Riviera turcească - lumini şi umbre

TIPĂREȘTE

Dacă vă aflați în căutarea acelor colțișoare paradisiace, în care mireasma sărată a mării în nuanțe de ametist și smarald se învăluie în parfumul leandrilor și portocalilor înrămând peisaje care-ți taie răsuflarea, ei bine, Antalya compune cu greu acel soi de aventură.

Anul acesta nu am stat prea mult pe gânduri și, împreună cu soțul, am pornit în fugă într-o vacanță de o săptămână, evident ca toți ceilalți, dornici să evadăm într-o oază de relaxare.

Am ales o ofertă de cazare la un hotel de 5 stele cu servicii All inclusive, situat la circa 11 kilometri de orașul vechi al Antalyei, respectiv 25 kilometri de aeroport. Hotelul poate fi descris prin curățenie și promptitudine, un mare fan al familiilor numeroase de conaționali, în același timp, lipsit de comunicare și cu o oarecare indiferență manifestată față de cuplurile sosite de peste hotare.

Hotelul mai deține o plajă proprie din pietriș, accesibilă printr-un tunel sub o șosea foarte aglomerată, cele trei clădiri care-l compun fiind înconjurate din spate și lateral de blocuri de locuințe.

Lăsând deoparte priveliștea mai mult asemănătoare unui cartier metropolitan, animația din jurul și din interiorul hotelului Resort și Spa ar fi putut irita și un elefant surd.

În sala de mese, atmosfera se apropia de cea a unei gări înțesate de călători; farfurii trosnite, o ploaie constantă de sunete metalice de la tacâmurile trântite pe gresie, acompaniate de un zumzet continuu de glasuri și plânsete de bebeluși. Toate acestea îți provocau o senzație acută de agitație și nervozitate, încât de multe ori, uitam să mai mestecăm mâncarea de pe farfurie, și așa pescuită cu multă răbdare dintr-o varietate de tocane cu aspect ciudat, aperitive din pește și carne fiartă de pui.

Cu toate acestea, desertul ne-a rămas pe limbă foarte dulce și delicios. Aproape că te făcea să uiți de personalul de curățenie. care dădea buzna în cameră fără prea mult protocol la orice oră din zi, dornic să schimbe prosoapele și amator de bacșiș.

Dar cum nu mă declar prea ușor învinsă, nici un prizonier confortabil al hotelurilor de gen stat în stat, ne-a cuprins rapid curiozitatea de a explora împrejurimile. Trebuie să se știe din capul locului că deplasarea cu taximetrul înseamnă un euro la fiecare kilometru plus ambuteiaj, iar mijloacele de transport în comun nu încurajează turismul zonal.

Nu se vând bilete amatorilor de călătorie, nici în Dolmuș - acele autobuze mici de navetiști și nici în cele urbane. Localnicii dețin cartele cu abonamente lunare, pe care le bifează în scanerul șoferului la urcarea în autobuz. Nu le-aș recomanda acum, după ce am călătorit în două dăți ca niște sardine opărite într-o conservă, căci oamenii continuă să urce și să-și facă loc din coate pe durata traseului. Nu mai spun că deseori am fost trimiși în direcția opusă destinației dorite! O adevărată experiență, care-mi aduce mereu aminte că năravurile se uită greu, tot la fel de greu cum turcii par să uite că ne-au înrobit și subjugat câteva sute bune de ani, declarându-se momentan prieteni la cataramă cu 'Rumânii', mai exact cu Popescu, Lucescu și Anghelescu, așa mi s-a spus :)

În Kaleici - centrul vechi am descoperit puține vestigii și o istorie prea săracă, care să ateste dominația romană și greacă pe aceste meleaguri de odinioară. Locuitorii par la fel de copleșiți și sătui de dogoarea soarelui și umiditatea crescută din aer, care te determină să te târăști în umbra puținei vegetații, să bei și să-ți stropești fața cu o sticlă de apă plată rece de jumate, pentru care plătești doar o liră.

Dacă te încumeți să hoinărești prin labirintul bazarelor vechi, te va aștepta o altă epopee a răbdării, interpretată de negustori insistenți mai rău decât niște țânțari de baltă, care te trag de mână în prăvălie, îți fac ventilație cu un evantai, te servesc amabili cu un pahar de ceai rece, ca mai apoi să-ți bage pe gât tot soiul de suveniruri prețioase de calitate autohtonă, chiar și dacă nu ți le dorești, sau nu-ți plac.

Astfel că te alegi cu un flacon de parfum cu nume cunoscut având însă persistența unui fâs în bătaia vântului. Se așteaptă să te târgui cu dumnealor. Ești întrebat mereu de unde vii, deși nu are absolut nici o importanță, căci, citez mot a mot 'Ai lov Germănii, ai lov Rumânii'și restul țărilor de pe glob, la nevoie.

Evident, în cele din urmă cedezi bunului simț și achiți "peșcheșul", pe care gazda ți l-a dăruit inițial din prea multă ospitalitate. După câteva ore petrecute în arșiță și-n hărmălaia de oameni și mașini, care se înghesuie cu toții pe străzile înguste cu sens unic am ajuns la capătul puterilor.

Am coborât în micul port de la poalele cetățuii otomane și ne-am învoit bucuroși la o plimbare pe valurile Mediteranei. Însă, ca orice aventură comercială, prețurile diferă, promisiunile sunt înălțătoare și pozele grăitoare.

Într-un final am ales două rute maritime, una cu 3,50 euro, cealaltă cu 5 euro spre cascadele atât de populare din Düden. Dar ghinionul nostru a fost că zona e brăzdată de vreo 2 cascade miniaturale, pe care am avut ocazia să le admirăm de la o oarecare distanță imediat în vecinătatea portului de pe vaporașul ornat cu personaje mitice, inspirate in mare parte de filmul "Pirații din Caraibe".

În ziua următoare ne-am luat inima în dinți și am căutat acul în carul cu fân, mai exact cascada cea mai mare din Düden, în lipsa unui chart de circulație a autobuzelor, ori a vreunei indicații de panou. Slava Domnului că am avut un sistem de navigație funcțional pe telefon! La cascadă am fost întâmpinați de un părculeț liniștit, de liniile sinuoase ale stâncilor abrupte peste apă, presărate cu sticle și hârtii, de vânzători ambulanți de apă și porumb copt, răstigniți în razele fierbinți ale soarelui de după-amiază deasupra unor oale cu apă fiartă și a grătarului încins, uzi până la piele, care însă pentru 3 lire te binedispun cu aroma cucuruzului bine rumenit.

Pentru cine dorește să străbată zona din mers, autobuzul KL08 circulă pe cel mai lung traseu. Odată obișnuiți cu tradiția locală, achitați 2,50 lire de căciulă unui călător, care se oferă să bifeze propria cartelă.

Un suc de portcoale proaspăt stoarse vă costă 5 lire paharul. E bun, răcoritor, cu multă gheață. La fel e și cafeaua cu gheață, înghețata sau Frappe-ul. Mai puțin berea pentru amatorii de alcool. Pentru 500 de ml plătești 10 lire, ca să bei Efes - o licoare amăruie, săracă în arome.

Dacă vă gândiți să serviți o masă în inima orașului de 2 milioane de locuitori, mai bine ați renunța. Kebabul, sau Dönerul, ori bine cunoscuta Shaormă păstrează doar denumirea, nu și conținutul, gustul, ori aspectul; un pumnișor de carne împrăștiată pe câteva bucăți de lipie coaptă, garnisite cu un ardei și o roșie opărite. Cartofii se comandă separat, la fel și salata. Nici măcar vecinii noștri de masă, o mămică cu doi pui de neam pisicesc, nu s-au declarat sătui după ce am împărțit frățește bucatele.

Pretutindeni te însoțește aerul înăbușitor, asfaltul încintat, mugetul motoarelor, al claxoanelor și al vocilor din dufzoare ale muezzinului, care cheamă credincioșii la rugăciune, câini fără stăpân zăcând în apropierea hidranților și a robinetelor de apă, cerșetori costelivi întruchipați de mame cu odoare în brațe, copilițe de zece ani și persoane cu dizabilități, cai deșirați și istoviți trăgând agale la trăsurile împodobite cu perdeluțe și inimioare. pe care vizitiii le conduc în mijlocul traficului, pe linia de tramvai, ca și cum ar strecura un fir de ață prin gaura acului.

Nebunia continuă peste miezul nopții, chiar întorși la hotel. La ceasurile serii, oamenii ies din casă ca să-și întindă păturile pe pietrișul plajei, să facă focul și să fiarbă ceaiul, ca mai apoi să se răcorească în mare, cu tot cu hainele pe ei. Mămicile se așează la puținele terase cu aspect de cârciumi de la marginea mării ca să-și alăpteze pruncii și să-i adoarmă cântându-le, în timp ce tații se delectează cu o pungă generoasă de semințe și o cafea turcească.

În ultima zi a șederii noastre în Antalya, agenția de turism ne-a programat un zbor târziu spre casă, astfel că am fost nevoiți să așteptăm 12 ore până la sosirea transferului. După ce ni s-a cerut să eliberăm hotelul, am fost practic trimiși la plimbare în tot acest timp, în condițiile în care, dacă am fi rămas în incinta hotelului ni se cerea achitarea unei taxe de circa 100 de euro.

Mai târziu am aflat că un hotel, care-și respectă turiștii, nu-i scoate în stradă, ci doar le cere să elibereze camera la ora prânzului. Se pare că cele de 3 stele sunt ceva mai omenoase decât hotelurile cu 5 stele în Antalya.

Vacanța noastră s-a încheiat abrupt cu un sentiment neplăcut, la care în ultimă speță a contribuit și un șofer de taxi, care, crezându-se întruchiparea lui Adonis, sau poate doar zăpăcit de căldură, îi face avansuri explicite soției, nestingherit de prezența soțului pe scaunul din dreapta, pe care o invită să revină în Antalya la iarnă ca bineînțeles, să trăiască o aventură de neuitat alături de dumnealui.

La aeroport cineva face o glumă proastă, pocnește o petardă, iese fum și călătorii intră rapid în panică țipând și îmbrâncindu-se, în timp ce amatorii de senzații tari își activează camera telefoanelor pentru a capta live tot dramatismul oarecum caraghios al momentului.

După ce suntem introdusi în filtre și scanați din ușa terminalului, ora zborului este decalată cu 40 de minute mai târziu. Iarăși zarvă, iarăși voci stridente, îmbulzeală și controale. Mi-aș dori să fi păstrat o mică senzație de emoție și romantism. de culoare și parfum, însă nervozitatea și nerăbdarea de a ajunge acasă sunt mai puternice.

Antalya a rămas imortalizată pe un card cu poze din aparat, nu și-n suflet, în timp ce-n minte îmi vin mereu cuvintele "bâlci al deșertăciunilor"..

.Apropo de acvariul din Antalya- zona Konyaalti, e o adevărată jecmăneală, în condițiile în care plătești 33 de euro biletul și ai parcurs suprafața în mai puțin de o jumătate de oră.

---

VIZUALIZĂRI: 4090 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI