şi câtă teamă aveam la început de a pătrunde în megaoraşul cu 18 milioane de locuitori. Un alt aspect pe care vi-l supun atenţiei: deşi mulţi dintre istanbulezi ştiu ceva engleză, cel mai bine e să fie întrebaţi de denumirea diferitelor obiective turistice aşa cum sunt cunoscute ele în limba turcă, altfel comunicarea cu aceştia nu are rezultatul dorit. Dealtfel, cel mai bine ar fi ca dialogul să fie iniţiat cu tineri, de la aceştia şansele să vorbească în engleză fiind mai mari.

Despre preţurile din Istanbul pentru mâncare, vă spun că nu aveţi pentru ce să vă faceţi probleme, de pildă, o masă de prânz, simplă în doi, cu două feluri începe de pe la 17-18 lire şi poate duce, în funcţie de dorinţe şi, mai ales, de locul servirii, până pe la 40-50 lire. Nimeni nu se poate văita că nu poate mânca ieftin şi bine-n Istanbul. Pe stradă ici-colo, ba covrigi şi plăcinte, ba castane coapte, ba porumb fiert şi copt, ba sendviş cu peşte la podul Galata, tot felul de ispite. Recomand, totuşi, masa să fie luată acolo unde sunt preţurile afişate pentru a evita orice neplăceri. Noi, în acelaşi local, ba chiar la aceeaşi masă, am plătit pentru supa de linte în prima zi şase lire, şi-n ultima trei lire, deşi era la fel de bună, poate lintea să nu fi fost din acelaşi lot! De băut, am preferat suc proaspăt de rodii (era sezonul rodiilor), sau combinat cu portocale sau grapefruit, obţinut la presă de către vreun băiat la toneta aferentă pentru 1,5 lire până la 3-4 lire în preajma marilor obiective. Alcool, la localurile frecventate de localnici nu se găseşte, se găseşte la restaurantele mari la care vin organizat turişti străini, sau de cumpărat la magazine mici de cartier, noi cumpăram berea Efes la sticlă de la noi din cartier dintr-un butic şi le primeam negreşit de fiecare dată în pungă neagră, conform politicii statului, după cum aveam să aflu. Însă cheltuiala cea mai consistentă se face pentru intrările la obiectivele turistice care nu sunt ieftine deloc, ele trebuie estimate în cuantum de jumătate din banii de buzunar. În sensul acesta recomand achiziţionarea celui mai bun ghid în care am găsit orice tip de informaţie dorită :”Top 10 Istanbul”, dacă nu acesta, măcar altul, fără de care nu concep plecarea spre marele oraş. Şi încălţăminte comodă trebuie neapărat, pentru că picioarele au primele de suferit!

În ceea ce priveşte organizarea şi logistica, v-am spus cam tot ce era de spus, cu precizarea că la întoarcerea în ţară, am avut parte de alt autocar, la fel de modern, cu alt echipaj, aşijderera de amabil, al cărei însoţitor ne-a rugat, de data aceasta, „să-l ajutăm” să-i trecem câteva pachete de ţigări de căciulă, dacă suntem cumva nefumători! Controlul, la vama bulgară de astădată, a fost foarte amplu şi sever, dar tot n-a găsit nimic!!!

---

VIZUALIZĂRI: 4075 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI